DOUĂ INTERVIURI CU ION ŞI LIVIA PISO

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

De vorbă cu creatorii

«Centrului Documentar-Expoziţional

al Nobilimii Maramureşene Române»,

în curs de finalizare în Vişeu de Sus

Un muzeu al nobilimii maramureşene

(Clicaţi pe icoana fiecărei pagini spre a vizualiza textul pentru lectură!)

Dialog cu Livia Piso

Livia Piso s-a născut în Sighet (Maramureş). Este fiica istoricului român pr. prof. dr. Alexandru Filipaşcu. La terminarea liceului se înscrie la Facultatea de Arte Plastice “Ion Andreescu” din Cluj. După trei ani continuă studiul la Bucureşti la Institutul “Nicolae Grigorescu” urmând şi secţia de scenografie. În 1955 îşi ia diploma în artă – specialitatea pictură. În 1956 se căsătoreşte cu Ion Piso, solist la Opera Română din Cluj. Alături de activitatea de scenografă, continuă pictura de şevalet şi este din ce în ce mai mult atrasă de pictura bisericească. Întreprinde călătorii în străinătate cu care ocazie adânceşte tehnica picturii bizantine pe lemn. Restaurează mai multe icoane vechi pentru Muzeul de Artă din Bucureşti. După 1968 se stabileşte în Germania de Vest. Aici realizează scenografii pentru mai multe piese pentru televiziunea germană, dintre care o operă modernă (înscenare premiată la Salzburg în 1977). Urmează angajamente de scenografie la teatrele din Passau, Trier şi Oldenburg, în calitate de pictor scenograf. În 1985 semnează două scenografii în cadrul Stagiunii Internaţionale de la Dublin. Ca pictoriţă participă la mai multe expoziţii colective.

Doamna Livia Piso acasă, între prieteni

Pictura unei icoane,

ca o lucrare de alchimie

Între scenă şi icoană

Stimată doamnă Livia Piso, vă rog să ne spuneţi cum aţi ajuns să faceţi scenografie pentru marile scene ale lumii?

Am avut o destul de lungă carieră de scenograf, am început în 1955 cu “Trubadurul” la Opera de Stat din Cluj şi am terminat tot la Opera de Stat din Cluj, în 1992, cu “Liliacul”. Sigur, între timp am lucrat în Irlanda, în Germania, în Italia... Şi am avut norocul ca, de la început, în Germania, să iau un premiu internaţional şi atunci să îmi fac un nume destul de bun pentru a fi primită printre spuma scenografilor. De fapt, a fost un premiu pentru tot filmul, la care toţi participanţii au fost premiaţi. Aşa a fost soarta, ca să debutez în Germania cu un film de Hiller, un film nou, modern, “Niobe”. A fost foarte bine primit de public. Am început să colaborez complet întâmplător, pentru că nu aveau scenograf. Cineva văzuse la mine nişte schiţe greceşti şi m-a propus. Aşa am intrat şi eu la acest film. Pe urmă am lucrat prin diferite teatre din Germania, Trier, Oldenburg. La început, la München o parte, pe urmă la Trier, la Oldenburg. Pe urmă în Irlanda, Italia. Am stat însă foarte mult la Oldenburg, unde mi-a plăcut foarte mult orăşelul, plin de rododendron, orăşel de unde provine Catherina a II-a din Casa ducală de acolo. M-am simţit bine, dar sigur că departe de casă niciodată nu te simţi foarte bine…

Drumurile astea le făceaţi şi în funcţie de angajamentele soţului, maestrul Ion Piso?…

Unele în funcţie de angajamentele lui. De exemplu, în Italia am colaborat pentru că el a trebuit să cânte acolo şi să facă regie chiar la un moment dat. În Irlanda am fost programată datorită notorietăţii soţului meu care fusese şi cântase foarte mult acolo, era foarte îndrăgit. Acolo mi-am făcut intrarea, mi-a fost foarte uşor, pentru că aveam o bună carte de vizită a numelui. Şi nu l-am făcut de râs, asta este adevărat.

Cum aţi început activitatea de restaurator?

Foarte simplu. Am locuit la bunica mea, vara, în sătucul în care bunicul meu fusese la început preot, pe urmă a plecat vicar într-un orăşel mai mare, Năsăud. Dar în acel sătuc eu ştiam că a fost o biserică ce a luat foc. M-am interesat unde sunt bucăţile rămase în urma focului. Şi am descoperit nişte bucăţi de lemn date cu var care erau trântite în podul bisericii. Făcusem deja primii trei ani de facultate la Cluj şi pe urmă specializarea în scenografie am făcut-o la Bucureşti. Deci m-am dus, şi preotul, la cererea mea, mi-a dat bucăţile acelea de lemn. Nici nu ştiam ce conţin. Ajunsă acasă, le-am spălat cu multă grijă şi am descoperit, spre surprinderea mea, bucăţi de pictură dedesubt. Am încercat să le conserv cum am putut, nu ştiam metoda. Venită acasă, m-am dus la muzeul din Cluj – locuiam la Cluj atunci – şi am întrebat cum pot eu să fac, pentru că am văzut că o mulţime de părţi de vopsea se desprinseseră de fond şi era pericolul să cadă şi să se piardă definitiv. Atunci, un coleg de-al meu mai mare, şeful atelierului de restaurare a pieselor de lemn ale Muzeului din Cluj, mi-a arătat cum se face fixarea, cum se fac anumite materiale. După ce le-am fixat, am început să restaurez crăpăturile, fisurile şi am reuşit destul de bine. Aveam ochi foarte buni şi o mână foarte sigură. Pe urmă am avut marele noroc că niciodată nu mi-am dat aere şi nu am vrut să depăşesc pictorul respectiv, autorul lucrării pe care o restauram. M-am silit să intru să-i urmez paşii şi să fac pensulaţia, coloritul. Tot, tot să fie identic cu autorul. De aceea, eu susţin că acesta este modul cel mai inteligent de a face restaurare.

Nu riscăm să introducem astfel elemente false ale epocii din care provine restauratorul? Este un paradox: când lipseşte o porţiune dintr-o piesă, ce facem, umplem acel gol sau îl lăsăm aşa cum este?

Există două teorii în restaurare. Unii spun că trebuie să faci astfel încât să se vadă lipsa din icoana sau peretele respectiv. Eu sunt de părere că nu este adevărat. O bună restaurare trebuie să redea o operă aşa cum a fost ea când a fost făcută. Majoritatea ascund în sine măcar munca, dacă nu ceva artistic. Icoanele au fost făcute după tipic. Dacă nu ai sub ochi aceeaşi icoană, o cauţi până o găseşti. Adică ai nevoie de modelul după care a fost făcută icoana. Şi atunci, după acel model, faci completările respective, în coloritul pictorului care a făcut icoana pe care vrei să o restaurezi. Aşa consider eu o bună lucrare restaurată. Pe urmă, mergând cu soţul meu în Rusia, am avut norocul să pot intra la secţia de restaurare a Muzeului Tretiakov şi să văd şi acolo unele mici amănunte pe care ăştia de la Cluj nu le ştiau. De exemplu, cum tratezi aurul după ce l-ai fixat - sunt anumite chestiuni de tehnică şi în amestecul culorilor, cum să faci ca să dureze mai bine, să-şi păstreze şi elasticitatea, să nu crape. Iată anumite lucruri foarte importante pentru un restaurator. Venită în Bucureşti, am restaurat, cred, cel puţin 1.500 de icoane, dacă nu chiar mai mult…

Aşadar, asta se petrecea aici, înainte de a pleca din ţară? Unde se află acele icoane?

Da, sigur că da. Întâmplător, am restaurat pentru cineva. Şi apoi tot veneau diverse persoane particulare cu icoane ca să le restaurez. Şi s-a răspândit zvonul că eu restaurez bine. Şi dl Dan Nasta mi-a dat la un moment dat să-i restaurez o icoană. Pe urmă am mai cumpărat icoane, am fost foarte ataşaţi de acest gen de pictură şi mi-am restaurat icoanele mele. Am lucrat foarte mult. În străinătate la început, până am reuşit să intru ca scenografă, vreo 5-6 ani, am făcut numai restaurare şi desen. Pictură mai puţină, pentru că nu aveam timp. În Italia am un album unde am unele icoane pe care le-am restaurat mai greu: le-am fotografiat înainte şi după. Pentru că sunt de părere ca, pentru originalitatea operei, să se dea posesorului obiectului respectiv o fotografie care să arate unde s-a făcut restaurarea. Şi pentru corectitudine. De obicei fotografia se pune în dosul icoanei respective. Adevărul este că icoanele, fiind foarte vechi, nu poţi să le asiguri mediul absolut neutru din punct de vedere al umidităţii. De multe ori, fie puse la o căldură foarte mare, fie la umiditate foarte mare, îţi fac surpriza că încep să crape. Sigur că mai sunt şi acele carii ale lemnului ce contribuie mult la stricarea icoanelor, însă trebuie îndepărtate de la început. Există tehnici speciale, când ai aşa o icoană toată numai găurele pe dos, te apuci întâi să o injectezi cu substanţe pentru îndepărtarea cariilor şi pe urmă umpli găurelele. Este mult de lucru la o restaurare. Dar pe mine m-a atras această muncă şi mi-a plăcut foarte, foarte mult. Totdeauna aveam atât de mult de lucru că nu mai pridideam şi făceam concomitent şi scenografie. Lucram din greu, pentru că trebuia cam în trei zile să dau gata un spectacol, indiferent că era mare sau mic trebuia să fiu gata cu toate planurile. Acolo nu ai birou care să-ţi facă planurile, cum erau în ţară. Acolo îţi faci singur totul. Şi planurile tehnice.

Şi problemele de tâmplărie?

Tot, tot. Şi răspunzi. Dacă, de exemplu, se întâmplă să se rupă o scară şi cade un actor sau cântăreţ şi îşi rupe ceva, tu plăteşti! Este ceva cumplit. Trebuie, de fapt, multă experienţă. Am fost foarte iubită, pentru că au văzut că îmi dau silinţa să fac totul cât se poate de bine. Apoi, am avut şansa de a învăţa foarte serios sculptura cu cumnatul meu, Romul Ladea. A fost un foarte bun profesor şi pedagog. De fapt, tot ce am învăţat în ţară a fost foarte serios şi bine pus la punct. Şi croitoria de scenă, şi arhitectura, şi sculptura, şi pictura. Mai târziu am fost în stare să fac singură aproape totul.

Experienţa ca restaurator de icoane aţi reuşit s-o valorificaţi în activitatea de scenograf, mă refer la teme, la simbolistică în primul rând?

A, nu. Nu am avut ocazia să fac astfel de lucrări în care să am teme din acestea, pentru că trebuia să lucrăm ce se dădea şi ce era atunci la modă.

Apoi aţi început să faceţi şi icoane pe lângă restaurare…

Da. Am făcut un iconostas la München, am convenit cu părintele Bârlea să-i fac proiectul. Iconostasul se află în capela St. Elisabethkirche, Mathildenstrasse 10, în München.

Este o biserică românească?

Este o biserică barocă, monument de artă. Preotul bisericii respective a venit la mine şi mi-a spus că el fiind stăpânul acelui loc, monument artistic, să mă gândesc că iconostasul nostru nu trebuie să deranjeze şi trebuie să-l fac în aşa fel încât să se deschidă ca o poartă. Astfel, când nu este slujbă românească, să fie deschis şi să se vadă numai biserica în toată splendoarea ei barocă. Noi numai la slujba românească să închidem iconostasul.

Înţeleg, este un loc unde periodic se desfăşoară şi slujbe româneşti, dar în acelaşi timp era o biserică catolică.

După ce l-am terminat, am lucrat toată noaptea la montarea acestui iconostas. A fost foarte frumos că a venit şi preotul catolic dimineaţă, înainte de sfinţire, s-a uitat, şi pe urmă a zis: am să merg să cer la ordinariat să-l lase mereu închis să fac şi eu slujbă cu el să se vadă. I-a plăcut foarte mult…

A rămas până în ziua de azi?

Este acolo. Nu ştiu cum fac ei, dacă mai închid iconostasul, dacă-l mai deschid…

Ştiu că aţi mai făcut un iconostas pentru o biserică ortodoxă din Freiburg (Germania). Dar în România?

Când am revenit în România după ’89, am vizitat sediul Ordinului Vasile Cel Mare. Văzând că făceau slujba în demisol şi aveau o ţesătură de covor cu Cina cea de Taină, am mers acasă în Italia şi am pictat patru icoane împărăteşti şi le-am adus cadou, pentru ca să-şi facă un iconostas vrednic de ei şi de Dumnezeu. S-a nimerit pe urmă că ei voiau să-şi construiască o biserică aproape de sediul lor, nu au mai putut. Acum au reînceput construcţia în altă parte la Cluj, şi din cauza aceasta au tot ţinut aceste patru icoane la ei. Şi când actualul Papă Benedict al XVI-lea a primit titlul de Honoris Causa al Universităţii din Cluj, atunci m-au rugat, am vorbit cu dl Andrei Marga de la Universitate ce să-i facă cadou. Ar trebui o icoană, dar mai deosebită, mi-au spus. Şi atunci mi-am adus aminte şi am spus că este o icoană deosebită pentru că este cu toţi episcopii greco-catolici martiri, şi asta este un unicat. Imediat s-a dus, a vorbit acolo, la Ordinul Vasile Cel Mare, stareţul a fost de acord şi încântat să o trimită Papei, cu condiţia să le-o pictez la loc. Mi-am dat asentimentul şi sigur că o să mă achit de această datorie. Astfel, toată lumea va fi mulţumită. Nu ştiu Papa cât a fost de mulţumit…

Am făcut şi foarte multe icoane mici, unele mi-au fost cerute, altele le-am vândut să-mi fac bani de material, fiindcă totuşi aurul este foarte costisitor, şi eu am lucrat numai cu aur veritabil, adică de 24 de carate. Sigur, o icoană pusă pe aur are cu totul altă alură şi generează altă impresie decât o icoană pusă pe aur fals sau numai pe un fond neutru. Cred că Dumnezeu merită acest efort, deşi pusul aurului este o muncă imensă. Şi de multe ori ai surprize chiar când pui aurul, după ce toate cele şapte straturi ţi-au ieşit oglindă plus cele trei de pământ roşu. Se întâmplă câteodată. Este un lucru foarte migălos. Este ca o lucrare de alchimie - aşa trebuie privită pictura de icoană. Dacă o faci tradiţional. Astăzi sunt mulţi care pun aurul cu mixtion. Dau cu lac şi peste trei sau cinci ore lipeşti. Dar nu are niciodată efectul unui aur pus tradiţional. Sunt multe secrete în această meserie. Sper ca înainte de a muri să pot să iniţiez în această tehnică mai multe persoane dornice să poată să continue această meserie... Aurul costă mult, dar pentru pigmenţii respectivi nu trebuie aşa de mulţi bani, se găsesc.

Poţi avea surprize, rateuri, chiar în condiţiile unei tehnici impecabile?

Sigur, tu îţi faci proporţia de alcool cu pământ roşu şi cu albuş de ou la sfârşit. Or, dacă se întâmplă ceva, cleiul de ou trebuie să-l faci cu apă, să-l ţii trei zile la soare. Orice mică neatenţie face ca aurul să nu se prindă bine. Şi când insişti, zgârii cu piatra de ahat şi trebuie să dai totul jos şi să începi iar de la primul strat. Este destul de complicat.

Aşadar, aţi îmbrăţişat două extreme, pe de o parte, scenografia, care, sigur, în momentele în care nu se înregistrează video, dispare şi, pe de altă parte, icoanele, care au o viaţă îndelungată…

Este adevărat, şi sper ca această muncă de icoane să o mai pot face, măcar doi, trei ani, dacă se poate. Este greu, pentru că sunt totuşi înaintată în vârstă şi cu ochelari este mai dificil, mâna câteodată tremură. Sunt zile în care nu ai posibilitatea unei trăsături directe şi în pictura de icoane de multe ori trebuie o mare precizie a mâinii.

Restaurarea icoanelor

te predispune

la gânduri elevate

Sigur că eu le lucrez în stilul bisericilor noastre din Moldova. Eu consider că bizantinismul românesc este cel al mânăstirilor din Moldova în care sfinţii nu sunt chiar aşa ascetici ca sfinţii ruşi sau precum sfinţii bizantini clasici, ci au o formă mai blândă. Fără să fie catolicizanţi deloc, ei rămân pictură bizantină, însă au o formă ceva mai umană. Şi pictura în sine este mai uşoară, nefiind aşa de ascuţită, unghiulară cum este clasica pictură bizantină.

Ştim bine, când te apuci să faci o icoană, canoanele ortodoxe cer şi o anumită viaţă de rugăciune, post ş.a.m.d. pentru cel care o zugrăveşte. Consideraţi valabile aceste cerinţe şi pentru cel care restaurează icoana?

Da, neapărat. Mai ales când ai de restaurat feţe. Feţele pictate de pictorii vechi de icoane, care au postit şi s-au rugat înainte, au acea expresie de sfânt. Mie mi s-a întâmplat asta în Italia, când am pictat cele două icoane împărăteşti pentru Freiburg... A venit la noi să mă vadă vecina mea, o italiancă bătrână, care mi-a zis: “Aşa faceţi voi sfinţii?”. Zic: “Da, ăştia sunt sfinţi români”. Şi zice: “Ei da, la ăştia îţi vine să te rogi!”. Şi avea dreptate, pentru că ai lor sunt foarte frumoşi, dar aşa de pictural frumoşi că de multe ori nu te atrag... Aşa am simţit şi eu, ca şi ea. Restaurarea icoanelor te predispune la gânduri foarte elevate şi atunci sigur că este bine. Acum, eu, ca pictoriţă, nu pot să mă plâng, fiindcă mie îmi plac foarte mult şi tablourile lui Leonardo sau ale lui Rafael. Dar totuşi trebuie să spun că sfinţii pentru mine sunt sfinţii ăştia din Moldova. Am încercat să mă adaptez acestei tehnici. Sigur, când restaurezi, trebuie să te ţii de ce ai în faţă şi de meşterul care a făcut icoana.

Se simte calitatea spirituală a celui care a făcut icoana?

De multe ori, da. În icoanele cu multe scene care sunt mici acolo este mai puţin, se poate simţi mai mult numai tehnica, însă în icoanele care au figura mai mare se simte foarte bine. Mai puţin, sigur, la icoanele pe sticlă, fiindcă aceste icoane pe sticlă de multe ori sunt făcute de oameni care nu ştiu nici carte, nici meseria de pictură. Ei lucrează încercând să copieze izvoadele date, şi atunci uneori le reuşeşte, alteori nu le reuşeşte. Dar au un farmec deosebit. Eu le apreciez foarte mult.

(Din volumul Marius Vasileanu, Tradiţia în actualitate. Repere dialogale pentru mileniul trei, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2013; interviu apărut iniţial în Adevărul literar şi artistic, nr. 865, 4 aprilie 2007)

Mai puteţi citi pe acest blog:

Un epistolar paideic românesc (10.09.2011)