Blogul lui Răzvan Codrescu: SUB SEMNUL EROISMULUI CAVALERESC

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Puteţi accesa aici înregistrarea video (Olivian Breda)

a luărilor de cuvînt din 16 ianuarie 2014 (Sala Rapsodia):

DESTINE PE DRUMUL CRUCII

(Dan Puric, Lucian D. Popescu,

Marcel Petrişor, Anca Crivăţ, Claudiu Târziu)

Lucian D. Popescu, autorul articolului

şi al subtitrării în româneşte a filmului Evadat din Gulag

Marginalii la cronica filmată

a unui evadat din Gulag

Joi seara, la Sala Rapsodia din strada Lipscani, începînd cu ora 18, a fost lansată cartea lui Aurel State, Drumul crucii, şi a fost proiectat filmul Evadat din Gulag, despre georgianul Ciabua Amiredjibi.

Din cauza lipsei de timp - se avertizase apăsat că sala trebuia eliberată înainte de ora 20, iar după proiecţie rămăseseră 25 minute pentru 4 vorbitori şi audierea unei înregistrări cu Aurel State - nu au fost spuse o serie de lucruri care ar fi putut înlesni mai buna înţelegere a lumii lui Aurel State şi a lui Ciabua Amiredjibi, o lume care, aşa cum a intuit gazda serii, domnul Dan Puric, a fost un spaţiu de comuniune, în ciuda distanţei fizice. Întregesc aici ceea ce am spus acolo. Şi transmit şi pe această cale domnului Dan Puric mulţumirile mele, ştiind totuşi că acestea nu pot fi pe măsura marelui bine pe care dînsul, cu evidentă nobleţe, l-a făcut prin găzduirea acestui eveniment.

Lumea comunistă a fost o lume în care eroismul era foarte improbabil. Sigur că se vorbea de eroismul comunist, dar asta era o gogoaşă şi toată lumea o ştia încă de atunci. Eroismul este fructul unei stări de spirit, iar comunismul nu cultivă spiritul. În comunism, eroismul a existat numai în măsura în care era un eroism împotriva comunismului. S-ar putea zice că de la regula asta a existat o excepţie, anume eroismul soldaţilor sovietici în al doilea război mondial. În realitate, acolo unde a fost eroism, eroismul acelor soldaţi îşi extrăgea forţa din lumea de dinaintea comunismului, la care Stalin ştiuse să facă apel în mod excepţional, tocmai pentru efortul de război.

Lumea noastră post-modernă este şi ea o lume ostilă eroilor. Sigur că e în alt fel ostilă. Are ostilitatea scepticismului şi a demitizării. Iar post-modernismul românesc are ereditatea tarelor comuniste şi combinaţia e agresiv dizolvantă sub aspectul atitudinii faţă de eroi.

Sînt de spus lucrurile acestea pentru că:

- filmul documentar Evadat din Gulag este un film despre un erou anti-comunist georgian, un splendid cavaler;

- Georgia are o impresionantă istorie eroică;

- eroul filmului, Ciabua Amiredjibi, este prinţ dintr-o familie al cărei arbore genealogic are peste 50 generaţii.

Deci filmul are date suficiente ca să pară pentru unii un film ştiinţifico-fantastic. Dar nu. Filmul este un film documentar, despre un erou adevărat, despre un prinţ adevărat, al unui adevărat popor, poporul georgian.

O să reiau cîteva date despre georgieni şi despre Georgia, pentru că, din cauza depărtării, se întîmplă ca noi românii să nu mai ţinem minte prea multe despre ei.

Cel mai apropiat georgian ne este Sfîntul Ierarh Martir Antim Ivireanul (circa 1650-1716), căruia îi datorăm multe. Mitropolitul Ungrovlahiei, georgian get-beget, a fost autor, editor, tipograf, într-o vreme în care de cărţi era nevoie la noi ca de nimic altceva. El a înfiinţat prima bibliotecă publică din Bucureşti. El a introdus complet și definitiv limba română în slujba bisericească. Se poate spune că el este creatorul limbii române bisericeşti. Predicile lui sînt adecvate ca limbă şi ca sens chiar şi astăzi.

Georgia se află la capătul celălalt al Mării Negre. Are un litoral cam cît al nostru, dar are suprafaţa de un sfert din cea a României şi are în jur de 4,5 milioane de locuitori, dintre care 4 milioane georgieni.

Georgienii sînt un neam vechi, contemporan cu grecii antici şi, chiar mai mult, contemporan cu vechii evrei. Pentru asta sînt diverse izvoare istorice serioase. Mitul întemeietorului la ei e plasat în vremea unui anume Kartlos, fiul lui Togarmah, nepotul lui Noe. De la numele acestui Kartlos li se trage numele, căci ei îşi spun în limba lor kartuli, iar ţării - Sakartvelo. Georgieni e numele dat de occidentali pentru evidenta evlavie a kartulilor faţă de Sfîntul Gheorghe. Ruşii, şi cîteva alte neamuri sub influenţa ruşilor, zic Gruzia şi gruzini, dar georgienii nu agreează aceasta denumire cu origini incerte şi în mod sigur ne-georgiene. Au existat recent chiar acţiuni diplomatice pentru a fi determinate anumite state să renunţe la folosirea cuvintelor din familia "Gruzia-gruzin".

La georgieni, tot Sfîntul Apostol Andrei a fost cel care a început creştinarea. Încreştinaţi au fost georgienii deplin la începutul secolului al IV-lea, de Sfînta Nino, iar creştinismul a devenit religie de stat in 327, deci înainte chiar de întemeierea Constantinopolului, unde a ajuns religie de stat abia în 380.

Biblia a fost tradusă integral de georgieni în secolul al V-lea, deci cu vreo 1200 ani înaintea românilor.

Peste teritoriul Georgiei de astăzi au trecut grecii, romanii, arabii, perşii, mongolii, din nou perşii, turcii şi, în final, ruşii. Au reuşit să-şi păstreze, cu sincope şi reveniri, independenţa şi şi-au păstrat regalitatea pînă în 1801, cînd Imperiul rus a anexat Georgia. S-au eliberat definitiv în 1991.

E imposibil de rezumat o istorie atît de lungă şi abundentă în evenimente, bogat documentate. Istoria georgienilor nu are un "mileniu întunecat". Sînt foarte multe figuri istorice fascinante: regi, regine, aristocraţi, luptători şi sfinţi.

O să amintesc pe scurt trei evenimente istorice georgiene.

Mai întîi ceva din secolul al XIII-lea. În 1225 georgienii au fost atacaţi de şahul Jalal ad-Din, de neam chorasmian. Regina Rusudan a mutat reşedinţa de la Tbilisi, care a fost asediat, la Kutaisi. După asediul de un an, Tbilisiul a fost cucerit. Creştinilor din cetate li s-a cerut să treacă la islamism sub pedeapsa cu moartea. Toţi au refuzat, absolut toţi. Am văzut la Tbilisi catedrala de pe malul rîului Kvari pe al cărui acoperiş a stat Jalal ad-Din, pe tron, şi a privit decapitarea creştinilor multe zile în şir pe podul de pe care erau aruncaţi apoi în apă. A fost decapitată aproape toată suflarea din Tbilisi. Rîul Kvari e un rîu foarte adînc şi puternic, care a putut transporta enorm de multele cadavre. Ceea ce vă spun e o informaţie istorică. Desigur, ea se găseşte, cu specific hagiografic, şi în Patericul georgian, tradus acum cîţiva ani în româneşte. Numărul celor morţi în apărarea militară şi spirituală a Tbilisiului depăşeste 100.000.

Altă întîmplare adevărată este tot din secolul al XIII-lea. În 1240 regina Rusudan nu încheiase încă tratatul de pace cu mongolii şi încerca diverse formule diplomatice. Toate familiile nobile georgiene recunoscuseră, într-un fel sau altul, dominaţia mongolă, cu excepţia clanului Amiredjibi. Hanul i-a invitat în cele din urmă pe Amiredjibi la reşedinţa sa, pentru a discuta. Amiredjibii au acceptat şi s-au dus toţi bărbaţii Amiredjibi care puteau purta sabie, în număr de 41. Nu se ştie ce s-a discutat, însă la sfîrşitul zilei toţi bărbaţii familiei Amiredjibi fuseseră ucişi.

Dacă secolul al XIII-lea vi se pare cam îndepărtat, secolul al XX-lea trebuie să vă fie aproape. Georgia a experiat războiul inclusiv la sfîrşitul secolului al XX-lea, şi anume între 1992 si 1993, în Abhazia, o regiune din nord-vestul Georgiei. A durat 13 luni si 13 zile. Armata rusă i-a sprijinit masiv pe separatiştii abhazi minoritari, cu armament, dar şi cu trupe. Pe lîngă armata rusă, separatiştii abhazi au fost ajutaţi şi de o formaţiune militară numită Confederaţia Popoarelor Caucaziene Muntene, între care erau şi ceceni. Confederaţia, deci şi cecenii, a participat la lupte şi la epurarea etnică împotriva georgienilor. Şamil Basaev, viitorul conducător militar al Ceceniei, a luptat şi el în Abhazia. Întors în Cecenia, Basaev a ajuns conducătorul militar al Ceceniei şi a luptat apoi împotriva ruşilor în războaie care au fost devastatoare pentru ceceni. În urma conflictelor cu ruşii, au existat foarte mulţi refugiaţi ceceni şi s-a pus problema primirii şi de către Georgia a unei părţi a cecenilor. Şi, deşi cecenii luptaseră împotriva georgienilor, iar georgienii înşişi aveau refugiaţii lor, chiar din Abzhazia, în jur de 250.000, georgienii i-au primit şi pe acei refugiaţi ceceni civili. E de remarcat că cecenii sînt musulmani. După asta, Şamil Basaev a declarat: "Am greşit cînd am luptat împotriva Georgiei". În urmă, Basaev a pierit "pre limba lui", ucis de ruşi.

Dar este ceva şi mai interesant, în context, despre războiul din Abhazia şi despre răzbunare. Trei dintre fiii prinţului Ciabua Amiredjibi au luptat în acest război din Abhazia, iar unul dintre ei, întîiul născut, a murit în război. Despre moartea lui, a prinţului Irakli Amiredjibi, este ceva de relatat aici.

Prinţul Irakli Amiredjibi era absolvent de Istorie şi era ofiţer al trupelor speciale georgiene. A fost atras într-o ambuscadă în care, deşi bănuia că este o capcană, a intrat totuşi, pentru că trebuia salvată o familie de civili, cu copii, care erau expuşi într-o maşină, unui un foc încrucişat. Se urmărea tocmai scoaterea din luptă a unor oameni ca prinţul Irakli. Un lunetist l-a împuşcat mortal lîngă civilii care au fost salvaţi.

După război, clanul Amiredjibi, care, în anumite privinţe, este încă foarte puternic, a identificat persoana care l-a omorît pe Irakli. Era o lunetistă rusoaică. Îl ţinea minte bine pe Irakli, pentru că rusoaica ezitase o clipă să tragă, surprinsă prin lunetă de înfăţişarea georgianului înalt şi frumos.

Într-o lume ca a noastră, în care se cultivă, inclusiv prin Hollywood, "virtutea" de a ucide de la distanţă, nevăzut, fără riscuri şi "în mod chirurgical", cum se zicea pe vremea războiului din fosta Iugoslavie, misiunea unui lunetist poate părea o faptă de război ca oricare alta. Dar în lumea georgienilor, ca şi în lumea lui Aurel State şi, în general, în lumea eleganţei şi onoarei marţiale, acţiunea unui lunetist e o mizerie. Uciderea lui Irakli Amiredjibi era egală cu o crimă cu premeditare.

Pentru asta, după ce au identificat-o, Amiredjibii au aranjat totul pentru lichidarea lunetistei. După care bărbaţii familiei Amiredjibi, conduşi de prinţul Ciabua Amiredjibi, eroul filmului din seara asta, s-au întrunit şi, avînd posibilitatea să o omoare, au hotărît să o ierte. Şi au iertat-o.

Acest film despre Ciabua este făcut de unul dintre fiii săi, Kutsna Amiredjibi, de meserie regizor, în prezent director al Operei din Tbilisi. Filmul a fost făcut în 2003, cînd Ciabua avea 82 ani şi avea un cancer localizat în gît, care îl slăbise foarte tare. În film sînt prinse aproape ultimele cuvinte ale prinţului Ciabua Amiredjibi, pentru că imediat după terminarea filmărilor a fost operat. A scăpat de cancer, s-a înzdrăvenit şi a mai trăit 10 ani, dar nu a mai putut vorbi. În 2010, prinţul a fost călugărit sub numele David. A murit luna trecută, pe 12 decembrie 2013.

În rolul lui Ciabua Amiredjibi, în scenele de reconstituire joacă însuşi fiul lui, regizorul, nu pentru că ar fi ţinut să facă asta, dar pentru că nu a găsit pe cineva mai potrivit ca asemănare.

Este un film despre cîteva dintre evadările lui, care nu au nimic de-a face cu disperarea, cu dezertarea sau cu abandonul, ci sînt acte de demnitate personală, de demnitate georgiană şi de demnitate umană. Dovadă că, atunci cînd a avut posibilitatea să rămînă în Germania Federală, nu a făcut-o, pentru că, deşi asta reprezenta evadarea deplină, el nu a vrut să îşi părăsească patria şi pe cei iubiţi.

S-a proiectat filmul despre prinţul Ciabua Amiredjibi o dată cu relansarea cărţii lui Aurel State, pentru că cei doi au fost prieteni. Prietenie este un cuvînt "greu", deşi în mod curent este lejer întrebuinţat. Ciabua şi Aurel au fost în stare de prietenie în sensul maximalismului hristic. "Mai mare dragoste decît aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi". Cei doi prieteni au fost la fel de eleganţi şi la fel de curajoşi pentru că erau la fel de afierosiţi dragostei şi onoarei. S-au întîlnit într-un lagăr din Siberia. Deşi amîndoi luptători circumstanţiali împotriva ruşilor, amîndoi aveau profil de prinţ dostoievskian, cu un aer hristic şi donquijotesc totodată, care trăieşte cu credinţa că numai frumuseţea va mîntui lumea.

Personal, cred că eroismul şi cavalerismul sînt asemănări ale chipului lui Dumnezeu în om. Iar Ciabua Amiredjibi şi Aurel State au fost purtători exemplari ai acestor asemănări care îi aduc omului mîntuirea în rîndul cetei sale.

Despre cartea lui Aurel State îmi îngădui să remarc doar că, deşi nu este o capodoperă literară, este imaginea unei veritabile capodopere. Capodopera este, aşa cum vorbeam cu Anca Crivăţ, îngrijitoarea şi prefaţatoarea ediţiei, însăşi viaţa lui Aurel State. Chiar dacă prima parte a cărţii este mai puţin fluidă, pentru mine cartea este, poate şi pentru că l-am cunoscut pe autorul capodoperei, unul dintre cele două texte profane cele mai inspiratoare pe care le-am citit.

Vă recomand să căutaţi să vedeţi acest film şi să citiţi această carte care o să vă aducă aminte, dacă aţi uitat, sau o să vă dovedească, dacă încă staţi în cumpănă, că eroii şi cavalerii au existat realmente în lumea lui Dumnezeu, că au existat cu tot dinadinsul şi că eroul şi cavalerul nu sînt chestii ieftine de Hollywood sau instrumente ale invenţiei propagandistice. Şi în nici un caz nu sînt obiect de demitizare.

Lucian D. POPESCU

Anca Crivăţ, îngrijitoarea şi prefaţatoarea

ediţiei a III-a a Drumului crucii

Puteţi accesa aici emisiunea "Universul credinţei" (TVR1) din 19 ianuarie 2014, cu imagini de la lansarea cărţii şi cu discuţii pe marginea ei (invitaţi în studiou: Lucian D. Popescu şi Claudiu Târziu; interviuri înregistrate cu: Aurel State, Marcel Petrişor, Răzvan Codrescu, Anca Crivăţ şi Dan Puric).