Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de
către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu
şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de
numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan
Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii
despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
Wilfried H. Lang
2004
“INSURECŢIA” DE LA 23 AUGUST
VĂZUTĂ PRIN OCHII
UNUI SOLDAT GERMAN
Wilfried H. Lang, fost soldat în Wehrmacht,
rememorează clipele dramatice din august 1944
Wilfried H. Lang a fost pus într-o situaţie deosebită în
noaptea de 23/24 august 1944, din cauza schimbării raporturilor între armata română
şi cea germană. Cu ultimele trupe ale Reich-ului, Wilfried Lang a
părăsit ţara în care s-a născut, încercînd să-şi găsească refugiu în aceea a
părinţilor săi. Altfel, ar fi riscat să păţească la fel ca tatăl său, ajungînd
în prizonieratul sovietic. Dar nu a uitat niciodată că s-a născut în România.
Că nu a uitat, însă, nici clipele dramatice din 23/24 august 1944 o
demonstrează faptul că e autorul filmului documentar “Un Stalingrad pe Dunăre”,
care prezintă înfrîngerea armatelor germane între Dunăre şi Munţii Carpaţi, la
sfîrşitul lui august 1944. Filmul, difuzat de mai multe posturi de televiziune,
a fost primit excelent în Germania şi conţine mărturiile a zeci de veterani ai
luptelor purtate atunci.
Tot Wilfried H. Lang a organizat, pe 30 martie 1995, în
fosta capitală a Cavalerilor Teutoni, Bad Mergentheim, un simpozion cu tema “23
August”, la care au participat numeroşi invitaţi, printre care şi Regele Mihai.
“La 23 august, soldatul german a perceput răsturnările din România ca pe o
trădare. Discuţiile au arătat că Regele Mihai nu a avut nici o vină directă.
Regele a vrut să-şi facă datoria, încercînd să salveze poporul român, dar, în
acelaşi timp, a trebuit să ia măsuri ca trupele germane să nu poată lupta în
continuare contra românilor şi, desigur, acesta a fost un motiv pentru care
comandanţii germani de atunci au fost foarte nemulţumiţi. O dovadă că percepţia
germană s-a modificat este şi faptul că nici unul dintre veteranii care au
participat la simpozion nu i-au făcut Regelui vreun reproş făţiş, deşi unii
dintre ei, după 23 august, au făcut pînă la 10 ani de prizonierat în condiţii
atroce, la ruşi…”, ne-a povestit Wilfried H. Lang.
D-l Lang ne-a pus la dispoziţie un fragment din memoriile
sale, referitor 23 august 1944. Este posibil ca datele prezentate să stîrnească
orgoliile unor istorici sau să îi mire pe unii cititori. Considerăm însă că
publicarea mărturiei unui soldat german, ce a trăit cu toată fiinţa dramatismul
acelor zile, nu poate fi decît o utilă restituire a memoriei, după atîţia ani
în care manualele de istorie comuniste ne-au îndoctrinat cu “glorioasa
insurecţie” sau cu “marea revoluţie de eliberare antifascistă şi
antiimperialistă”. Este, în acelaşi timp, şi o lecţie pentru nostalgicii
comunismului, care suspină încă după parăzile, agapele tovărăşeşti şi zilele
libere de 23 şi 24 august, uitînd că, fără democraţie (care presupune şi
libertatea cuvîntului), în locul acestor file de istorie trăită pe viu, astăzi
ar fi citit, probabil, o ediţie specială a ziarului Scînteia. (Florian
BICHIR)
O confuzie generală
“După proclamaţia
Regelui Mihai I din seara zilei de 23 august 1944, prima reacţie a fost de
nedumerire şi confuzie generală de ambele părţi, germană şi română. După
bombardarea unor obiective centrale din Bucureşti de către o escadrilă de
avioane Junkers JU-87, confuzia s-a amplificat şi mai mult, astfel că
declaraţia de război a României către Germania nu a fost, într-o primă fază,
însoţită şi de ordine de execuţie amănunţite pentru trupele române, astfel că
nimeni nu ştia ce trebuia făcut. (...)
Ar fi de menţionat că, pe-atunci, Divizia a 5-a
Antiaeriană a Wehrmacht-ului care apăra spaţiul aerian al României – de fapt o
divizie specială, lărgită, aflată sub comanda generalului Kuderna – cuprindea
aproximativ 228 de guri de foc, cu calibre între 88 şi 128 mm, ultimele fiind
acele tunuri uriaşe, pe afet de cale ferată, care trăgeau ghidate prin radar,
devenind în ultimele două luni spaima «Fortăreţelor Zburătoare» ale U. S. Air
Force. Acestor guri de foc li se adăugau 16 baterii de 88 mm româneşti, deci
încă 64 de tunuri, care luptau alături de nemţi. Subzistenţa şi aprovizionarea
bateriilor româneşti cu muniţie era asigurată tot de bateriile germane. (…)
Membrii misiunii militare germane în România, care cuprindea
atît statul major al Diviziei a 5-a Antiaeriană, cît şi Statul Major al
Comandamentului de Sud al armatei germane, cu generalii Hansen şi Gerstenberg,
au fost luaţi prizoneri, respectiv s-au predat fără luptă trupelor române.
Echipajele bateriilor de antiaeriană germane din perimetrul Ploieşti, rămase
astfel fără comandanţii lor de divizie, au luat legătura prin radio cu Marele
Stat Major din Germania, de unde nu primeau însă decît ordinul stereotip:
«Rezistaţi pînă la ultima picătură de sînge!». Cum asemenea tîmpenii deveniseră
arhicunoscute încă din timpul retragerii de pe teritoriul sovietic, comandanţii
bateriilor de pe Valea Teleajenului s-au hotărît să se concentreze în
apropierea localităţii Scăieni, unde se afla o cazemată de comandament din beton
armat, subterană, şi un depozit de muniţie cuprinzător. (…)
Echipajul bateriei româneşti, care se afla în imediata
apropiere, a primit ordin, pe data de 25 august, să se retragă spre comuna
Scăieni. Pe 26 august, ofiţerul de legătură român, locotenentul major Petrescu,
a venit la noi şi ne-a sfătuit să ne retragem, pentru că ei aveau ordinul să ne
atace a doua zi. De fapt, artileriştii români nu aveau de gînd să lupte
împotriva noastră din două motive bine definite: pe de-o parte ne fuseseră fraţi
de arme, luptînd cot la cot cu noi pînă mai alaltăieri, iar pe de altă parte
cunoşteau puterea noastră de foc şi nu erau atît de nebuni încît să încerce o
misiune sinucigaşă.
Pentru a respecta
totuşi ordinele primite de la şefii lor ignoranţi din Bucureşti, s-a convenit
un atac formal, la care să se tragă cu tunurile în aer, respectiv pe teren
viran. Astfel că «atacul» din zorii zilei a durat aproximativ 10 minute şi s-a
soldat cu o gleznă scrîntită a unui ostaş român, care călcase într-o groapă de
pe cîmp. (…)
A doua zi însă, deci pe 28 august, a sosit la faţa locului
Regimentul 32 Infanterie Butuleasa. Locotenentul-major Petrescu ne-a prevenit
şi ne-a implorat să plecăm, fiindcă infanteria urma să ne atace a doua zi. Noi,
la rîndul nostru, am rugat partea română să nu ne atace, deoarece, neavînd
armament de infanterie, ar fi trebuit să ripostăm cu tunurile de 88 mm.
În zorii zilei de 29 august, infanteria română a atacat
totuşi. Am fost nevoiţi să ne apărăm cu tunurile noastre. Rezultatul a fost un
dezastru pentru infanteriştii români. După ce s-au repliat trupele române, am
fost atacaţi cu aruncătoare de 88 mm, astfel că, la rîndul nostru, am fost
decimaţi. În seara aceleiaşi zile, tîrziu, ne-am retras apoi în direcţia
Lipăneşti, unde am intrat într-o ambuscadă care ne-a fost pregătită acolo.
Datorită unei companii de ucraineni din armata lui Vlasov, care luptau de
partea noastră cu o dîrzenie nemaipomenită, am reuşit să spargem cordonul de
încercuire românesc, trecînd mai departe spre Vălenii de Munte, Cheia şi apoi
Braşov. (…)
Primind promisiunea că vor rămîne în prizionierat românesc,
mulţi soldaţi germani s-au predat necondiţionat forţelor armate româneşti.
Această promisiune nu s-a împlinit însă şi aproape toţi au pierit mai tîrziu în
lagărele şi gulagurile sovietice. După război, nu am mai auzit despre nici unul
dintre cei care se predaseră în ziua de 30 august 1944 la Braşov. Un grup de
oameni, printre care mă aflam şi eu, am continuat drumul spre Ghimbav, unde
speram să mai întîlnim aviaţia germană de vînătoare. Aceştia însă se
retrăseseră cu două zile înainte, nestingheriţi de nimeni. Grupul nostru,
format din doar 18 oameni, s-a retras apoi pînă pe malul drept al Mureşului,
unde am fost întîmpinaţi de honvezii maghiari”. (…)
Între realitate şi
propagandă
“În privinţa acelui atac aerian neputincios al unei
escadrile de avioane de luptă «Stuka», din ziua de 24 August 1944, trebuie spus
clar că Teatrul Naţional a fost lovit din greşeală în locul Palatului
Telefoanelor, deoarece piloţii germani, de fapt vînători de tancuri în cîmp
deschis, nu erau obişnuiţi să lupte în mijlocul unor clădiri înalte din oraş.
Pagubele enumerate după aceea de partea română fuseseră provocate în cea mai
mare măsură de aviaţia americană cu cîteva zile în urmă, iar acel «măcel îngrozitor»
a fost o pură invenţie a propagandei regale. Regele era furios că i se
distrusese locuinţa, aşa-zisa «casă nouă» din spatele aripei drepte a Palatului
Regal. Acele 4 avioane, care au efectuat doar 4 raiduri, au aruncat în total 40
de bombe uşoare, de 50 kg, şi 20 bombe de 250 kg, care nu şi-au nimerit ţintele
nici pe jumătate. Ceea ce i-a înspăimîntat pe oameni a fost zgomotul asurzitor
şi demoralizant pe care îl făceau aceste avioane în picaj. Faţă de miile de
bombe grele aruncate doar cu cîteva zile înainte de americani şi englezi, acest
atac a fost mai mult simbolic, iar din punct de vedere militar – absolut
inutil. (…)
În studiul d-lor
dr. Alecsandru Duţu şi Petre Otu despre evenimentele de la 23 august sînt unele
cifre eronate:
1) Armata germană
a pierdut pe teritoriul României Mari, în special în urma schimbărilor de la 23
august 1944, un efectiv între 400.000-700.000 de ostaşi. Să luăm ca cifră medie
500.000 de militari. De o evaluare a pierderilor la 61.500 de soldaţi
nici nu poate fi vorba, sau eventual doar în zona Ploieşti-Bucureşti-Dunăre. În
filmul documentar realizat de mine în anul 1995, intitulat «Un Stalingrad pe
Dunăre», am arătat că în urma lui 23 august 1944 au pierit de două ori mai
mulţi ostaşi germani decît la adevăratul Stalingrad, în 1942.
2) Luftwaffe
(aviaţia germană) a pierdut pe teritoriul României, în tot timpul războiului, 128
de avioane de vînătoare, majoritatea la apărarea împotriva «Fortăreţelor
Zburătoare» ale Aliaţilor, incluzînd şi acele avioane germane Messerschmitt ME
109, pilotate de aviatori români. În urma luptelor de la Băneasa s-au pierdut 8
avioane: 4 de transport, care urmau să scoată telefonistele germane şi restul
personalului feminin din zona de luptă, 2 avioane de vînătoare şi 2 avioane
defecte din hangar. Cifra de 222 de avioane este absolut eronată.
3) După 23 august
1944, nemţii au pierdut în total 48 de nave fluviale şi nici o singură
navă maritimă. Este inexplicabil cum s-a ajuns la cifra de 348 de nave!
Poate s-au numărat şi pontoanele de pe Nistru, distruse în timpul luptelor
pentru apărarea Basarabiei…”.
* “«Insurecţia» de la 23 august văzută prin ochii
unui soldat german”, în Puncte cardinale, anul XIV, nr. 8/164,
august 2004, p. 7.
Preliminariile trădării
Mai puteţi citi pe acest blog:
(1999)
5 comentarii:
Stimate domnule Codrescu,
Foarte interesant ! Unde putem vedea si noi filmul tradus in romaneste ?
Toate cele bune
„Wer kann Rumänien retten? / Cine mai poate salva România ?” se întreba fără speranţă un personaj al lui Camil Petresu, citând, între două asalturi, un titlu din presa germană a primului război mondial. Se pare însă că a doua conflagraţie a păstrat o dureroasă valabilitate întrebării, rămasă până azi cu răspuns deschis. Fragmentul de confesiune propus e – după cum suntem preveniţi – contrariant şi, tocmai de aceea, tulburător, însă relevă realităţi a căror dezvăluire se dovedeşte mereu oportună, demontând un discurs istoric demagogic, construit abuziv în jurul momentului. După un deceniu de la publicarea articolului, se pare că demitizarea istoriei şi dezvăluirea erorilor epocii şi-au găsit doar slabe ecouri în rândul unei naţii ajunsă parcă simplă populaţie, într-un prezent golit de conştiinţă istorică şi dominat de zeii falşi ai globaliizării. Oare cine mai poate salva România, fie şi de ea însăşi ?...
@ Anonim 7:22 PM
Îmi pare rău, chiar nu ştiu.
Multumesc domnule Codrescu pt raspuns; dvs l-ati vazut atunci cind a aparut ? am cautat pe internet sa vad daca apare pe undeva, nu l-am gasit, dar in ziua de astazi trebuie sa fie pe undeva... Toate cele bune, Iulian
Stimate domnule Codrescu,
Desi eu cred ca esentialul este spus in cartea Sah la Rege (din care extrase au fost publicate pe blogul dvs si care mi-au permis sa inteleg ce s-a intimplat cu adevarat), totusi niste detalii in plus n-ar strica. Poate ca postind mesajul meu aici, unii mai bine informati ca dl Radu Greuceanu pot indica unde se poate viziona filmul (tradus in romaneste).
Tocmai am vazut pe Razboi intru Cuvint despre legea vinzarii terenurilor agricole... unii pot spune - si pe drept - ca sint lucruri mult mai urgente si importante decit unele detalii despre 23 august... de acord, insa daca se poate si asta...
Doamne ajuta,
Iulian
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire