NEPUTINŢE ROMÂNEŞTI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Am semnalat mai demult (vezi aici), pe acest blog şi nu numai, cazul străzii bucureştene Alexandru Moruzi, pe care, dacă o parcurgi de la un capăt (Nerva Traian) la celălalt (Calea Vitan), vei avea nedumerirea să constaţi, urmărind tăbliţele indicatoare, că-i scrisă cînd Alexandru Moruzi (cum este corect), cînd Alexandru Moruzzi, cînd Alexandru Moruţi, ba chiar... Morutzi! (Nu mai vorbesc de stupefianta inversare Moruzi Alexandru, ca şi cînd am zice Basarab Matei sau Cuza Alexandru Ioan, nici de abuziva prescurtare Alex., ca şi cînd am zice M. Viteazul sau F. de Hohenzollern!!!)
Hipercorectitudinea analfabetă - deopotrivă edilitară şi cetăţenească - a italienizat numele grecesc (întîi grafic, apoi şi fonetic) şi nimeni nu se sinchiseşte. Iar dacă te prevalezi de forma corectă, rişti să te pună la punct, cu condescendenţă dispreţuitoare, orice locatar din zonă ("Asta-i strada Alexandru Moruzi?" - "Nu, domnule, asta-i Alexandru Moruţi, de Moruzi n-am auzit!") sau orice taximetrist care se pretinde ("În strada Alexandru Moruzi, vă rog..." - "Poate vreţi să spuneţi Moruţi, domnule?").

Cineva ar putea zice: "Aşa popor, aşa alegători; aşa alegători, aşa primar; aşa primar, aşa Primărie! Ce pretenţii poţi avea şi ce e de mirare? Noi şi-ai noştri!".

Li se întîmplă însă nu doar celor "proşti, dar mulţi" (aleşi şi alegători), ci şi feţelor mai simandicoase. O instituţie - azi notorie - de învăţămînt superior din Bucureşti (nu una de stat, ce-i drept) şi-a început activitatea sub firma Universitatea Hiperion, abia după o vreme sesizîndu-se cineva şi făcîndu-se tacit cuvenita îndreptare: Hyperion! Tot pe acest blog şi nu numai, am semnalat oscilaţia jenantă - chiar la nivel popesc şi/sau intelectual - în ce priveşte numele celui mai mare teolog român: cînd Dumitru Stăniloae (cum numele s-a impus încă din perioada interbelică şi cum ilustrul autor şi-a semnat toate cărţile, din 1929 pînă în 1993), cînd Dumitru Stăniloaie (cum, din nefericire, stă scris şi pe mormîntul de la Cernica, nu ştiu dacă prin iniţiativa sau numai cu acceptul familiei). Şi iarăşi - nimeni nu se sinchiseşte, de la vlădică pînă la opincă. Ba mai mult, dacă semnalezi faptul, familia însăşi se arată ofuscată şi te consideră... detractor!

La fel dacă observi, bunăoară, că pe tăbliţa indicatoare a străzii bucureştene botezate cu numele marelui teolog stă scris "Strada Părintele Stăniloae", dar pe placa memorială de pe imobilul în care a locuit (semnată: "Asociaţia de locatari") stă scris: "Părintele Profesor Dr. Dumitru Stăniloaie"! O să zică oarecine: "Asociaţie de locatari, deh!". (Ce-i drept, n-am străbătut atent toată strada - fostă Cernica - şi sper să nu se întîmple ca pe strada Eminescu, unde, pe tăbliţele indicatoare - mai vechi sau mai noi - ale Primăriei, prenumele poetului naţional e scris cînd Mihai, cînd Mihail...)

Desigur, însă, nu vreo "asociaţie de locatari" e răspunzătoare, mai nou, de placa memorială de pe casa din Vlădeni-Braşov (altminteri harnic restaurată) în care s-a născut părintele, al cărei înscris îl redau aici întocmai (a se vedea şi fotografia, pentru segmentarea pe rînduri): "În această casă s-a născut marele teolog al sec. -XX- preot, academician Dumitru Stăniloae 1903-1993". O să ziceţi: "Păi iată, numele e scris corect, slavă Domnului!". Într-adevăr, performanţa aceasta (care am văzut că nu-i chiar la îndemîna oricui!), de a grafia numele aşa cum se cuvine, nu o neagă nimeni, dar... restul? N-ar fi nimic că, avînd rîndul lor separat, anii naşterii şi morţii n-au primit strînsoarea parantezelor, dar care o fi raţiunea prescurtării sec. (cînd era destul loc pentru a scrie secolului)? Sau, dacă s-a mers pe ideea de prescurtare (trăim într-o lume grăbită, nu-i aşa?), atunci de ce nu s-a scris şi pr. sau acad.? Şi ce-or fi căutînd cele două linioare înainte şi după XX: -XX-?! Sau virgula de după preot, absolut inutilă?! Greu mai e şi cu formulările astea, ca să nu mai zicem cu scrisul lor!

Posteritatea părintelui Stăniloae pare îndeosebi încercată sub acest aspect (or fi la mijloc insuficienţele culturale ale lumii noastre bisericeşti?), dar numeroase alte exemple se pot aduna (de pe tot cuprinsul "patriei recunoscătoare"), impresia (dacă nu concluzia tranşantă) fiind aceea că a nu-şi putea glosa corect şi unitar spaţiul public este una dintre tarele cronicizate ale lumii româneşti. Tradiţionala indolenţă de la "porţile Orientului", cu nota ei de caragialism seren, se întîlneşte nefericit cu deculturalizarea galopantă a unui prezent tot mai acefal în păstoasa lui nesimţire.

Dar lucrul cel mai grav nu sînt greşelile (să le zicem "omeneşti", pînă la urmă), cît dezinteresul, refuzul şi chiar încăpăţînarea de a le îndrepta (şi de a le preveni cumva pe mai departe). Decît să-şi recunoască/asume şi să încerce să dreagă o greşeală, românul preferă fie să o ignore chiar şi după ce i-a fost semnalată, fie să şi-o motiveze evaziv (în logica lui "Merge şi aşa!"), iar uneori insistă cu cerbicie să o legitimeze ca atare (cu argumentaţie sui generis, bazată cînd pe răstălmăcirea unor realităţi, cînd pe piruetele purei fantezii).

Cum-necum, de astfel de distorsiuni din spaţiul public s-a dovedit cu prisosinţă că nu se mai sinchiseşte aproape nimeni (iar puţinii care se mai sinchisesc, într-o măsură sau alta, sînt receptaţi mai degrabă ca nişte nesuferiţi "căutători de noduri în papură", care au musai ceva cu "boborul", sau cu "aleşii" lui, sau cu bieţii "oameni de bine" din "eterna şi fascinanta Românie"!).

Pînă la urmă, într-o ţară a atîtor neputinţe deconcertante, ce mai contează una, mai ales din aria parazitară şi oţioasă a culturii "belfereşti"?! Cine are de pierdut sau de cîştigat (What's for me?) din scrierea sau rostirea unor nume într-un fel sau altul, mai ales cînd ele sînt ale unor morţi de care massa electorală nici nu prea are habar?!

Exigenţa intelectuală - chiar în aspectele ei cele mai modeste - devine o muscă sîcîitoare, de care probabil că doar pliciul lui Prigoană ne-ar mai putea scăpa...

Răzvan CODRESCU

Pentru că mai mulţi cititori ai blogului s-au arătat interesaţi şi m-au iscodit în acest sens, îmi fac datoria de a semnala aici - fără nici o legătură cu postarea de faţă - că între timp a apărut şi cartea lui Vladimir Dumitrescu, Mărturisirile unui "criminal politic" (Ed. Babel, Bacău, 2013).