INDICE DE NUME
Puteţi accesa aici înregistrarea video (Olivian Breda)
a luărilor de cuvînt din 16 ianuarie 2014 (Sala Rapsodia):
DESTINE PE DRUMUL CRUCII
(Dan Puric, Lucian D. Popescu,
Marcel Petrişor, Anca Crivăţ, Claudiu Târziu)
Lucian D. Popescu, autorul articolului
şi al subtitrării în româneşte a filmului Evadat din Gulag
Marginalii la cronica filmată
a unui evadat din Gulag
Joi seara, la Sala Rapsodia din strada
Lipscani, începînd cu ora 18, a fost lansată cartea lui Aurel State, Drumul
crucii, şi a fost proiectat filmul Evadat
din Gulag, despre georgianul Ciabua
Amiredjibi.
Din cauza lipsei de timp - se avertizase
apăsat că sala trebuia eliberată înainte de ora 20, iar după proiecţie
rămăseseră 25 minute pentru 4 vorbitori şi audierea unei înregistrări cu Aurel
State - nu au fost spuse o serie de lucruri care ar fi putut înlesni mai buna
înţelegere a lumii lui Aurel State şi a lui Ciabua Amiredjibi, o lume care, aşa
cum a intuit gazda serii, domnul Dan Puric, a fost un spaţiu de comuniune, în
ciuda distanţei fizice. Întregesc aici ceea ce am spus acolo. Şi transmit şi pe această cale domnului Dan Puric mulţumirile mele, ştiind totuşi că acestea nu pot fi pe
măsura marelui bine pe care dînsul, cu evidentă nobleţe, l-a făcut prin
găzduirea acestui eveniment.
Lumea comunistă a fost o lume în care
eroismul era foarte improbabil. Sigur că se vorbea de eroismul comunist, dar asta
era o gogoaşă şi toată lumea o ştia încă de atunci. Eroismul este fructul unei
stări de spirit, iar comunismul nu cultivă spiritul. În comunism, eroismul a
existat numai în măsura în care era un eroism împotriva comunismului. S-ar
putea zice că de la regula asta a existat o excepţie, anume eroismul soldaţilor
sovietici în al doilea război mondial. În realitate, acolo unde a fost eroism,
eroismul acelor soldaţi îşi extrăgea forţa din lumea de dinaintea comunismului,
la care Stalin ştiuse să facă apel în mod excepţional, tocmai pentru efortul de
război.
Lumea noastră post-modernă este şi ea o
lume ostilă eroilor. Sigur că e în alt
fel ostilă. Are ostilitatea scepticismului şi a demitizării. Iar
post-modernismul românesc are ereditatea tarelor comuniste şi combinaţia e agresiv
dizolvantă sub aspectul atitudinii faţă de eroi.
Sînt de spus lucrurile acestea pentru că:
- filmul documentar Evadat din Gulag este un
film despre un erou anti-comunist georgian, un splendid cavaler;
- Georgia are
o impresionantă istorie eroică;
- eroul filmului,
Ciabua Amiredjibi, este prinţ dintr-o familie al cărei arbore genealogic are peste
50 generaţii.
Deci filmul are date suficiente ca să pară
pentru unii un film ştiinţifico-fantastic. Dar nu. Filmul este un film documentar,
despre un erou adevărat, despre un prinţ adevărat, al unui adevărat popor, poporul georgian.
*
O să reiau cîteva date despre georgieni şi
despre Georgia, pentru că, din cauza depărtării, se întîmplă ca noi românii să
nu mai ţinem minte prea multe despre ei.
Cel mai apropiat georgian ne este Sfîntul Ierarh
Martir Antim Ivireanul (circa 1650-1716), căruia îi datorăm multe. Mitropolitul
Ungrovlahiei, georgian get-beget, a fost autor, editor, tipograf, într-o
vreme în care de cărţi era nevoie la noi ca de nimic altceva. El a
înfiinţat prima bibliotecă publică din Bucureşti. El a introdus complet și definitiv limba română în slujba bisericească. Se poate spune că el este
creatorul limbii române bisericeşti. Predicile lui sînt adecvate ca limbă şi ca
sens chiar şi astăzi.
Georgia se află la capătul celălalt al Mării
Negre. Are un litoral cam cît al nostru, dar are suprafaţa de un sfert din cea a
României şi are în jur de 4,5 milioane de locuitori, dintre care 4 milioane
georgieni.
Georgienii sînt un neam vechi, contemporan
cu grecii antici şi, chiar mai mult, contemporan cu vechii evrei. Pentru asta
sînt diverse izvoare istorice serioase. Mitul întemeietorului la ei e plasat în
vremea unui anume Kartlos, fiul lui Togarmah, nepotul lui Noe. De la numele
acestui Kartlos li se trage numele, căci ei îşi spun în limba lor kartuli, iar ţării - Sakartvelo. Georgieni e numele dat de
occidentali pentru evidenta evlavie a kartulilor faţă de Sfîntul Gheorghe.
Ruşii, şi cîteva alte neamuri sub influenţa ruşilor, zic Gruzia şi gruzini, dar
georgienii nu agreează aceasta denumire cu origini incerte şi în mod sigur ne-georgiene. Au existat recent chiar
acţiuni diplomatice pentru a fi determinate anumite state să renunţe la
folosirea cuvintelor din familia "Gruzia-gruzin".
La georgieni,
tot Sfîntul Apostol Andrei a fost cel care a început creştinarea. Încreştinaţi au fost georgienii deplin la
începutul secolului al IV-lea, de Sfînta Nino, iar creştinismul a devenit
religie de stat in 327, deci înainte chiar de întemeierea Constantinopolului,
unde a ajuns religie de stat abia în 380.
Biblia a fost
tradusă integral de georgieni în secolul al V-lea, deci cu vreo 1200 ani înaintea
românilor.
Peste teritoriul Georgiei de astăzi au
trecut grecii, romanii, arabii, perşii, mongolii, din nou perşii, turcii şi, în
final, ruşii. Au reuşit să-şi păstreze, cu sincope şi reveniri, independenţa şi
şi-au păstrat regalitatea pînă în 1801, cînd Imperiul rus a anexat Georgia. S-au
eliberat definitiv în 1991.
E imposibil
de rezumat o istorie atît de lungă şi abundentă în evenimente, bogat
documentate. Istoria georgienilor nu are un "mileniu întunecat". Sînt
foarte multe figuri istorice fascinante: regi, regine, aristocraţi, luptători
şi sfinţi.
*
O să amintesc
pe scurt trei evenimente istorice georgiene.
Mai întîi ceva din secolul al XIII-lea. În
1225 georgienii au fost atacaţi de şahul Jalal ad-Din, de neam chorasmian. Regina
Rusudan a mutat reşedinţa de la Tbilisi, care a fost asediat, la Kutaisi. După
asediul de un an, Tbilisiul a fost cucerit. Creştinilor din cetate li s-a cerut
să treacă la islamism sub pedeapsa cu moartea. Toţi au refuzat, absolut toţi. Am
văzut la Tbilisi catedrala de pe malul rîului Kvari pe al cărui acoperiş a stat
Jalal ad-Din, pe tron, şi a privit decapitarea creştinilor multe zile în şir pe
podul de pe care erau aruncaţi apoi în apă. A fost decapitată aproape toată
suflarea din Tbilisi. Rîul Kvari e un rîu foarte adînc şi puternic, care a
putut transporta enorm de multele cadavre. Ceea ce vă spun e o informaţie
istorică. Desigur, ea se găseşte, cu specific hagiografic, şi în Patericul
georgian, tradus acum cîţiva ani în româneşte. Numărul celor morţi în
apărarea militară şi spirituală a Tbilisiului depăşeste 100.000.
Altă întîmplare
adevărată este tot din secolul al XIII-lea. În 1240 regina Rusudan nu încheiase încă tratatul de pace cu mongolii şi
încerca diverse formule diplomatice. Toate familiile nobile georgiene
recunoscuseră, într-un fel sau altul, dominaţia mongolă, cu excepţia clanului Amiredjibi.
Hanul i-a invitat în cele din urmă
pe Amiredjibi la reşedinţa sa, pentru a discuta. Amiredjibii au acceptat şi s-au
dus toţi bărbaţii Amiredjibi care puteau purta sabie, în număr de 41. Nu se
ştie ce s-a discutat, însă la sfîrşitul zilei toţi bărbaţii familiei Amiredjibi
fuseseră ucişi.
Dacă secolul al XIII-lea vi se pare cam
îndepărtat, secolul al XX-lea trebuie să vă fie aproape. Georgia a experiat
războiul inclusiv la sfîrşitul secolului al XX-lea, şi anume între 1992 si 1993,
în Abhazia, o regiune din nord-vestul Georgiei. A durat 13 luni si 13 zile. Armata
rusă i-a sprijinit masiv pe separatiştii abhazi minoritari, cu armament, dar şi
cu trupe. Pe lîngă armata rusă, separatiştii abhazi au fost ajutaţi şi de o
formaţiune militară numită Confederaţia Popoarelor Caucaziene Muntene, între
care erau şi ceceni. Confederaţia, deci şi cecenii, a participat la lupte şi la
epurarea etnică împotriva georgienilor. Şamil Basaev, viitorul conducător
militar al Ceceniei, a luptat şi el în Abhazia. Întors în Cecenia, Basaev a
ajuns conducătorul militar al Ceceniei şi a luptat apoi împotriva ruşilor în
războaie care au fost devastatoare pentru ceceni. În urma conflictelor cu ruşii,
au existat foarte mulţi refugiaţi ceceni şi s-a pus problema primirii şi de
către Georgia a unei părţi a cecenilor. Şi, deşi cecenii luptaseră împotriva
georgienilor, iar georgienii înşişi aveau refugiaţii lor, chiar din Abzhazia,
în jur de 250.000, georgienii i-au primit şi pe acei refugiaţi ceceni civili. E
de remarcat că cecenii sînt musulmani. După asta, Şamil Basaev a declarat:
"Am greşit cînd am luptat împotriva Georgiei". În urmă, Basaev a pierit "pre limba lui",
ucis de ruşi.
Dar este ceva şi mai interesant, în
context, despre războiul din Abhazia şi despre răzbunare. Trei dintre fiii
prinţului Ciabua Amiredjibi au luptat în acest război din Abhazia, iar unul
dintre ei, întîiul născut, a murit în război. Despre moartea lui, a prinţului
Irakli Amiredjibi, este ceva de relatat aici.
Prinţul
Irakli Amiredjibi era absolvent de Istorie şi era ofiţer al trupelor speciale
georgiene. A fost atras într-o ambuscadă în care, deşi bănuia că este o
capcană, a intrat totuşi, pentru că trebuia salvată o familie de civili, cu
copii, care erau expuşi într-o maşină, unui un foc încrucişat. Se urmărea
tocmai scoaterea din luptă a unor oameni ca prinţul Irakli. Un lunetist l-a împuşcat mortal lîngă civilii care
au fost salvaţi.
După război, clanul Amiredjibi, care, în
anumite privinţe, este încă foarte puternic, a identificat persoana care l-a
omorît pe Irakli. Era o lunetistă rusoaică. Îl ţinea minte bine pe Irakli,
pentru că rusoaica ezitase o clipă să tragă, surprinsă prin lunetă de
înfăţişarea georgianului înalt şi frumos.
Într-o lume ca a noastră, în care se cultivă,
inclusiv prin Hollywood, "virtutea" de a ucide de la distanţă, nevăzut,
fără riscuri şi "în mod chirurgical", cum se zicea pe vremea
războiului din fosta Iugoslavie, misiunea unui lunetist poate părea o faptă de
război ca oricare alta. Dar în lumea georgienilor, ca şi în lumea lui Aurel
State şi, în general, în lumea eleganţei şi onoarei marţiale, acţiunea unui
lunetist e o mizerie. Uciderea lui Irakli Amiredjibi era egală cu o crimă cu
premeditare.
Pentru asta, după ce au identificat-o, Amiredjibii
au aranjat totul pentru lichidarea lunetistei. După care bărbaţii familiei Amiredjibi,
conduşi de prinţul Ciabua Amiredjibi, eroul filmului din seara asta, s-au
întrunit şi, avînd posibilitatea să o omoare, au hotărît să o ierte. Şi au
iertat-o.
*
Acest film despre Ciabua este făcut de
unul dintre fiii săi, Kutsna Amiredjibi, de meserie regizor, în prezent
director al Operei din Tbilisi. Filmul a fost făcut în 2003, cînd Ciabua avea
82 ani şi avea un cancer localizat în gît, care îl slăbise foarte tare. În film
sînt prinse aproape ultimele cuvinte ale prinţului Ciabua Amiredjibi, pentru că
imediat după terminarea filmărilor a fost operat. A scăpat de cancer, s-a
înzdrăvenit şi a mai trăit 10 ani, dar nu a mai putut vorbi. În 2010, prinţul a
fost călugărit sub numele David. A murit luna trecută, pe 12 decembrie 2013.
În rolul lui Ciabua Amiredjibi, în scenele
de reconstituire joacă însuşi fiul lui, regizorul, nu pentru că ar fi ţinut să
facă asta, dar pentru că nu a găsit pe cineva mai potrivit ca asemănare.
Este un film despre cîteva dintre
evadările lui, care nu au nimic de-a face cu disperarea, cu dezertarea sau cu
abandonul, ci sînt acte de demnitate personală, de demnitate georgiană şi de
demnitate umană. Dovadă că, atunci cînd a avut posibilitatea să rămînă în
Germania Federală, nu a făcut-o, pentru că, deşi asta reprezenta evadarea deplină,
el nu a vrut să îşi părăsească patria şi pe cei iubiţi.
S-a proiectat filmul despre prinţul Ciabua
Amiredjibi o dată cu relansarea cărţii lui Aurel State, pentru că cei doi au
fost prieteni. Prietenie este un
cuvînt "greu", deşi în mod curent este lejer întrebuinţat. Ciabua şi
Aurel au fost în stare de prietenie în
sensul maximalismului hristic. "Mai mare dragoste decît aceasta nimeni nu
are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi". Cei doi prieteni au
fost la fel de eleganţi şi la fel de curajoşi pentru că erau la fel de afierosiţi
dragostei şi onoarei. S-au întîlnit într-un lagăr din Siberia. Deşi amîndoi
luptători circumstanţiali împotriva ruşilor, amîndoi aveau profil de prinţ
dostoievskian, cu un aer hristic şi donquijotesc totodată, care trăieşte cu
credinţa că numai frumuseţea va
mîntui lumea.
Personal, cred că eroismul şi cavalerismul
sînt asemănări ale chipului lui Dumnezeu în om. Iar Ciabua Amiredjibi şi Aurel
State au fost purtători exemplari ai acestor asemănări care îi aduc omului
mîntuirea în rîndul cetei sale.
Despre cartea lui Aurel State îmi îngădui
să remarc doar că, deşi nu este o capodoperă literară, este imaginea unei
veritabile capodopere. Capodopera este, aşa cum vorbeam cu Anca Crivăţ,
îngrijitoarea şi prefaţatoarea ediţiei, însăşi viaţa lui Aurel State. Chiar dacă prima parte a cărţii este mai
puţin fluidă, pentru mine cartea este, poate şi pentru că l-am cunoscut pe autorul
capodoperei, unul dintre cele două texte profane cele mai inspiratoare pe care
le-am citit.
Vă recomand să căutaţi să vedeţi acest
film şi să citiţi această carte care o să vă aducă aminte, dacă aţi uitat, sau o
să vă dovedească, dacă încă staţi în cumpănă, că eroii şi cavalerii au existat realmente
în lumea lui Dumnezeu, că au existat cu tot dinadinsul şi că eroul şi cavalerul
nu sînt chestii ieftine de Hollywood sau instrumente ale invenţiei propagandistice.
Şi în nici un caz nu sînt obiect de demitizare.
Lucian D. POPESCU
Anca Crivăţ, îngrijitoarea şi prefaţatoarea
ediţiei a III-a a Drumului crucii
Puteţi accesa aici emisiunea "Universul credinţei" (TVR1) din 19 ianuarie 2014, cu imagini de la lansarea cărţii şi cu discuţii pe marginea ei (invitaţi în studiou: Lucian D. Popescu şi Claudiu Târziu; interviuri înregistrate cu: Aurel State, Marcel Petrişor, Răzvan Codrescu, Anca Crivăţ şi Dan Puric).
Mai puteţi citi pe acest
blog:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu