Revista Puncte cardinale a fost
întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut
politic Gabriel-Iacob Constantinescu
şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de
numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan
Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii
despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
Psalmistul
2003
TÎLCUIREA PATRISTICĂ
A PSALMULUI
50
“Săvîrşind adulter
cu femeia oşteanului Urie şi apoi uneltind moartea acestuia în război, regele
David şi-a încărcat sufletul cu două păcate foarte grele, pentru care Dumnezeu
l-a mustrat prin profetul Natan (vezi toată istoria în II Regi 11, 2-17). Fructul literar al acestei
nefericite întîmplări a fost Psalmul 50, ca expresie a pocăinţei pentru
o vină recunoscută. Fericitul Augustin notează că nu David cel din păcat
trebuie să fie modelul creştinului, ci David cel ce se căieşte de păcat. De
căzut, poate cădea oricine; important e să se ridice. Psalmul 50, ca
rugăciune personală de căinţă şi umilinţă, este cel mai cunoscut, mai popular
şi mai practicat din cei 150, nu numai în mînăstiri, ci şi în rîndul
credincioşilor obişnuiţi; cei mai mulţi îl ştiu pe de rost”].
1. Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta /
şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea.
“Se poate dobîndi puţină
milă, dar se poate dobîndi şi multă milă. Iar David a ales-o pe cea mare. Deci
cel ce o vrea pe cea mare, o va afla prin smerenie şi blîndeţe şi răbdare şi
prin alte daruri asemănătoare”.
2. Spală-mă-ntru totul de fărădelegea mea / şi de
păcatul meu mă curăţeşte.
Întru totul: “Sintagma epi plion înseamnă mult peste
număr, mult peste măsură; în ultimă instanţă: întru totul,
exhaustiv. Vechea limbă română l-a tradus prin mai vîrtos, expresie care
nu acoperă sensul şi care astăzi este uzată. Textul grecesc realizează şi efectul
sonor al unei aliteraţii: epi plion
plinon me = spală-mă-ntru totul…” [].
Biblia 1688: Să apucăm faţa Lui cu mărturii. Biblia 1914: Să întîmpinăm
faţa Lui întru mărturisire. “Să stingem vîlvătaia
păcatelor, nu cu apă multă, ci cu puţine lacrimi. Multul foc al păcatului e
stins şi cu o picătură de lacrimi; că lacrimile sting vîlvătaia păcatelor şi
spală mirosul greu al păcatului”].
3. Că fărădelegea mea eu o cunosc / şi păcatul
meu înaintea mea este pururea.
“Avea înaintea ochilor
păcatele trecute, ca să nu cadă în altele viitoare. Că o stare sufletească ca
aceasta cere Dumnezeu de la noi”].
4: Ţie unuia am greşit şi răul în faţa Ta l-am
făcut, / aşa ca Tu să Te îndreptăţeşti întru cuvintele Tale / şi Tu să
biruieşti atunci cînd vei face judecata.
Răul: “Răul săvîrşit cu răutate şi
obrăznicie, fără ca făptaşul să mai fi încercat, ca de obicei, să se ascundă;
păcatul conştient de sine, cu asumarea consecinţelor”.
Tu să biruieşti atunci cînd vei face judecata: “Construcţie gramaticală menită să sugereze că acţiunile din
propoziţiile secundare se vor produce în condiţiile prevăzute de propoziţiile
principale, dar nu sînt cauzate de acestea. Aşadar, nu se poate spune că
psalmistul a păcătuit cu scopul de a demonstra că Dumnezeu e drept şi biruitor,
ci că dreptatea şi biruinţa lui Dumnezeu devin evidente atunci cînd omul
păcătuieşte şi cînd păcatul său se cere cumpănit în judecata divină. În cazul
de faţă, judecata se cere a fi iertare. Iertînd, Dumnezeu nu-Şi dezminte
dreptatea spuselor şi, totodată, Îşi manifestă biruinţa asupra păcatului.
Partea a doua a versetului va fi citată de Pavel în Romani 3, 4”.
“Mîntuitorul şi Domnul este Cel care va sta la
judecată, în faţa Tatălui, împreună cu noi, cu toţi oamenii”].
“Este obiceiul Scripturii să exprime cauzal pe unele
care trebuie exprimate incidental. Cel care a păcătuit, n-a păcătuit cu scopul
ca Dumnezeu să învingă, şi nici Dumnezeu n-are nevoie de păcatul nostru ca să
Se arate prin acesta învingător”. “Chiar dacă Dumnezeu nu reuşeşte nimic cu purtarea Sa de grijă faţă de
noi, totuşi El plineşte pe toate cele ale Lui, pentru ca să nu le lase celor ce
vor să se poarte cu neruşinare nici o umbră de neştiinţă sau de îndoială”].
5: Că, iată, întru fărădelegi m-am zămislit / şi
în păcate m-a născut maica mea.
“Deşi psalmistul pare a
invoca impuritatea funciară a omului (vezi şi Iov 14, 4) drept motivaţie
sau scuză pentru ceea ce a făcut, textul poate fi şi o străfulgerare o
conştiinţei păcatului originar, o doctrină care va căpăta contur doar prin
Apostolul Pavel în Romani 5, 12-21”]. “Numeşte profetic pe Eva, mama celor vii; iar dacă a fost zămislit în
păcat, totuşi el nu era în păcat în clipa naşterii sale şi nu este el însuşi
păcat”.
“Scopul de mai înainte al lui Dumnezeu a fost să nu
ne naştem prin legătura nunţii din stricăciune. Dar călcarea poruncii a adus
nunta, fiindcă a greşit Adam, adică a nesocotit legea dată lui de Dumnezeu.
Deci toţi cei ce se nasc din Adam se zămislesc în fărădelegi, căzînd sub osînda
protopărintelui. Iar în păcate m-a născut maica mea însemnează că Eva,
maica cea dintîi a noastră a tuturor, a născut în păcat, ca una ce s-a aprins
spre plăcere. De aceea şi noi căzînd sub osînda maicii, zicem că ne naştem în
păcate”.
“Necurată e deci firea, prin aceea că a luat
asupră-şi stricăciunea din neascultare şi blestem, împotriva voii lui Dumnezeu” [].
6: Că, iată, adevărul l-ai iubit: / cele
nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi le-ai arătat mie.
“Că Logosul divin vrea să fim
înţelepţi, reiese atît din scrierile vechi ale iudeilor, care încă mai sînt în
uz la noi, cît şi din cele scrise după Hristos şi care sînt recunoscute de
Biserici ca inspirate”.
7: Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţa, /
spăla-mă-vei şi mai alb decît zăpada mă voi albi.
“Botezul este ca un
medicament care curăţeşte sufletul de murdăria pe care a contractat-o cugetînd
la cele ale trupului. De aceea, nu ne îmbăiem în felul iudeilor, după fiecare
întinare, ci cunoaştem un singur botez mîntuitor”].
8: Auzului meu vei da bucurie şi veselie, /
bucura-se-vor oasele cele smerite. // 9: Întoarce faţa Ta de către
păcatele mele/ şi toate fărădelegile mele şterge-le. // 10: Inimă curată
zideşte întru mine, Dumnezeule, / şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru
ale mele.
“Spunem (acestea) în
rugăciunile noastre (…) pentru ca să putem contempla pe Dumnezeu cu inimă
curată, singura în stare să-L vadă”. “Cel ce a luptat vitejeşte cu patimile trupului şi a războit cu tărie
duhurile necurate şi a alungat din ţinutul sufletului său gîndurile lor să se
roage să i se dea inimă curată şi să i se înnoiască duh drept întru cele
dinăuntru, adică să fie golit cu desăvîrşire de gîndurile întinate şi să fie
umplut prin har de gîndurile dumnezeieşti, ca să devină astfel în chip
spiritual o lume a lui Dumnezeu, strălucită şi mare, alcătuită din vederi –
contemplaţii – morale, naturale şi teologice”]. “Căci ai unit cu sufletul un alt duh, al Tău, Dumnezeiesc, pe Care L-ai
sălăşluit întru cele dinăuntru ale mele; Acesta este cu adevărat Pomul Vieţii;
în orice pămînt, adică suflet de om, ar fi sădit şi în orice inimă s-ar
înrădăcina, Acesta le arată drept un alt rai foarte strălucitor, împodobit cu
tot felul de pomi frumoşi şi roade felurite, cu mii de flori şi crini
înmiresmaţi”.
11: Nu mă lepăda de la faţa Ta / şi Duhul Tău cel
Sfînt nu-L lua de la mine. // 12: Dă-mi iarăşi bucuria mîntuirii Tale /
şi cu duh stăpînitor mă întăreşte.
Dă-mi iarăşi: apodidomi = a da din nou, a
restitui, a restaura, a recompune. “Psalmistul se roagă să i se dea bucuria pe care o avusese, dar pe care
a pierdut-o prin păcat” [. Cu duh stăpînitor mă întăreşte: fie cere înger de
pază spre sfat, fie ca propriul său duh să fie întărit de Dumnezeu, pentru a
birui ispitele; cel mai bine, le înţelegem pe amîndouă acestea ca fiind cerute
de către penitent. “Numeşte pe Duhul bucurie a mîntuirii
întrucît este pricinuitor de bucurie nesfîrşită şi dătător al stăpînirii peste
patimile din lume. E Duh al mîntuirii adevărate, adică al lui Hristos.
Numindu-L în multe feluri, i-a spus şi inimă curată, şi duh drept, deoarece nu
este al celor ce n-au inima dreaptă, ci, mai degrabă, îndărătnică şi strîmbă,
cum zice Psalmistul (100, 4), nu este al celor încă neuniţi cu Dumnezeu şi care
nu s-au făcut părtaşi de binecuvîntarea lui Hristos prin Duhul”.
13: Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale /
şi cei necredincioşi la Tine se va întoarce.
Îi va învăţa şi prin cuvînt, ca unul care cunoaşte
căderea, urmată, însă, de ridicare, cu ajutorul harului, dar îi învaţă şi prin
propria sa tulburare de după păcat; astfel, cel ce-ar dori să săvîrşească
păcate similare, e avertizat o dată în plus asupra urmărilor.
14: Izbăveşte-mă de vina sîngelui, Dumnezeule,
Dumnezeul mîntuirii mele; / bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. // 15:
Doamne, buzele mele vei deschide / şi gura mea va vesti lauda Ta. // 16:
Că de ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat; / arderile-de-tot nu le vei binevoi.
“Trupurile noastre, arse de
tot prin post, nu le vei binevoi”. Înfrînările trupului, despărţite
de cele ale duhului, nu au nici un preţ.
17: Jertfă lui Dumnezeu: duh umilit; / inima
zdrobită şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.
“Smerenia este de mai multe
feluri. Smerenia unuia e cu măsură, a altuia fără de hotar. Pe aceasta din urmă
o laudă şi fericitul profet David, dîndu-ne ca pildă nu smerenia aceea care
pleacă puţin mintea, ci aceea care ne zdrobeşte desăvîrşit”.
“Deci pînă nu se va smeri inima, nu se poate opri din
împrăştiere. Iar cînd omul se smereşte, îndată îl încon-joară mila şi atunci
inima simte ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că află o putere de încredere ce se
mişcă în ea” [. “Pe slugile cele cu judecata
sănătoasă nu-i îndreaptă atît pedepsele şi osîndele, cît binefacerile şi
conştiinţa că nu sînt pedepsiţi după cît merită pentru păcatele lor” [.
“Smerenia nu se dobîndeşte prin încovoierea
grumazului, prin rîncezeala coamei, sau prin haina neîngrijită, aspră şi
soioasă, în care mulţi socot că stă toată virtutea; ci ea vine din inimă
zdrobită şi stă în duh de smerenie”]. “Mintea care se roagă neîmprăştiat strîmtorează şi frînge inima, iar
inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” [.
“Fiindcă toată osîrdia şi toată nevoinţa cu multe
osteneli care nu ajunge la iubire în duh umilit e zadarnică şi n-ajunge la
nimic folositor”. “Ce e mai viteaz decît o
inimă înfrîntă şi smerită, care pune pe fugă fără osteneală cetele demonilor,
întorcîndu-le înapoi?” []. Şi unul ca acesta “e iertat, ca unul care vrea
să stăruie pînă la sfîrşit în fapte ca acestea, umblînd în smerenie şi în inimă
zdrobită; căci făcînd aşa şi fiind astfel, îşi luminează sufletul în fiecare
zi, ajutat la aceasta de împărtăşirea celor Sfinte, şi se înalţă mai repede
spre o curăţie şi sfinţenie desăvîrşită” [.
18: Fă-i bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta,
Sionului, / şi să se zidească zidurile Ierusalimului. // 19: Atunci
vei binevoi jertfa de dreptate – // prinosul şi arderile-de-tot –, / atunci vor
pune pe altarul Tău viţei.
Dacă arderea-de-tot o privim ca semn al ascezei
trupeşti, ca mai sus, iată că ea este primită de Dumnezeu, dacă i-a premers şi
s-a însoţit cu smerenia şi, mai în amănunt zis, cu virtuţile sufleteşti. “Atunci,
cînd? Cînd vine Domnul nostru, Marele Arhiereu, Care aduce jertfa cea fără de
sînge şi o primeşte” [.
Pr. Ioan Sorin USCA
Note:
B[iblia]B[artolomeu]V[aleriu]A[nania], p. 672. Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti,
91. ] BBVA, p. 672. Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile
despre pocăinţă, VII. Ibid. ] BBVA, p. 672. ] BBVA, p. 672. ] Origen, Omilii la Cartea
Proorocului Ieremia, XV, 3. [Sf.
Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 19.
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXXVII, 4. ] BBVA, p. 672. Clement Alexandrinul, Stromate,
III, 100, 7. Sf. Maxim
Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, 3. ] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea
şi slujirea în Duh şi Adevăr, VI. Origen,
Contra lui Celsus, III, 45. ] Sf.
Vasile cel Mare, Despre Sfîntul Duh, XV. Origen, Contra lui Celsus,
VII, 45. Sf. Maxim
Mărturisitorul, Capetele gnostice, 179. ] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne,
XLVII. BBVA, p. 673. Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu
la Evanghelia Sfîntului Ioan, XI, 12. Sf.
Ioan Scărarul, Scara, XXV, 58. ] Id.,
Omilii la Matei, XV, 2. ] Sf.
Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, XXI. ] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la
Facere, IX, 5. Nichita
Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă,
124. ] Marcu Ascetul, op.
cit., 34. Sf. Simeon Noul
Teolog, Cateheze, I. ] Ibid.,
II. Ibid., IV. Sf. Varsanufie, Scrisori
duhovniceşti, 201.
* Pr. Ioan Sorin Usca,
"Tîlcuirea patristică a Psamului 50",
în Puncte cardinale, anul XIII, nr.
12/156, decembrie 2003, p. 10.
Autorul textului, în 2004,
la Tîrgul de Revistă şi Carte Religioasă de la Sibiu
Mai puteţi citi pe acest blog:
(1999)
5 comentarii:
Domnule Codrescu, stiu ca nu are nicio legatura cu subiectul de aici, dar care este parerea dvs. despre scandalul cu "colindul antisemit" dat la TVR3?
Nu pot dovedi, dar experienţa şi flerul îmi spun că la mijloc este o făcătură interesată, instrumentată chiar în mediile evreieşti, pentru urgentarea unei anumite legislaţii şi pentru compromiterea unor oameni neagreaţi, de la Cluj şi/sau de la Bucureşti.
Colindul nu există ca atare, ci doar au fost transplantate în el cîteva elemente din colindele reale ale zonei respective (precum versul "Jidov, neam afurisit", nicidecum "Jidovan afurisit", care e probabil rezultatul unei proaste auziri), dar e cert că, oricum ar fi, nu era cazul să fie promovat într-un spectacol televizat. Faptul că a fost, precum şi vîlva cu totul disproporţionată, arată o premeditare impură, cu originea la Cluj (totul a fost în direct, aşa că postul TVR3 nu cred că ar fi trebuit să fie astfel incriminat şi amendat, ceea ce seamănă mai degrabă cu o formă parşivă de intimidare pe termen lung,lucru la care evreii se pricep de minune).
E unanim cunoscută hipersensibilitatea şi reacţia vehementă a cercurilor evreieşti la orice gest pe care îl interpretează drept un afront sau o ofensă, la fel ca uşurinţa şi amploarea mediatizării acestui gen de reacţii. Fapt dovedit încă odată, dacă mai era nevoie, şi în cazul acestui incident nefericit.
Pe lângă asumarea răspunderii prin demisie şi scuzele prezentate, dl. Tiberiu Groza vine şi cu următoarele explicaţii: „Din nefericire, colinda interpretată de ansamblul „Dor Transilvan“ pe postul de televiziune TVR Cluj şi aflată pe acest album, conţine versuri care fac referire la neamul evreiesc, fapt pentru care ea este considerată de comunitatea evreiască din România ca fiind o colindă antisemită. Îmi susţin în continuare punctul de vedere privitor la faptul că nu există colinde antisemite. Colindătorii când colindă nu instigă la discriminarea etniei evreieşti . Nici colindătorii şi nici cei colindaţi nu îşi asumă o atitudine ostilă faţă de evrei. Din acest motiv nu pot considera colindele ca fiind antisemite. Las specialiştilor etnologi ultimul cuvânt în a interpreta corect dacă există colinde antisemite sau nu”.
Controversele în presă şi pe internet au început să curgă. S-au dat fel şi fel de interpretări. Într-adevăr, în principiu Tiberiu Groza are dreptate: nu există “colinde antisemite”, căci mesajul vestirii Naşterii Mântuitorului este unul al bucuriei, care nu poate conţine resentimente la adresa cuiva. Şi totuşi, versurile cu pricina au un profund caracter … “buclucaş”. Nu atât prin termenul arhaic de “jidov”, care în vremurile de demult reprezenta doar un etnonim uzual. Nici chiar prin “afurisenia” la adresa “neamului” care L-a respins pe Hristos, referinţe de acest gen găsindu-se şi în slujbele cu o tradiţie milenară ale Bisericii, în special în Prohodul Domnului cântat în Vinerea Mare (versurile cele mai explicite în acest sens fiind astăzi oficial cenzurate). Dar versurile “Numai la corlan [= horn], la fum, / Acolo-i jidovul bun, / Să iasă şfară [= fum] în drum", privite dintr-o perspectivă posterioară tragediilor secolului XX ,au menirea de a nedumeri şi de a-l lăsa perplex pe oricine ar încerca o hermeneutică a lor. Impresia pe care o lasă este cea a unei ironii macabre, camuflată sub pietatea unor versuri aparţinând unei venerabile tradiţii folclorice. Parcă un împieliţat înaintevăzător şi -ar fi vârât coada în procesul de creaţie populară, potrivind lucrurile astfel încât să pară plasarea abilă a unei “şopârle” din partea unei specii de oameni care astăzi nu ar merita decât oprobriul unanim. Nu e vorba nici măcar de cei care “neagă” ororile Holocaustului nazist, ci de cei care mai degrabă ar aproba cu satisfacţie ieşirea evreilor sub formă de fum pe horn. Adică o speţă de oameni, din care nu credem că există foarte mulţi în România, situaţi la nivelul cel mai de jos al moralităţii, capabili să transforme puritatea ideii de colind într-o ironie obscenă şi grotescă.
În focul discuţiilor internautice s-au adus şi păreri ale etnologilor invocaţi de dl Groza. Conform acestora, colindul ar data din secolele XVII-XVIII (când problema antisemitismului nu se punea încă în Ţările Române), iar versurile împricinate ar reprezenta o metaforă a “iezerului de foc şi de pucioasă”, a iadului, a unui loc virtual, situat între cer şi pământ. E fără îndoială, tot o interpretare bine intenţionată, menită a mai atenua cumva caracterul problematic al părţii buclucaşe a colindului. Nu ne pricepem în acest domeniu, dar ar fi fost bine să ni se prezinte –în virtutea unei abordări strict ştiinţifice şi lipsite de orice patimă sau intenţie subversivă- şi alte exemple în acest sens, pentru a face posibilă o comparaţie şi o justă încadrare. Fără îndoială însă că în atmosfera de teroare mediatică care s-a iscat acum, nimeni nu îndrăzneşte să prezinte deschis asemenea elemente. Teama de a fi pus la stâlpul infamiei, în urma unui proces de intenţie bazat pe interpretări care nu mai ţin cont de criteriile raţiunii şi ale lucidităţii, rămâne neîndoios prezentă şi din păcate cu o bază reală.
(continuare)
Adevărul e că nu ştim când ar putea fi datat cu exactitate colindul împricinat, dar strofa controversată, în lipsa unor alte exemple similare a căror datare veche e o certitudine, pare a aparţine mai degrabă unui autor anonim din secolul XIX, când convieţuirea ţăranului român cu evreul strămutat aici de pe meleaguri străine nu era lipsită de elemente problematice. Ceea ce a scris Eminescu în publicistica sa nu reprezintă nicidecum o incitare la ură, cât analiza unor reale probleme sociale privite prin prisma unei profunde responsabilităţi pentru destinul neamului său. Ţăranul român, în lipsa puterii de analiză de care a dat dovadă un intelectual de geniu ca Eminescu, şi-a exprimat ofurile si durerile în versuri care reprezintă o oglindă a identităţii sale.
Dacă privim la ambianţa generală şi la spiritul colindelor tradiţionale, aceste pasaje discutabile reprezintă fără îndoială o impuritate dar totodată o excepţie rarisimă. Prin acest caracter singular ele ar putea trezi mai ales interesul experţilor, cărora le revine sarcina de a le găsi o explicaţie care să reziste criteriilor ştiinţifice. Suntem convinşi că la modul general ele reprezintă expresia unor probleme existenţiale ale ţăranului român dintr-un anumit timp şi dintr-un anumit loc. Dar explicaţia concretă, la ce s-ar fi referit autorul anonim prin “Numai la corlan [= horn], la fum, / Acolo-i jidovul bun, / Să iasă şfară [= fum] în drum" lipseşte cu desăvârşire. Nu prea pare o metaforă a iadului, unde nu ştim să existe drumuri pe care ar putea ieşi … fumul din horn. După cum nu pare nici o trimitere la afumătoarea din curte, căci al treilea vers nu s-ar încadra atunci în nicio logică.
În acest moment, aceste versuri sunt pur şi simplu de neexplicat la modul definitiv. E posibil ca, din considerente de rimă, să se fi sacrificat coerenţa unui posibil mesaj explicit. Dar, în orice caz, ele cu siguranţă nu au cum să sugereze, altfel decât în virtutea unei coincidenţe absolut stranii, ceea ce s-a insinuat cu atâta îngrijorare profilactică.
Cuvintele acestea, însoţite de falsa lor conotaţie nefericită, au ajuns astfel să facă ocolul planetei, fiind preluate cu maximă promptitudine de marea presă internaţională. Care le hiperbolizează şi parcă le acordă mai multă atenţie chiar decât … “Caietelor negre” ale lui Martin Heidegger, manuscrise nepublicate până în prezent, şi despre care acum îşi poate închipui oricare din cititorii acestor rânduri ce fel de “erezii” conţin (se discută şi despre acestea, dar parcă mai mult cu o anumită jenă şi reţinere).
Şi cum s-a ajuns la o asemenea nedorită celebritate? Dintr-o eroare bazată pe necunoaştere, fără niciun fel de rea intenţie. Dar eroarea rămâne, şi se dovedeşte a fi capitală. Cine nu sesizează potenţialul exploziv al unor versuri ieşite din tiparele obişnuite, pentru care nu există o explicaţie pertinentă, s-a dovedit ce riscă: o avalanşă mediatică care în cele din urmă îl îngroapă pe cel care, neintenţionat, a declanşat-o.
În ce ne priveşte, nu putem pretinde că ne-am dumirit. Suntem nevoiţi să rămânem la constatarea că aceste versuri de colind reprezintă un hohot de râs macabru al unui Aghiuţă, care-şi freacă acum palmele de bucurie pentru acest « tohuwabohu » pe care a reuşit să-l stârnească prin mediatizarea lor.
Cheia se numeste Adrian Rozenberg. Cusatura e aproape cu ata alba.
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire