Revista Puncte
cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război
şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu
şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de
numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan
Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii
despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
Autorul articolului
2004
CHILIA ISIHASTULUI ÎN LUME
I. Chilia
isihastului...
Înainte de a intra
în prezentarea subiectului pe care ni l-am propus, credem că este necesară
aducerea aminte a unor teme importante legate în mod direct de isihasm, putînd
avea totodată şi un rol introductiv într-o atmosferă de spiritualitate autentică. Vom încerca să
aducem în discuţie cîteva elemente care sînt definitorii isihasmului, cum ar
fi: tema “contemplativului activ”, misticismul şi “întunericul
divin” – teme ce ne vor purta treptat spre soteriologia ortodoxă de care ne
ocupăm. Nu vom uita să facem referire la unii promotori de marcă ai
isihasmului, ca şi la relaţia acestuia cu lumea. În fine, nu vom ezita să facem
comparaţii cu alte practici soteriologice din şcolile ce aparţin altor religii,
fără intenţia de a propune vreo combinare, oricare ar fi ea, între practicile
exemplificate; contextul din care sînt luate este păstrat, căci în lipsa lui
le-am distruge înţelesul.
Omul are sădită în
fiinţa lui o iubire faţă de Creatorul său, care nu îl părăseşte nici în
cele mai degradante situaţii; este acea “scînteie divină”, acea dorinţă neexplicată de a vedea
dincolo de sensibil, de a ne autodepăşi. Plecînd de aici, se poate spune de ce
mulţi oameni, printr-o ghidare mai mult sau mai puţin conştientă din partea
unor curente anti-spirituale (anti-creştine sau generic anti-tradiţionale),
ajung să îşi îndrepte atenţia spre tot ce e neobişnuit, straniu, macabru. Astăzi,
omul despiritualizează tot ceea ce nu înţelege, creînd o accesibilitate la un
nivel grosier (“materialism
spiritual”), nemaitrebuind astfel să se teamă de necunoscut şi asigurîndu-şi
o falsă siguranţă. Omul este devorator de sacru, de misterios, dar ceea ce i se
oferă în societatea modernă îl distruge (de exemplu o religie laică, precum
comunismul, care avea un profet – Marx – şi o Biblie – Manifestul).
Avem nevoi
spirituale de care nu ne dăm seama şi trăim o nelinişte a cărei sursă nu o
identificăm; societatea ne oferă satisfacţii, comodităţi, servicii, pentru care
trebuie să muncim, crezînd că astfel acea nelinişte asupra căreia se
păstrează tăcerea va fi potolită. Sîntem educaţi să gîndim că fără o dedicare
trup şi suflet unei activităţi lumeşti... “vom muri de foame”. Contemplativul, spre deosebire de cel
activ, este văzut ca un leneş, ca un parazit al societăţii. Şi se pare că nu ar
putea avea loc vreo reconciliere între aceste două tipuri de atitudini.
Că lucrurile nu stau
chiar aşa, isihasmul a dovedit-o cu prisosinţă. Se poate să ai o activitate
intensă şi să te detaşezi (cînd doreşti) de vîltoarea evenimentelor care te
înconjoară, ca şi să te depărtezi de schimbare, întorcîndu-te din chilia
interioară la propria activitate cu o minte liniştită, mereu conştient de
efemeritatea celor înconjurătoare.
Dumnezeu nu este
accesibil simţurilor şi nici cercetării raţionalist-ştiinţifice, pe care omul
se bazează atît de mult astăzi. El este un mister, este tainic; ceea ce
numim în greacă mystikos ne apropie foarte mult de înţelesul cuvintelor
de mai sus şi de conceptul care s-a născut pentru definirea unor practici ce au
ca ţintă transcendentul, reunindu-se sub denumirea de misticism.
Această ţintă este atinsă de către mistic prin unire duhovnicească; se vorbeşte
de o cunoaştere transfiguratoare, nu de una de tip cunoscător-cunoscut,
dihotomia anulîndu-se – cunoscătorul şi cunoscutul devenind una [1].
Fenomenul mistic îl
întîlnim şi în afara creştinismului, în hinduism, buddhism, taoism, orfism,
iudaism, islamism. În ceea ce priveşte practica, la unele găsim asemănări, la
altele deosebiri, dar nici uneia nu i se poate nega o recunoaştere a faptului
că existenţa nu e numai ceea ce vedem şi simţim, iar omul, ca fiinţă decăzută,
poate totuşi urca dincolo de ceea ce cunoaşte şi de ceea ce poate fi cunoscut
în mod curent, dincolo de condiţia sa actuală (fără să o anuleze definitiv).
“Întunericul divin” poate fi înţeles, ca şi concept, numai
atunci cînd îmbrăţişezi prin credinţă ideea că Dumnezeu se află acolo unde
cunoştinţele noastre nu pot ajunge. În Ecclesiast 3, 7 găsim: “Tăcerea îşi are vremea ei, şi vorbirea îşi are vremea
ei”, text la care Sfîntul Grigorie de Nyssa îi sugerează teologului că “vorbind despre Dumnezeu, cînd ajungi la fiinţa (ousia)
lui Dumnezeu, atunci este vremea să taci. Însă cînd este vorba de
lucrarea Lui, de o cunoaştere a ceea ce poate coborî pînă la noi, atunci este vremea
să vorbeşti despre atotputernicia Lui...” [2].
Imaginea “întunericului divin”, atît de des folosită de Părinţi,
poate fi găsită în cîteva locuri din Vechiul Testament: momentul rugăciunii
lui Solomon de sfinţire a Templului, cînd aflăm că Dumnezeu vrea să locuiască
în întuneric (Regi 8, 12); în alt loc (Psalmi 86,13) întîlnim: “Oare se vor cunoaşte întru întuneric minunile Tale...”
sau “Şi şi-a pus întunericul acoperămînt”. Toate acestea [3]
ne vorbesc despre o altfel de raportare la Dumnezeu. Este vorba de mult
discutata cale apofatică, specifică în creştinism Ortodoxiei [4].
Printre alţi Părinţi ortodocşi, cel mai citat în legătură cu această problemă este
Dionisie Pseudo-Areopagitul, care deosebeşte două căi teologice cu putinţă: una
afirmativă (numită şi catafatică sau pozitivă), cealaltă negativă
(sau apofatică). Privind importanţa fiecăreia, Dionisie subordonează
teologia catafatică celei apofatice, ultima fiind calea desăvîrşită spre “necunoaşterea totală” care i se potriveşte atît de bine
lui Dumnezeu. Altfel spus, pentru a te apropia de El trebuie negat tot ceea ce
este mai prejos de Creator, în raport cu atributele cu care îl investim; calea
catafatică “trebuie să purifice conceptele noastre prin contactul cu
ceea ce este inaccesibil şi să le ferească de închistare în propriile lor
sensuri limitate. Desigur, Dumnezeu este înţelept, dar nu în sensul curent în
care spunem că este înţelept […] un filozof. Numele cele mai înalte, chiar şi iubirea,
exprimă, dar nu epuizează esenţa divină” [5], care ne rămîne necunoscută
[6].
Interesant de
observat este faptul că şi în alte religii se găseşte o atitudine apofatică [7]. Astfel, vom lua ca prim exemplu hinduismul,
unde, în Kena Upanişad, găsim: “Dacă ţi se pare că îl cunoşti bine (pe Brahma), ceea ce
cunoşti din natura Sa este în realitate foarte puţin […] Cine dintre noi înţelege aceste cuvinte (în adevărata
lor semnificaţie): «Nu îl cunosc şi totuşi îl cunosc», acela îl cunoaşte
cu adevărat. Prin cel care crede că Brahma este neînţeles (printr-o virtute
oarecare), Brahma este înţeles (căci, prin cunoaşterea lui Brahma, acela
devine realmente şi efectiv identic lui Brahma); dar cel care crede că Brahma este
înţeles (printr-o virtute sensibilă sau mentală), acela nu-l cunoaşte deloc” [8].
Şi în Dao De Jing de Lao Zî găsim: “Dao
care poate fi rostit nu este eternul Dao, numele care poate fi numit nu
este eternul nume” [9]. După cum se vede, şi în alte locuri i se recunoaşte
Absolutului caracterul inaccesibil, la care nu se poate ajunge prin mijlocirea
conceptelor sau simţurilor curente.
II. ...în lume
O apoftegmă a
Părinţilor pustiei ne spune aşa: “Avva Arsenie, fiind încă în palatele împărăteşti, s-a rugat lui Dumnezeu,
zicînd: «Doamne, îndreptează-mă ca să ştiu cum mă voi mîntui». Şi i-a venit lui
glas zicîndu-i: «Arsenie, fugi de oameni şi te vei mîntui». Acesta, după ce s-a
dus la viaţa călugărească, iarăşi s-a rugat, zicînd acelaşi cuvînt. Şi a auzit
glas zicînd: «Arsenie, fugi, taci, linişteşte-te, că acestea sînt
rădăcinile nepăcătuirii!»”. Isihia este, prin urmare, “netulburare”, “linişte”, moment de comuniune tainică cu Dumnezeu, în tăcere
şi retragere spre interior (parţial asemănătoare cu acea „invulnerabilitate
la mediu” din vechea spiritualitate hindusă).
Se remarcă aici trei etape în practicarea isihasmului, ultima – liniştirea
propriu-zisă – fiind cea mai importantă.
Un element central în practica isihastă
este rugăciunea – o rugăciune în aparenţă simplă, dar cu implicaţii
uriaşe în transfigurarea umanului. Să vedem ce spune Sfîntul Grigore Sinaitul: “…
Dis-de-dimineaţă aşează-te pe un scăunel jos (de-o palmă) şi adună-ţi mintea în
inimă şi ţine-o în ea. Aplecîndu-te apoi, cu încordare, ca să simţi durere în
piept, strigă stăruitor cu mintea sau cu sufletul: «Doamne Iisuse Hristoase,
miluieşte-mă» [10]” (Filocalia,
vol. 7, trad. Dumitru Stăniloae).
Metoda rugăciunii în discuţie, în
particular, şi practica isihastă, în general, nu sînt considerate compatibile
cu viaţa activă, cu trăirea curentă în “locul ispitelor”, al neliniştii şi al
devenirii. Unii Părinţi o susţin chiar cu vehemenţă [11]. Cu privire la
porunca Sfîntului Apostol Pavel: “Rugaţi-vă neîncetat!” (I Tesaloniceni 5,
17), Sfîntul Grigorie Palama (1296-1359) [12] consideră însă că ea se
adresează tuturor creştinilor, fără excepţie. Sfîntul Simeon Noul Teolog (917-1022)
“credea că plenitudinea «vederii» lui Dumnezeu este cu putinţă atît în
«mijlocul oraşelor», cît şi «în munţi şi chilii»” [13]. Viaţa şi
activitatea multor Părinţi şi figuri exemplare sînt o pildă în acest sens [14].
Căutarea liniştii interioare în
mijlocul lumii actuale este cu atît mai necesară cu cît influenţele risipitoare
[15] sînt tot mai puternice. Momentele de practicare treptată a rugăciunii
inimii pot avea loc în toate situaţiile vieţii, rugăciunea ajungînd cu timpul
dublată de o ritmare a ei prin respiraţie (sau mătănii), pe fondul unei
necesare “goliri de gîndurile vrăjmaşe” [16]. Prea Sfinţitul Kallistos
Ware se exprimă în acelaşi sens: “… Numeroşi pustnici şi consacraţi, care
trăiesc într-o izolare severă, duc o «viaţă activă». Dar se poate spune şi că există
bărbaţi şi femei, dăruiţi în întregime slujirii în lume, care ţin rugăciunea
inimii şi duc o «viaţă contemplativă» [17]”.
Alexandru ANGHEL
[1] Dar
fără a se confunda unul cu celălalt.
[2] John
Meyendorff, Teologia bizantină, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1996, p. 25.
[3] Şi desigur
evenimentul de pe Muntele Sinai, unde Moise a primit revelaţia.
[4] Spun
“specifică”, deoarece nu trebuie să facem din catolicism un promotor exclusiv
al catafaticului.
[5] Vladimir
Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1993, p. 39.
[6] Să nu se
înţeleagă cumva că, refuzîndu-se cunoaşterea raţională a lui Dumnezeu, ar fi
vorba aici de o formă de agnosticism. Este vorba doar de o inadecvare a
instrumentului raţiunii. Această cunoaştere este posibilă pe o altă cale, al
cărei scop adevărat nu este cunoaşterea de tip raţional, ci unirea cu Dumnezeu
sau în-dumnezeirea (theosis).
[7] Dar nu pînă
la identitate cu cea ortodoxă, diferenţă de care nu ne vom ocupa aici.
[8] René
Guénon, Omul şi devenirea sa după Vedanta, Editura Antet, f. l.,1995, p.
117.
[9] Lao Zî, Cartea
despre Dao şi Putere, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 39.
[10] Această
rugăciune nu este singura variantă; în funcţie de cum simţim că ni se
potriveşte, putem spune: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, sau chiar: “Doamne Iisuse”. Esenţa este Numele
plin de putere al Mîntuitorului.
[11] Aş
menţiona doi dintre aceştia: Ilie Ecdicul (“Cel ce duce o viaţă activă poartă
în inima sa, în timpul rugăciunii, vălul cunoştinţei lucrurilor sensibile, pe
care nu-l poate ridica din pricina ataşării faţă de ele. Numai contemplativul,
nefiind legat de ele, poate vedea… slava lui Dumnezeu” (Mică filocalie a
rugăciunii inimii, Editura Herald, Bucureşti, pp. 128-129) şi Sf. Isaac
Sirul (pentru care linştirea lăuntrică nu se poate realiza fără o singurătate
exterioară prealabilă).
[12] Sfîntul
Grigorie Palama a fost un apărător de marcă al isihasmului (cf. triadele
sale pentru Apărarea sfinţilor isihaşti), împotriva unor adversari a
căror interpretare asupra acestui subiect era mediocră şi subversivă (cel mai
influent dintre aceştia fiind apuseanul Varlaam).
[13] Kallistos
Ware, Împărăţia lăuntrică, Editura Christiana,
Bucureşti, 1996, p. 84.
[14] Pe
lîngă activitatea plină de har a Sfîntului Grigorie Palama, de menţionat sînt
şi Sfîntul Serafim de Sarov sau stareţii Leonida şi Ambrozie de la Optina (cf.
K. Ware, loc. cit.).
[15] Şi îmi
amintesc aici de formula alchimică Rassembler ce qui est épars (“Adună
ceea ce este împrăştiat”).
[16] Interesant
de observat sînt şi asemănările dintre anumite practici ale isihasmului şi cele
ale yogăi şi sufismului. Se poate vorbi de o anumită similitudine între
rugăciunea inimii şi repetarea ritualică a monosilabei sacre OM; între golirea
minţii de gînduri a misticii isihaste şi acea citta vritti nirodhah (“suprimarea
modificărilor conştiinţei”) sau ekagrata (“focalizarea minţii” pe orice
punct exterior sau interior); între ritmarea respiraţiei în rugă şi pranayama
(“disciplina” avînd ca scop “înfrînarea” respiraţiei). Toate acestea, ca şi
altele, ne pot ajuta să le înţelegem mai bine una prin intermediul celeilalte,
ţinînd cont şi de faptul că experienţa Indiei mistice are meritele ei de-a
lungul a mii de ani de practică şi meditaţie. Aceasta nu înseamnă că ar fi
îndreptăţit să se amestece isihasmul ortodox cu practicile yoga sau cu sufismul
musulman – sisteme spirituale ireductibile. Oricîte analogii s-ar putea
stabili între ele, yoga nu este isihasm şi nici isihasmul nu este yoga!
[17] K. Ware, op.
cit., p. 84.
* Alexandru Anghel, “Chilia isihastului în lume”, în Puncte cardinale, anul XIV, nr. 1-2/157-158, ianuarie-februarie
2004, p. 21 (cu urm. în p. 22).
2005: Alexandru Anghel şi Răzvan Codrescu
Mai
puteţi citi pe acest blog:
(1999)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire