Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de
către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu
şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de
numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan
Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii
despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
Coperta finală a ediţiei de la Vremea XXI (2004)
2004
PAUL GOMA «ANTISEMIT»?
La Editura Museum din Chişinău a
apărut anul trecut o tulburătoare carte a lui Paul Goma: Săptămîna Roşie (28 iunie – 3
iulie 1940) sau Basarabia şi evreii [1].
Total lipsită de inhibiţii şi prejudecăţi, abordarea problemei este una
metodică şi temeinic argumentată: nimic nu rămîne doar afirmat, ci totul se
dovedeşte; nici o acuzaţie nu este formulată fără probe, nici o concluzie nu
apare ca întîmplătoare sau doar ipotetică. Cele 12 capitole poartă titluri
foarte sugestive: “1. Întrebări”; “2. Scurtă istorie a «Basarabiei». Un rapt, o
diversiune lingvistică, realităţi statistice”; “3. La început a fost
antiromânismul. O istorie «antisemită-antirusească» a Basarabiei scrisă de un
evreu bolşevic”; “4. O istorie de tip sovietic a «antisemitismului» românesc”; “5.
Falsificarea istoriei se poate face şi punînd în scenă cearta dintre doi goim [neevrei] cărora le acorzi
dreptatea rabinului”; “6. Un an (26 iunie 1940 – 2 iunie 1941) ocultat. Să fie
el cauză? Sau efect?”; “7. Un martor de necontestat: Gr. Vindeleanu”; “8. Cînd
ai crescut în cultul eternei victime inocente, îţi vine greu să accepţi că ai
fost şi tu un bun călău”; “9. Martiriul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord
între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941”; “10. Martiriul... – după martie 1944.
Înfometarea (1946-1947)”; “11. Ion Antonescu: înger sau demon?”; “12. «Cine să
ne judece pe noi? Pe noi, să ne judece? Unde: la... Nürnbergul II, fascist?»”.
Cartea se încheie cu o consistentă listă bibliografică, în care autorul
consemnează doar “o parte din cărţile care informează,
nu cele care dezinformează la ordin”.
Rostind adevărul crud şi incomod,
Paul Goma întreabă şi se întreabă repetat, caută şi găseşte răspunsuri,
veştejeşte necruţător minciuna şi impostura, în orice chip s-ar arăta şi oricît
de dibaci s-ar alcătui. Apariţie de excepţie, eseul pune în lumină, pe mai
puţin de 140 de pagini [2], date şi
fapte cutremurătoare, pornind de la întrebările puse concis şi abrupt, dar cu
ţintă foarte precisă.
“Care să fi fost motivul,
pretextul, temeiul – sau/şi cauza – pentru care, din prima zi a Campaniei
antisovietice a celui de Al Doilea Război Mondial (22 iunie 1941), «cu
nebănuită cruzime, românii i-au masacrat pe evrei, atît pe solul naţional –
Abatorul de la Bucureşti, Pogromul de la Iaşi, Trenul Morţii, Basarabia şi
Bucovina – cît mai ales în Transnistria» (teza evreilor), crimă care ar fi
«devansat în timp şi egalat în cruzime Auschwitzul», cum scrie Matatias Carp?
Care să fi fost resortul criminal care, dintr-o comunitate ca a noastră, dacă
nu legendar de tolerantă, atunci sigur îndelung răbdătoare, a făcut-o să
devină, în interval de doar un an: 28
iunie 1940 – 22 iunie 1941 – şi
dacă numai într-o săptămînă? – «una majoritar, făţiş, feroce antisemită,
încuviinţînd măsurile guvernamentale de persecutare, apoi de lichidare a
evreilor», cum susţin, de jumătate de veac, evreii?”.
Şi apoi cifrele – suspect de
rotrunde: “Numărul victimelor înscris pe monumentul comemorativ de la [Templul]
Coral din Bucureşti: 400.000. Nu mai mult, nu mai puţin: 400.000!”. Şi mistificarea,
ignorarea sau lipsa documentelor (în mare parte sustrase interesat): sovieticii
– aşa cum “au confiscat arhivele germane cuprinzînd documente ale «soluţiei
finale» şi îi şantajează pe evrei ameninţîndiu-i cu publicarea «adevăratului
bilanţ al holocaustului»” –, tot aceştia “au furat din arhivele româneşti cca
200.000 de dosare tratînd [despre] Basarabia şi evreii”, astfel că “lipsesc
datele privitoare la numărul exact al evreilor ce părăsiseră România pentru
Patria Socialismului Biruitor pînă la 22
iunie 1941, precum şi al evreilor victime ale românilor după 22 iunie 1941”. Din păcate, “absenţa
documentelor, departe de a-i deranja pe Dinu C. Giurescu, Răzvan Theodorescu,
Andrei Pippidi, Stelian Tănase, români curat-imparţialişti, altfel linguşişti
emeriţi care, din dezgustătoare slugărnicie, legitimează orbeşte cele mai
neruşinate neadevăruri”, este pentru ei – ca şi pentru evrei – o adevărată “mană
cerească”.
De la aceste date de fond ale
problemei, autorul îşi începe lupta cu “experţii” în falsificarea cifrelor şi
în manipularea lor propagandistică, în răstălmăcirea şi exploatarea trecutului
în folosul lor propriu şi exclusiv. Nu-i cruţă nici pe cei ce mint cu
neruşinare la adăpostul conferit de prestigiul Premiului Nobel, cum e cazul cu
Elie Wiesel. Întemeindu-se în parte şi pe observaţiile lui Norman G.
Finkelstein (Industria Holocaustului.
Reflecţii asupra exploatării suferinţei evreieşti [3]), Goma îl defineşte pe Wiesel ca pe un “celebru mitoman”,
şantajist în numele lui World Jewish
Restitution Organization (WRJO), “escroc de istorie şi de morală”, citînd
punctual cîteva dintre mîrşăviile de-acum notorii ale acestuia (cf. mai ales pp. 43 şi 45).
Recentele iniţiative pornite de
la Palatul Victoria şi de la Palatul Cotroceni arată că românii, prin clasa
politică actuală, sînt complici direcţi ai minciunilor evreieşti. Astfel, “cercetarea”
privitoare la “contribuţia României la Holocaust” decisă oficial şi aşezată sub
cele mai înalte patronaje, a fost încredinţată aceloraşi “neprihăniţi” Elie
Wiesel, Radu Ioanid, Teşu Solomovici, Lya Benjamin etc., dîndu-se pentru
aceasta şi o ridicolă Ordonanţă de Urgenţă guvernamentală [4]! (Care “fascism” actual? Şi de ce “urgenţă”? Şi de cînd lupii
păstori la stînă?)
Spre a înţelege cum s-a ajuns la
toate tragediile din Basarabia, trebuie rememorată istoria acestei greu încercate
provincii, din momentul raptului rusesc (1812) şi pînă în prezent. Este ceea ce
autorul face într-un capitol special [5],
subliniind relaţia cauzală dintre procesul de deznaţionalizare la care a fost
supusă aici populaţia românească şi invazia masivă a neromânilor, cu precădere
a evreilor, în rîndul cărora s-a născut şi a circulat chiar ideea unei patrii
evreieşti (eretz) în... Basarabia.
Există o dublă explicaţie a “iubirii de Basarabia” a acestora (“Basarabia,
tzara mia!”), pe care însă evreii de azi refuză cu obstinaţie s-o accepte
public: pe de o parte, “una dintre utopiile sioniste aşeza patria (eretz), statul, ţara evreilor pe un
teritoriu cuprinzînd sudul Galiţei, Maramureşul, Bucovina întreagă, nordul
actualei Moldove (deşi, începînd din 28 iunie 1940, evreii cereau: «Vrem
Moldova pînă la Seret!»), Basarabia şi Transnistria (Ucraina dintre Nistru şi
Bug)”; pe de altă parte, “începînd din 23 august 1939 – pactul Stalin-Hitler! –
printre evrei a prins a circula zvonul că în curînd Tovarăşul lor Stalin va
preface Basarabia românească în Republică Socialistă Sovietică Evreiască”!
De ce atîta ură împotriva
românilor în acea cumplită săptămînă a crimelor şi a urgiei dintre 28 iunie şi
3 iulie 1940? Tocmai fiindcă românii contrariaseră în 1918 proiectul sionist al
unei ţări a evreilor în Basarabia, iar în 1940 Stalin le promisese acestora din
urmă, în Basarabia încă neocupată, o Republică Socialistă Sovietică Evreiască,
pe care sigur că românii n-o puteau agrea (Diktatul de la 26 iunie 1940 şi
începutul evacuării fuseseră pentru evrei prilej de bucurie, dar şi de
răzbunare pe cei ce le întîrziaseră planurile cu peste 20 de ani). O martoră a
evenimentelor îmi spunea că evreii le ziceau de la obraz românilor locali, în
vara lui 1940: “V-am băgat în sac. Rămîne numa să-l legăm la gură”.
Urii nemărginite împotriva
românilor, manifestate în cruzimile, batjocurile şi chiar crimele barbare
declanşate o dată cu revoluţia bolşevică şi culminînd în “Săptămîna Roşie”, i-a
răspuns răzbunarea românească de după 22 iunie 1941 (care n-a avut nici pe
departe proporţiile pogromiste care i s-au imputat ulterior). Fapt este că “românii
acuzaţi de masacrarea evreilor au fost condamnaţi (mulţi au fost şi executaţi)
într-un interval de trei ani (1944-1947), după cum arată şi numeroasele
documente produse de M. Carp”, pe cînd “evreii vinovaţi de persecutarea, de
masacrarea neevreilor, a românilor, înainte, în timp, în numele apărării
sovietismului”, dacă nu au căzut sub incidenţa răzbunărilor conjuncturale sau
legilor marţiale de după 22 iunie 1941, n-au dat niciodată seamă legal de
abuzurile şi crimele lor, făcute pe cont propriu sau în cîrdăşie directă cu
forţele de represiune sovietice. Cine, cînd şi în faţa cui va răspunde vreodată
de tot ce a păţit românimea basarabeană sau armata română înainte şi după 1944?
Paul Goma scrie, spre sfîrşitul
cărţii: “Mai sper că vor fi destui care să discute calm, cumpănit, ne-isteric
despre Basarabia ca cheie a răzbunării sîngeroase a românilor pe evrei...
Despre Basarabia care, dacă a ajuns ce a ajuns astăzi, o ruină a ruinelor, un
rezervor de sclavi ai celui de-al treilea mileniu, un şeptel de carne albă,
aceasta se datoreşte în mare măsură muncii neobosite, permanente a bolşevicilor
evrei care, începînd din 27 martie 1918, şi-au sacrificat tinereţea,
libertatea, viaţa pentru cauza bolşevizării Basarabiei şi «întoarcerii ei la
sînul Patriei Sovietice», pentru «intrarea în componenţa URSS»”.
Paul Goma este, totuşi, mai
degrabă lucid decît încrezător, ca unul ce ştie prea bine că “dacă ai
nemaipomenita îndrăzneală (mai degrabă: tendinţa sinucigaşă) să spui/scrii
adevărul interzis vreme de o jumătate de secol, despre Basarabia şi evrei,
păcătuieşti grav: eşti «antisemit»”.
Să fie pur şi simplu “antisemitism”
în rîndurile acestea: “... pe lumea asta, în secolul care a trecut, nu doar
evreii au avut de suferit, nu doar ei au murit nevinovaţi, ci – de mirare, nu? –
şi neevreii. Atît că supravieţuitorii evrei ai holocaustului au devenit, după
încheierea războiului, în ţările ocupate de sovietici, apoi şi în Israel, călăi
emeriţi ai acelor goim care le-au
căzut în mîini. Şi încă nu au fost convocaţi în faţa Tribunalului Nürnberg II:
veghează protectorii şi complicii lor, americanii şi ruşii”? Sau “antisemitism”
să fie în această declaraţie de principiu: “... a-l vorbi de bine (cu
argumente) pe Antonescu nu îseamnă deloc a fi de acord cu tot ce a făcut Mareşalul. Nu accept însă diktatul privitor la ce-este-bine-să-conţină şi la ce-nu-este-bine-să-conţină istoria
României trăită şi de mine. [...] Cîtă vreme ne-au ocupat ruşii, istoria ne-a
fost schilodită (cu ajutorul neprecupeţit al istoricilor evrei); acum, că,
dragă Doamne, suntem liberi, să ne-o mutilăm singuri, din slugărnicie faţă de
ucraineni, faţă de unguri şi faţă de evrei?!”?
Iată doar cîteva dintre
tulburătoarele adevăruri pe care le rosteşte – ori asupra cărora îndeamnă la
reflecţie – Paul Goma. Mărturisesc că rareori am citit o carte care să spună
atît de mult în aşa de puţine pagini. Rămîne de văzut dacă pertinenţa şi
curajul mărturisitor mai au vreo şansă, pe fondul terorismului ideologic
contemporan, să fie nu doar “antisemite”, ci şi onest lămuritoare...
Nicolae POP [6]
[1] Cartea a cunoscut ulterior numeroase alte ediţii (şi “variante”),
cea mai răspîndită fiind probabil “Varianta 11 martie 2004”, ediţie îngrijită
de Flori Stănescu, studiu şi index de Mircea Stănescu, Editura Vremea XXI,
Bucureşti, 2004 (Col. FID [Fapte, Idei, Documente]). “Varianta 2 octombrie 2008”
– ce poartă specificarea: “ediţie pentru internet” – poate fi accesată aici. [Nota Blog]
[2] Nu cunosc ediţia de la Chişinău (recenzată aici), dar în cea
bucureşteană, de la Vremea, cartea are 375 de pagini... (E adevărat că sumarul
ediţiei 2004 e mult mai cuprinzător, mai ales în partea iniţială şi în cea
finală, decît se arată mai sus) [Nota Blog]
[3] Autorul articolului citează titlul traducerii româneşti apărute
în 2001 la Editura AntetXXPress. Datele ediţiei originare sînt: Norman G.
Finkelstein, The Industry of Holocaust,
Verso, London-New York, 2000. Norman Gary Finkelstein (n. 1953) este evreu
american, profesor universitar, adversar al sionismului. [Nota Blog]
[4] Este vorba de Ordonanţa din 2003. Acum este pe agenda
parlamentară un mult mai elaborat Proiect de Lege, cu aceleaşi înalte
complicităţi (şi redactat în colaborare cu Institutul “Elie Wiesel”).
[5] Ulterior, în mai multe capitole. [Nota Blog]
[6] Profesorul sibian Nicolae Pop (astăzi pensionar) a fost unul
dintre colaboratorii cei mai constanţi ai revistei. Îl vom mai întîlni pe parcusrul acestei antologii. [Nota Blog]
* Nicolae Pop, “Paul Goma «antisemit»?”, în Puncte
cardinale, an XIV, nr. 3/159, martie 2004, p. 7 (textul a fost reprodus, în
2010, şi pe site-ul personal al profesorului Ion Coja, fără menţionarea sursei
şi, probabil, fără îngăduinţa autorului).
Autorul articolului
Mai puteţi citi pe acest blog:
(1999)
4 comentarii:
Care este specialitatea profesorului Nicolae Pop, autorul acestui articol?
Istoria. (În paranteză fie spus, dacă liceele din ţara asta ar fi avut o sută de profesori de istorie ca Nicolae Pop, altfel ar fi rezonat noua generaţie la problema naţională şi la răspunderile civice.)
Autorul nu este cumva greco-catolic?
@ Sibianu
Ba da: e un greco-catolic de toată isprava, cum mi-ar plăcea să fie şi cît mai mulţi ortodocşi.
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire