Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de
către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu
şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de
numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan
Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii
despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
Ilustraţia care a însoţit textul în revistă
(Dante Gabriel Rossetti, Dantis Amor)
2004
EROSUL CARE MIŞCĂ LUMILE
L’amor che muove il sole e
l’altre stelle.
(Dante, Paradisul, Cîntul
XXXIII, vers final)
Problema treptelor
erosului şi a mişcării sufletului pe scara alcătuită de aceste trepte, mă
preocupă de multişor. Dar m-am gîndit că e un subiect prea delicat ca să devină
tema unui articol. Sînt oameni sensibili şi puri care ar strîmba
din nas la aşa o discuţie indecentă. Eu totuşi, încăpăţînat cum sînt, mă
avînt iresponsabil în tratarea problemei, asumîndu-mi toate riscurile. Poate
m-au încurajat şi cîteva lecturi ale unor iubiţi autori ce şi-au depăşit jena
şi au tratat subiectul cu toată seriozitatea.
În tradiţie, erosul
sub toate formele sale ţine de sephira YESOD, care în ebraică înseamnă “cuibul
lui yod”, adică cuib al numelui divin HA SHEM, pe care trebuie să îl devenim şi
cunoaştem în noi înşine [1]. YESOD mai înseamnă şi “secret al
numelui”, iar adolescentul intră în rezonanţă la acest nivel cu NUMELE său
secret. De aceea adolescenţa este vîrsta celor mai mari exaltări mistice
investite în categorii diverse: religioase, patriotice, politice, artistice,
amoroase, toate de ordin erotic.
În atitudinea faţă de
propriul eros, omul îşi arată autenticitataea personalităţii sale. Căci erosul
este energia care îl poartă pe om spre depăşiri de sine. Dacă erosul e investit
procreării, aproape exclusiv, coboară la nivelul banalizării. Faţă de eros
există două atitudini opuse, ambele blocante la nivelul “omului roşu”, al lui “a avea” [2].
O atitudine falsă este refularea energiilor erotice prin interdicţii
morale. A doua este divinizarea acestor energii la nivel sexual ca plăcere,
justă doar dacă îi vedem locul în ierarhia scării care este coloana noastră
vertebrală. Căci orice asceză venită din constrîngere este falsă, ca şi refuzul
oricărei asceze. YESOD dă naştere primelor cinci vertebre ale coloanei, axis
mundi, numite sacrale. Astfel, sexualitatea ţine de sacru, fiind baza
scării, luz-ul, sîmburele de nemurire, care nu e distrus nici
prin foc. De aceea erosul îl poartă pe om către marile lui descoperiri de sine,
pînă la suprema cununie, cea cu Domnul, nunta supremă şi bucuria
celei mai înalte relaţii erotice, cea divino-umană. Iată de ce omul trebuie să
devină conştient de autenticitatea plăcerii. După Annick de Souzenelle, a te
lipsi de ea din moralism e la fel de greşit ca şi a abuza de ea din ignoranţă.
De sephira YESOD ţine
unul dintre riturile fundamentale ale iudaismului: circumcizia. Prepuţul simbolizează “hainele de piele” în
care Dumnezeu ne-a îmbrăcat după cădere şi trebuie îndepărtate pentru ca lumina
să iasă la iveală. Moel [3], oficiantul, suge sîngele pentru ca să
descopere pe Nefeş, sufletul viu. El înlătură vălurile ce îl despărţeau pe
copil de sufletul său profund, spre a-l reda NUMELUI său. Mai există o
circumcizie a inimii şi una a urechilor, la celelalte două nivele, pe drumul
ultimei nunţi. E o circumcidere treptată a ego-ului. Toate acestea sînt
trepte ale urcării erosului şi investirii lui la nivele tot mai înalte.
După Dionisie
Areopagitul, amor este teonimie, adică nume ce se dă lui Dumnezeu, care
nu are iubire, ci este iubire. Erosul divin unifică existenţele
după modelul treimic. Aşa şi orice eros uman dezinteresat face ca aceia
ce sînt stăpîniţi de eros să nu-şi aparţină lor, ci celor de ei doriţi erotic.
Persoana este, după
Christos Yannaras, o categorie prin excelenţă erotică, iar erosul o categorie
prin excelenţă personală [4]. Erosul căzut desparte, fragmentează
natura, deoarece serveşte independenţa existenţială a individualităţilor, satisfacţia
de sine efemeră a naturii.
Cum spunea şi Annick de Souzenelle la o
conferinţă în Bucureşti, după cădere, erosul iniţial spiritual, unire
divino-umană, devine trupesc. Însă chiar şi acest eros trupesc pare să
păstreze amintirea modului personal de existenţă. Căci el nu încetează să fie elan spiritual către
unire cu celălalt. Chiar şi ca dorinţă egocentrică de plăcere, continuă să fie
tendinţă spre stabilirea unei relaţii. După Areopagit, erosul, fie că-l
numim divin, îngeresc, spiritual, psihic ori natural, este o putere
unificatoare şi coezivă care împinge fiinţele superioare să poarte de grijă
celor inferioare, pe cele de acelaşi rang să intre în comuniune şi pe cele
inferioare să se întoarcă spre cele mai presus de ele.
Setea de viaţă este setea insaţiabilă
de relaţie şi e sădită în fiecare particulă a existenţei noastre. Chiar eşecul
pasiunii erotice în năzuinţa ei către plenitudinea vieţii ne readuce aminte că
finalitatea ei reală este participarea la erosul pentru persoana lui Dumnezeu.
După Areopagit, chiar şi neînfrînatul ce refuză Logosul, relaţia, participă
într-o măsură la bine prin aspiraţia către unire şi iubire.
Aşa vedeau primii creştini
problema, fără blocaje, jene sau complexe. În ultimele secole un moralism
suspect l-a îndepărtat pe om de sensul real al erosului. Omul n-a mai fost
autentic cu sine şi a blocat energiile la nivelul matricei de apă, la nivelul
psiho-fizic. Pe de altă parte, relaţia erotică bărbat-femeie simbolizează ceea
ce se întîmplă înlăuntrul nostru, sau ar trebui să se întîmple. Partea dreaptă,
împlinită, masculină, intelectuală, trebuie să înţeleagă şi să penetreze partea
stîngă, neîmplinită, feminină, care în mod normal aşteaptă şi se desprinde
acestei penetrări. Cu timpul, însă, o educaţie moralistă şi raţionalistă a
hipertrofiat emisfera stîngă a creierului, abstractă, verbal logică, destinată
doar cuceririi şi înţelegerii lumii exterioare, a masculinizat fals stînga
feminină, care se rigidizează în faţa unui intelect masculin feminizat, slab,
neputincios în a deschide potenţialul energiilor profunde din femininul adînc.
Acest fenomen interior îşi are expresia exterioară în avîntul mişcării
feministe, ce-şi închipuie că femeia trebuie să fie un substitut de bărbat,
masculinizîndu-se ridicol, şi nu doar în aspectul exterior. Altă manifestare
este homosexualitatea, o expresie a feminizării Înţelepciunii, care nu se mai
îndreaptă către cunoaşterea interioară prin intuiţia intelectuală. E drama
neîmplinirii, drama încremenirii în lumea căderii. Miturile omenirii comunică
dintotdeauna această dramă. Căci Sfinxul din Theba devorează, ca păzitor al
Porţii Oamenilor, pe toţi care nu au înţeles sensul adînc al erosului. Abia
Oedip, căsătorindu-se simbolic cu mama sa, adică cu femininul său interior,
scapă Theba, adică oraşul interior, matricea de foc, inima, de sfinxul
devorator al celor ce nu au reuşit investirea erosului la nivel spiritual. La
poarta aceea Cineva aşteaptă să-I deschizi uşa.
Viorel ROŞCA
[1] Annick de Souzenelle, Simbolismul
corpului uman, Editura Amarcord, Timişoara, 1996, p. 128.
[2] Omul roşu corespunde primului etaj al arborelui
sephirotic descris de triunghiul inferior YESOD-HOD-NETZAH, adică matricii de
apă ce conţine potenţialul nostru energetic, care trebuie investit la toate
nivelele noastre ontologice.
[3] Op. cit., pp. 133-137.
[4] Christos Yannaras, Heidegger
şi Areopagitul, Editura Anastasia, Bucureşti, pp. 119-126.
* Viorel Roşca, “Erosul
care mişcă lumile”, în Puncte cardinale, anul XIV, nr. 10/166, octombrie
2004, p. 12 (rubrica “Sic
cogito”).
Gustave Doré, Paradisul (XXXI)
Mai puteţi citi pe acest blog:
(1999)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire