DANTE, «PURGATORIUL», CÎNTUL XXXIII

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Divina Comedie a lui Dante Alighieri

în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu

Pînă la cîntul XXI din Purgatoriu, toate cînturile traduse de mine din Divina Comedie au apărut mai întîi în paginile revistei Puncte cardinale. Cum publicaţia sibiană şi-a încetat apariţia cu numărul dublu din noiembrie-decembrie 2010, cînturile traduse în continuare – începînd cu cîntul XXII din Purgatoriu – au apărut în premieră pe acest blog şi în paginile revistei Rost. Revista Rost dispărînd şi ea (cu numărul dublu din iulie-august 2012, în care a apărut cîntul XXVI), cînturile următoare au fost publicate în premieră numai pe acest blog. Cu cîntul de faţă se încheie cartea Purgatoriului (care sper să apară în volum anul viitor, în preajma Sfintelor Paşti, cu notele şi comentariile care au lipsit în reviste şi pe blog).

PURGATORIUL

Cîntul XXXIII

 Amos Nattini, Purgatoriul XXXIII

În pragul Paradisului terestru, într-o atmosferă feerică, doamnele sau fecioarele - personificînd cele patru virtuţi cardinale şi cele trei virtuţi teologale - cîntă alternativ versetele Psalmului 78 („Dumnezeule, venit-au neamurile...”), ce deplînge tragedia Ierusalimului (asimilată aici tragediei Bisericii strămutate de la Roma la Avignon), iar Beatrice, la rîndul ei, repetă profetic (vv. 10-12) cuvintele Mîntuitorului de la Ioan 16, 16: „Puţin şi nu Mă veţi mai vedea, şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea...”, prin care El Îşi vestise moartea şi învierea, dar care aici se referă la decăderea şi restaurarea Bisericii. Dante urmează alaiul sfînt, însoţit de „frumoasa doamnă” (la bella donna, ce apare încă din Cîntul XXVIII, dar aici, în v. 119, este pentru prima oară nominalizată: Matelda) şi de duhul lui Staţiu. Dante este încă sfios în a i se adresa Beatricei, care-i desluşeşte semnificaţia celor descrise în cîntul anterior şi profeţeşte venirea unui sol divin (cu nume încifrat: „cinci sute zece cinci”, adică DXV, rămas enigmatic, foarte posibil împăratul Henric VII, în care Dante îşi pusese multe nădejdi), care o va ucide pe tîrfă (Papalitatea coruptă) şi pe uriaşul cu care preacurveşte (regele Franţei, Filip cel Frumos). Beatrice îl atenţionează pe Dante - şi acesta întăreşte făgăduiala - că se cade să reţină întocmai cele văzute şi auzite, spre a le transmite în scris „celor vii de viaţa ce spre moarte grabnic cată” (a' vivi del viver ch'è un correre a la morte). În cele din urmă, purtat - la porunca Beatricei - tot de Matelda, Dante, după ce băuse din Lete (apa uitării celor rele), bea acum din Eunoè  (apa amintirii celor bune). Lete şi Eunoè ar avea izvor comun, cum se credea pe vremea lui Dante (urmînd lui Boetius, Cons. phil., V, 1) că aveau, pe pămînt, Tigrul şi Eufratul. După ce se scaldă în Eunoè şi bea din apa lui (experienţă spirituală asupra căreia poetul ne spune că ar mai fi insistat, dar nu-l lasă lo fren de l'arte - v. 141), Dante iese purificat, „curat şi gata de-a sui la stele” (puro e disposto a salire a le stelle), adică să păşească în Paradis, sub călăuzirea Beatricei.

  

1 Deus, venerunt gentes, dîndu-şi rînd,  

cînd trei, cînd patru, dulce psalmodia

doamnele-au prins să-şi cînte, lăcrimînd;

4 iar Beatrice, ascultînd în via

ei milă şi oftînd, la chip era

cam cum sub cruce va fi fost Maria.

7 Cînd locul i-l cedară-a cuvînta

fecioarele, la chip cum focul e

şi în picioare stînd, ea zise-aşa:

10 „Modicum, et non videbitis me;

et iterum, surori cu dulce glas,

modicum, et vos videbitis me”.

13 Şi-n urma celor şapte ea la pas

porni, iar eu la fel, la semnul ei,

cu doamna şi-nţeleptul, ce-a rămas.

16 Şi-aşa mergînd, nu cred c-a pus temei

mai mult de zece paşi, cînd deodată,

cu ochii aţintiţi în ochii mei

19 şi chipul blînd: „Să mergi mai iute cată”,

îmi zise, „astfel ca, vorbind cu tine,

auzu-ţi lesne-a m-asculta să poată!”.

22 Iar cînd aproape-i fui cît se cuvine,

ea îmi grăi: „De ce tu şovăi, frate,

să mă întrebi cînd mergi în pas cu mine?”.

25 Cum celor ce, din multă pietate,

mai marilor vorbindu-le, cu greu

cuvîntul printre buze le răzbate,

28 la fel păţii în vorba mea şi eu,

abia-ngăimînd: „Madonna, vi-i a şti

nevoia mea, ca şi folosul meu”.

31 Şi dînsa mie: „Vreau să scapi aci

de temeri sau sfieli şi să nu fie

de parcă-n vis cu mine ai vorbi.

34 Ce vas dragonul sparse clar să-ţi fie

c-a fost şi nu-i; şi creadă cel de vină

că nu-i de-o supă-a cerului mînie.

37 Urmaş să n-aibă veşnic n-o să ţină

vulturul care fulgi în car lăsat-a,

ca monstru şi-apoi pradă să devină;

40 căci clar eu văd - şi-a povesti sînt gata -

cum stele-n cer vădesc sorocul scris

(şi piedici nu-s să le oprească roata),

43 cînd un cinci sute zece cinci, trimis

de Dumnezeu, pe tîrfă-o s-o omoare

şi pe uriaşul ce-i cu ea proscris.

46 Povestea mea obscură poate-ţi pare

ca Temis şi ca Sfinxul, ea punînd,

asemeni lor, gîndirea la-ncercare;

49 dar faptele Naiade-or fi curînd,

ce-or dezlega enigma încifrată,

nici turme şi nici roade-n schimb cerînd.

52 Aminte ia şi cum îţi spun le-arată

acestea toate-ntocmai celor vii

de viaţa ce spre moarte grabnic cată.

55  Şi aminteşte-ţi, cînd o fi să scrii,

să n-ascunzi c-ai văzut copacul care

e-acum de două ori prădat aci.

58 Oricine-i face jaf sau vătămare,

aduce hulă grea lui Dumnezeu,

ce-l făcu sfînt spre propria-i lucrare.

61 Muşcînd din el, cu chin rîvni mereu

întîiul suflet, ani peste cinci mii,

spre cel ce-n sine-a şters păcatul greu.

64 Ţi-e mintea-n somn de nu-ţi dă ghes să ştii

din care noimă aşa de-nalt crescu

şi-aşa de mult în creştet se lăţi.

67 De n-ai avea ca apa Elsei tu

gîndiri deşarte-n preajma minţii tale,

pe plac cum Piram dudului îi fu,

70 chiar şi din cît ţi se vădi pe cale

ai şti, prin pom, a cerului dreptate

şi bunul rost al piedicii morale.

73 Dar cum le văd pe toate-ntunecate

în cugetul ce-ţi împietri stingher,

că eu te-orbesc cu vorbe luminate,

76 de nu în scris, măcar în minte sper

că le vei duce,-aşa cum porţi cu tine

toiagu-ncins cu foi de palmier”.

79 Iar eu: „Aşa cum în pecete ţine

întocmai ceara ce-i înscris în ea,

la fel rămîne spusa voastră-n mine.

82 Dar de ce-i oare-atît vederea mea

de zborul vorbei voastre întrecută,

de-o pierde-atît pe cît de mult o vrea?”.

85 „Să vezi şi tu”, grăi, „cît te ajută

şcoala-ţi urmată şi doctrina ei

să-ţi fie vorba-mi lesne pricepută;

88 şi calea voastră să pricepi de ce-i

de cea divină-atît de-ndepărtată,

ca lumea de cerescul ei temei”.

91 La care eu: „Nu-mi amintesc vreodată

de voi atît să mă fi-nstrăinat

încît să-mi simt conştiinţa vinovată”.

94 „Dacă se-ntîmplă chiar că ai uitat”,  

răspunse surîzînd, „adu-ţi aminte

măcar din Lete cum te-ai adăpat;

97 cum vorba despre foc şi fum nu minte,

la fel uitarea ta e mărturie

a vinei dintr-o poftă necuminte.

100 De-acum căta-voi vorbele să-mi fie

ne-nvăluite, atît pe cît o cere

stîngacea minţii tale vrednicie”.

103 Cu mers mai lin şi-arzînd mai cu putere

în crucea-amiezii sta măritul soare,

ce-şi schimbă locu-n cer după vedere,

106 cînd se opriră, ca acela care,

fruntaş într-un alai, zăbavă face

atunci cînd nou vreun lucru-n drum i-apare,

109 acele şapte doamne-n verdea pace

a unui mal umbros, sub zadă deasă,

precum în Alpii reci brădetul zace.

112 Şi-acolo-n faţa lor păreau să iasă

Eufrat şi Tigru tot dintr-un izvor,

doi fraţi ce despărţiţi cu greu se lasă.

115 „O, glorie-a lumii, duh strălucitor,

ce apă este oare-aceasta care

e una-ntîi şi-n două-apoi dă zor?”.

118 Răspunse rugii mele: „Întrebare   

tu fă-i Mateldei şi-o să-ţi spună ea!”.

Şi-atunci grăi, cum cel ce vină n-are,

121 frumoasa doamnă: „Eu cu gura mea

de-aceasta şi de altele-i zisei,

ce sigur Lete nu i le ştergea”.

124 Iar Beatrice: „Poate cu temei   

mai mare grijă-l prinse şi făcu

să-i aibă-ai minţii ochi un văl pe ei.

127 Dar iată, Eunoè e-aproape: tu

acolo scaldă-l, cum prea bine ştii,

şi-nvie-n el virtutea ce-o pierdu!”.

130 Ca sufletul ales, ce-a se codi

nu stă să intre-n slujba voii cui

ajunge printr-un semn a şi-o vădi,

133 la fel frumoasa,-alături cînd îi fui,

urnindu-se, lui Staţiu blînd i-a zis,

cu farmec gíngaş: „Mergi pe urma lui!”.

136 Să am eu, cititorule, de scris 

loc cît aş vrea, ţi-aş mai cînta, în parte,

dulceaţa apei ce-o rîvnesc şi-n vis,

139 dar din cîntarea mea a doua carte

cum s-a-mplinit, aici nu mă mai lasă

al artei frîu a merge mai departe.

142 Din unda sfîntă fu făptura-mi scoasă

mai prospătă ca ramurile cele

ce-şi primenesc podoaba lor frumoasă,

145 curat şi gata de-a sui la stele.

Gustave Doré, Purgatoriul XXXIIII

 

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante Alighieri între viaţă şi operă

* Dante – repere bibliografice

* Prolog la noua traducere a Infernului

* Ecouri la noua traducere a Infernului  

* Sonete din lirica universală

* "Ce mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul, Cîntul XIX)

* Claudio Mutti: Dante şi India

* Claudio Mutti: Despre "veltro"-ul dantesc

* Dante: Papè Satàn, papè Satàn, aleppe! (Inf., VII, 1)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXII (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIII (versiunea Răzvan Codrescu)

* Intermezzo liric: Dante (Vita Nuova, XXVI)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIV (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, XXV (versiunea Răzvan Codrescu)

* Patimile după Dante

* Dantele lui Marian Papahagi

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVI (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVII (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVIII (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIX (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXX  (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXI (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXII (versiunea Răzvan Codrescu)