SUMARUL BLOGULUI
Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de
către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu
şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de
numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan
Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii
despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
Crucea ridicată iniţial la Majadahonda,
lîngă tranşeea unde au căzut Moţa şi Marin
2004
Ce nu ştim despre ce ştim...
MIRCEA DINESCU
ÎNTRE IGNORANŢĂ ŞI ABJECŢIE
Nu demult, într-o tabletă din Jurnalul naţional (“Ce ştim despre ce nu ştim”, vineri 19
martie 2004, p. 4), clown-ul public al tranziţiei, ex-poetul Mircea
Dinescu, sub cuvînt de legitimă indignare faţă de recentele acte teroriste de
la Madrid [1], a găsit de cuviinţă să pornească de la o analogie istorică total
aberantă (fapt caracteristic spiritelor superficiale şi “urechiste”): războiul civil spaniol şi episodul
Moţa-Marin. Paralela în sine ar fi fost doar una ridicolă, fezabilă în
semidoctismul general al presei noastre actuale, numai că termenii în care
autorul a pus problema depăşesc cu mult cadrele simplei ignoranţe şi au toate
caratele abjecţiei dîmboviţene:
“Cînd au plecat să împuşte comunişti şi intelectuali de stînga în Spania, e
posibil ca legionarii Moţa şi Marin să fi călătorit în acelaşi vagon de tren cu
tatăl lui Petre Roman, plecat şi el spre Madrid să cosească preoţi şi
regalişti. [...] Prinşi sub un bombardament la o cîrciumă andaluză [sic],
puşcaşul Marin şi colegul său Moţa fost-au aduşi în ţară în două sicrie
pompoase şi, în Gara de Nord, Garda şi Căpitanul au pus la cale un măreţ
spectacol sportivo-religios [...], de parcă pe catafalc ar fi zăcut doi
mieluşei nevinovaţi, nu doi terorişti mioritici”.
Citind aceste şarje de abjecţie gratuită, mi-a venit brusc în minte
definiţia pe care Nichifor Crainic, pornind de la o lectură prea eticistă a
unei poezii, i-o dăduse pe vremuri lui Arghezi, în lungul lor război polemic: “o bestie făcută scăpată de la abator”.
Poate nemeritată de Arghezi, formula mi s-a părut însă tocmai potrivită pentru
patronul Plaiului cu boi, dar pe urmă mi-am revizuit părerea, din
respect pentru bestie. Bestia nu poate sesiza şi aprecia jertfelnicia, dar
măcar se cutremură în faţa faptului brut al morţii. Rudolf Otto
povesteşte, în Das Heilige (vestita
sa carte despre “sentimentul sacrului”), cum iapa lui, Diana, a fost cuprinsă
de o mare nelinişte cînd, într-o împrejurare oarecare, au întîlnit în cale un
cadavru cabalin. Dacă pînă şi animalele trăiesc, în felul lor, “cutremurul
sacru” în faţa imaginii morţii celor din aceeaşi specie, cît de decăzut trebuie
considerat omul care poate mistifica şi batjocori astfel moartea cuiva, numai
pentru a forţa o notă de originalitate cinică într-o tabletă scrisă cu mîna
stîngă?!
Nu mă iluzionez că stă în firea
unui astfel de avorton moral şi intelectual să ia act de un adevăr punctual,
drept care micul documentar din această pagină face abstracţie de tabletistul
de Slobozia şi se adresează cititorilor indignaţi sau nedumeriţi, şi mai ales
celor mai tineri şi poate insuficient informaţi, la rîndul lor, cu privire la
evenimentele din anii ’
30 ai
secolului trecut. Primele extrase privesc războiul civil din Spania (1936-39)
şi arată cu ce se îndeletniceau pe acolo “
comuniştii şi intelectualii de stînga”, iar
celelalte îi au în vedere pe tinerii avocaţi români Ionel Moţa (n. 1902,
Orăştie) şi Vasile Marin (n.1904, Bucureşti), căzuţi amîndoi nu “
într-o cîrciumă andaluză”, ci pe frontul de la
Majadahonda (în coasta Madridului), la 13 ianuarie 1937, ca ostaşi ai lui Hristos, iar nu ca “
terorişti mioritici”. Pentru mai multe
informaţii, cf. vol. Taina jertfei. Dosar istoric Moţa-Marin,
Sibiu, 2002. (R. C.)
Majadahonda: monumentul ridicat ulterior
1. Din Scrisoarea colectivă a
episcopilor spanioli către cei din lumea întreagă, cu privire la Războiul
Civil din Spania: “Judecînd excesele revoluţiei comuniste spaniole, se poate
afirma că în istoria popoarelor apusene nu se mai întîlneşte nici un fenomen
asemănător de sălbăticie colectivă… Hecatomba săvîrşită de revoluţia comunistă
a fost premeditată. Cu puţin înainte de izbucnirea revoluţiei, au sosit din
Rusia 79 de agitatori de profesie… Pentru înlăturarea persoanelor considerate
duşmănoase revoluţiei se stabiliseră în prealabil liste negre. În ele, pe
primul loc figurau Episcopii… Cu toate că cifrele nu sînt încă definitive,
putem socoti că aproape 20000 de biserici au fost distruse sau prădate. Numărul
preoţilor asasinaţi de ridică la aproape 16000… Revoluţia aceasta a fost mai
presus de toate crudă, masacrul a îmbrăcat forme de barbarie îngrozitoare. Se
evaluează la peste 300000 numărul mirenilor civili care au pierit asasinaţi
pentru ideile lor politice, şi mai ales religioase…” (apud G.
Constantinescu, Gîlceava anticomunistului cu lumea, Bucureşti, 2002, pp.
192-193).
2. Poetul creştin francez Paul Claudel
a închinat un amplu poem “Martirilor spanioli”, din care reproducem aici un
fragment: “Unsprezece episcopi,
şaisprezece mii de preoţi măcelăriţi şi nici o lepădare!/ … Trebuie să i se
facă loc lui Marx şi tuturor bibliilor imbecilităţii şi urii!/ Omoară,
tovarăşe, distruge, îmbată-te, fă sex, căci asta-i solidaritatea umană!/ Toţi
aceşti preoţi vii sau morţi, care ne privesc, să nu spuneţi că nu ne-au
stîrnit!/ Aceşti oameni, ce ne-au făcut numai bine pe degeaba, nu mai puteau fi
toleraţi!/ … Aduceţi gazul! Să-i dăm foc lui Dumnezeu! Va fi o descotorosire de
pomină!…” (trad. n.). Cf. *** Prigoana
religioasă în Spania, cu
o poemă-prefaţă de Paul Claudel, Bucureşti, 1996.
3. În pragul perioadei pascale a anului 2001 a avut loc la Roma, în
Piaţa Sf. Petru, ceremonia de beatificare a 233 de martiri catolici ai
Războiului Civil din Spania, victime ale “republicanilor”, printre care 30 de
misionari ai Acţiunii Catolice şi 12 surori carmelite, cei mai mulţi asasinaţi
la Valencia, în prima fază a ostilităţilor (care a fost şi cea mai dură). Alţi
122 de spanioli fuseseră beatificaţi de Papa Ioan Paul II în octombrie 1992.
4. Iată şi relatarea unui martor ocular, membru al echipei de 7
legionari care a luptat în Legiunea străină spaniolă: “Sîntem concentraţi în
dosul unei mănăstiri […] Pe mine mă cheamă locotenentul şi-mi dă în pază un
prizonier… Toţi se reped să-l omoare. Eu mă lupt să-l scap. Îmi vine în ajutor
Dl. Clime. Comunistul meu îmi oferă 3150 de pesetas, ca răsplată că l-am scăpat
de la moarte. Îl refuz politicos şi-i spun că sînt român, avocat. Face ochii
mari. Lor li se spune că toţi naţionaliştii sînt cruzi. Ce fac însă comuniştii
cu prizonierii! Tăierea nasului, a limbei, scoaterea ochilor – astea sînt
fleacuri! Alte chinuri degradatoare, practici murdare ce se termină cu
amputarea organelor genitale, ce sînt date să fie mîncate de victimă.
Desfacerea cutiei craniene, în care se amestecă creierii cu un băţ. Victima
moare în chinuri îngrozitoare, apoi i se urinează pe creieri […] În această
mănăstire a fost un centru de rezistenţă comunistă. Interiorul este distrus şi
batjocorit. Călcăm pe odăjdii, pe icoane sfărmate şi tăvălite prin murdărie.
Tablouri pictate de nume celebre, opere de artă de dinaintea şi din timpul
Renaşterii (mănăstirea are 600 de ani) sînt rupte, iar sfinţii cu ochii scoşi.
Murdării făcute pe altar, iar secera şi ciocanul mînjite pe pereţi şi pe
icoane. O zdreanţă roşie fîlfîie pe crucea mănăstirii, ca o semnătură a
profanatorilor […] Intrăm în castelul unui nobil spaniol, părăsit de comuniştii
în retragere. Galeria de tablouri, oribil distrusă […] Icoana Madonei este
profanată îngrozitor. Capela transformată în latrină. Pe treptele altarului
recunoaştem, cu groază, cadavrul unui preot, cu mîinile legate la spate. Are o
figură oribilă. Ne priveşte parcă, cu globurile ochilor nefiresc de mari.
Apropiindu-ne, ne dăm seama că pleoapele i-au fost tăiate, iar nările umplute
cu praf de puşcă şi explodate. Pe pereţi, bucăţi de creier, cu sînge şi fire de
păr. În grajdul din curte, o femeie tînără şi cu fetiţa ei de vreo 6 ani, cu
hainele sfîşiate, pline de vînătăi şi muşcături, violate, apoi ucise…” (Niculae
Totu, Însemnări de pe front: noiembrie
1936 – ianuarie 1937, Sibiu, 1937; ed. sp.: Notas del frente español, Madrid, 1970).
5. Ionel Moţa le scria părinţilor săi (22 noiembrie 1936): “Se
trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clătina aşezarea creştină a
lumii! Puteam noi să stăm nepăsători?! […] Nu e o mare binefacere sufletească,
pentru viaţa viitoare, să fi căzut în apărarea lui Hristos? [...] Eu aşa am
înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte
pentru El!” (Testamentul lui Ion Moţa,
ed. a 6-a, München, 1990, pp. 9-10; cuvintele din urmă sînt înscrise şi pe
monumentul comemorativ de la Majadahonda, inaugurat la 13 septembrie 1970, cu
sprijinul statului spaniol). Vasile Marin îi scria soţiei sale (23 noiembrie
1936): “N-am făcut actul acesta din disperare sau aventură, ci perfect lucid.
Era o datorie de onoare care apăsa pe umerii generaţiei noastre. L-am făcut cu
acelaşi drag ca şi cînd ar fi fost vorba de ţara mea” (Vasile Marin, Crez de generaţie, ed. a 4-a, München,
1977, p. 235).
6. Moţa şi Marin au căzut împreună,
zdrobiţi de acelaşi obuz, la doar cîţiva paşi de prinţul Alecu Cantacuzino,
care reface filmul cutremurător al acelei zile. După-amiază, “pe la ora trei,
ocupăm nişte tranşee înaintate […] Ionel Moţa e îngîndurat şi se apucă să
scrie, în mare grabă, o scrisoare Căpitanului. Parcă se temea că nu va avea
timp să o sfîrşească. Pe la ceasurile trei şi jumătate, încep ghiulele să cadă
în jurul nostru şi apar, pe coama unui deal din faţă, trei tancuri înaintînd în
linie spre tranşeele noastre […] Bombardamentul se domoleşte vreo jumătate de
ceas, apoi reîncepe […] Acum vedem, coborînd coama dealului, vreo treisprezece
tancuri mari. Primim ordin să ne culcăm la pămînt în tranşee […] Ionel Moţa ne
strigă: «Dacă sîntem înconjuraţi, nu cade prizonier nimenea. Murim toţi
împreună!». Sînt ultimele cuvinte pe care ni le-a spus. Pentru ultima oară îi
văd vii, alături: Ionel cu fruntea ca un munte înnourat şi Marin cu faţă [ca]
de marocan – lăsase să-i crească barba – şi privirea întoarsă spre
ascunzişurile sale sufleteşti. Bubuitul devine năucitor. Vîjîitul gloanţelor şi
schijelor ne ameţeşte. Exploziile obuzelor ne acopereau cu pămînt […] O
detunătură doborîtoare mă forţează să închid ochii. Cînd îi deschid, o clipă
după aceea, privirea îmi cade, la un metru şi jumătate de mine, asupra unui
corp întins cu faţa spre pămînt. Îngenunchiu şi îi ridic capul. E Ionel Moţa
[…] La un metru zace Vasile Marin, cu spatele proptit de peretele tranşeei. Mă
întorc şi urlu lui Clime şi părintelui Dumitrescu, peste vuietul gloanţelor şi
al obuzelor: «Ionel şi Marin sînt morţi!». Peste haina cu stropi cu sînge
neînchegat, ceasul lui Ionel Moţa atîrnă de lanţ, cu geamul spart. S-a oprit. E
cinci fără un sfert. […] Sublocotenentul se apropie de mine şi mă trage la
pămînt, după parapet. Îmi zice:
«C’est la guerre!… Mala suerte»…”
(Alexandru
Cantacuzino,
Pentru Christos, în Opere complete, Miami Beach, 1990, pp. 165-171. Pr. Ion
Dumitrescu-Borşa precizează în memorialul său: “Moţa are piciorul stîng
despicat şi pieptul ciuruit de schije, iar Marin – capul şi pieptul. Mi se
îngăduie să merg cu morţii noştri, să stau de veghe şi să fac rugăciuni pentru
ei”).
7. Însuşi
Nicolae Iorga, cel atît de ostil legionarilor (şi ulterior victimă a unor sceleraţi rebeli de după “decapitarea” Mişcării), a avut la vremea respectivă onestitatea de a scrie: “Luptînd pentru credinţa lor creştină şi pentru cinstea poporului lor, pentru ce este etern, scump şi curat în latinitatea nebolşevizată, doi tineri Români, doi Băieţi viteji, Moţa şi Marin, au căzut înaintea Madridului apărat de Roşii
[2]. [...] Prinşi de un entuziasm care se cere condus şi nu înăbuşit (pentru că altfel rămîne celălalt entuziasm, contra căruia Statul nu poate lupta îndeajuns şi mai ales singur), încălziţi de o idee căreia i se închinaseră întregi, ei şi-au zis că e preferabil, decît în România însăşi o agitaţie care nu-i aduce întotdeauna bine, să meargă acolo unde nu sînt discursuri şi demonstraţii de stradă, ci omul stă în fiecare clipă în faţa morţii, pentru ce crede el sfînt şi mare. Şi - au căzut. [...] Dacă vreodată vom vedea Spania cum a fost, cum trebuie să fie, se va putea spune la noi, cu înduioşată mîndrie, că pentru aceasta au curs şi cîteva picături din sîngele scump al tineretului nostru” (“Doi Băieţi viteji: Moţa şi Marin”, în
Neamul Românesc, 19 ianuarie 1937)
[3].
[1] În dimineaţa zilei de 11 martie 2004, patru trenuri au fost aruncate în aer în patru staţii diferite. Au fost circa 200 de morţi şi 1500 de răniţi. 41 de victime au fost cetăţeni străini, printre care şi 15 români. Autorii au rămas necunoscuţi, iar cele mai multe bănuieli planează asupra organizaţiilor teroriste ETA şi Al-Qaida. [Nota Blog]
[2] În secolul XIX, denumire generică dată partizanilor stîngii (inclusiv liberalilor), în vreme ce partizanii dreptei erau numiţi “albii”. În secolul XX, mai ales după revoluţia bolşevică, denumirea s-a restrîns treptat la extrema stîngă (în speţă, comuniştii).
[3] În revistă, din motive de spaţiu, punctul 7 al scurtului documentar nu a mai fost inclus. Aici am optat să redau materialul în întregimea lui. [Nota Blog]
* “Mircea Dinescu între ignoranţă şi abjecţie”, în Puncte
cardinale, anul XIV, nr. 5/161, mai 2004, p. 16 (titlu de pagină: “Plai cu bou”).
Fostul poet Mircea Dinescu
Mai puteţi citi pe acest blog:
(1999)
*
Antologia Punctelor cardinale (XCVII) – “Catedrala
Mîntuirii Neamului...” (2004)
Pe www.fgmanu.ro poate fi citit un reportaj - semnat de d-l Bogdan Munteanu - despre comemorarea care a avut loc şi anul aceasta la Majadahonda. Monumentul a fost curăţat şi resfinţit, iar printre vorbitori s-au numărat Miguel Menendez Piñar, Marcel Petrişor, pr. Marius Vişovan şi pr. Mircea Bejenar.
5 comentarii:
,,Opriţi Istoria – cobor la prima,/opriţi la staţia Doamne-Fereşte”, afirma poetul Dinescu într-o poezie a frondei din anii 80. Din păcate, după cum se (între)vede, azi nu prea mai e, vorba lui, nici ,,tânăr” şi nici ,,aripile nu-l prea mai ţin”, topite-n ,,borşul dogmei care-i plouă-n bască”…Dimpotrivă, dă aici încă o mostră de diletantism, de vulgarizare şi mistificare a istoriei, transformată în telenovelă cu succes de cartier, într-un limbaj din spatele blocului şi pentru un public de ,,Plai cu boi”. Dincolo de aparenţa tragicomică a situaţiei, dezinformarea prin neinformare se dovedeşte periculoasă pentru cititorul în devenire, dar şi pentru cel grăbit ori neatent, instituind aberaţia ca normă şi mica bârfă ca adevăr. Se pare că ,,istoria care ne duce-n burtă”, pe unii ,,parcă a uitat să ne mai nască”, blocată-n ,,staţia Doamne-Fereşte”…
Curios ca in revista s-a renuntat tocmai la ultimul text, care mi se pare cel mai convingator dintre toate.
Iorga contra Dinescu - ce poate fi mai zdrobitor decat atat?
@ Alexandru
Poate pentru că era ultimul din grupaj, poate pentru că este doar un comentariu pe marginea faptelor (neaducînd nici o informaţie nouă în raport cu textele anterioare), poate pentru că publicul fidel al revistei era familiarizat cu textul lui Iorga (publicat şi în alte contexte)... Nu-mi mai amintesc exact cum au decurs lucrurile atunci.
O singura dilema: Dinescu asta e mai mult bou sau mai mult magar?
Care bou, bre? Plai cu boi, nenicule!
Dilema este alta: poti sa fii in acelas timp si plai cu boi, si plai cu magari?
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire