Această scrisoare a Părintelui Gheorghe Calciu datează din anul 2003.
Cred că a apărut, pe atunci, şi în Credinţa
ilustrată sau Lumea credinţei. Nu
este important cui anume a fost adresată. Ea îşi păstrează actualitatea
oriunde, oricînd şi în cazul oricui s-ar afla pe poziţia tînărului preot de
atunci. O postez aici deoarece am primit şi eu de curînd, spre eventuală
publicare, o diatribă pe aceeaşi temă din partea unui tînăr teolog (de data
aceasta nepreoţit), căruia nu m-am considerat nici vrednic şi nici îndrituit
să-i dau un răspuns personal. Îi rămîn încă o dată îndatorat Părintelui Calciu
şi îl simt la fel de prezent ca întotdeauna. (R. C.)
SCRISOARE
CĂTRE
UN PREOT TÎNĂR
Iubitul meu frate întru Hristos,
Iartă-mă pentru întîrziere. Ca de
obicei, înainte de marile praznice, sînt multe de ispăşit şi multe de cărat.
Pentru un preot tînăr este mai lesne. Pentru unul bătrîn ca mine – 78 ani – nu
este deloc uşor. Cum bătrîneţea aduce cu sine şi atîtea neputinţe sau dureri,
este din an în an mai greu. Dar ca să nu rămîn în urmă cu laudele (faţă de
frăţia ta), în ciuda opreliştilor vîrstei, cred cå m-am descurcat binişor,
slavă Mîntuitorului. Numai cu e-mail-urile, cu scrisorile şi cu Buletinul
Parohiei sînt mereu în urmă...
Aşa că mă vei ierta, căci multă
nevoie am de iertare de la oameni şi, mai ales, de la Dumnezeu.
Înţeleg cå ai avut nevoie de un
fel de confesiune, nu o spovedanie, şi duhovnicul te-a sfătuit să vii la
mine. Bine ai făcut. În felul acesta nu s-a creat între noi nici un fel de
obligaţie preoţească. Te-am citit de 2-3 ori, ca să înţeleg mai bine, ca să văd
unde este trufia şi unde este adevărul.
Ai performanţe foarte frumoase,
frate părinte, dar îţi lipseşte, pe cît mi se pare mie, un lucru: un dram de
umilinţă. Prea apari desåvîrşit în toate şi prea ai în toate dreptate. Nu
vorbesc de nişte păcate, acelea le spui duhovnicului (nu eu sînt acela), ci de
nişte neputinţe care măcar ţi-au stat în calea perfecţiunii. Eu sînt puţin mai
greu de cap (vorba prietenului meu de închisoare, Marcel Petrişor: «Am prezenţă
de spirit, dar îmi vine tîrziu»). Cu înceata mea judecată, am văzut că numai
ceilalţi au greşeli, frăţia ta nu, ceea ce te îndrituieşte să fii mereu un
revoltat. Pe urmă, mai ai o slăbiciune (era să spun păcat, dar nu-ţi sînt
duhovnic): generalizezi greşit. Mereu vorbeşti de simonismul Arhiepiscopiei, de
necinstea Arhiepiscopiei. Arhiepiscopia este o instituţie, iar dacă cineva o
reprezintă, acela este ierarhul. Ceilalţi sînt funcţionari, mai buni sau mai
corupţi, dar ei nu reprezintă Arhiepiscopia, după cum preoţii răi nu reprezintă
Ortodoxia, aşa cum argumentează sectanţii.
Mie îmi plac luptătorii pentru
dreptate, am fost şi eu printre ei, de cele mai multe ori în coada lor, dar nu
am strigat niciodată: «Jos episcopul cutare!», că nu eu l-am pus acolo, ci
Duhul Sfînt; şi nu mie îmi va da socoteală, care am eu însumi de dat socoteală
pentru atîtea lucruri rele pe care le-am făcut în viaţa mea, ci lui Dumnezeu.
Şi ca să nu apar ca un lăudăros
înaintea frăţiei tale (deşi am fost de
nenumărate ori, dar nu în cazul de faţă), te rog să citeşti, din cele Şapte cuvinte către tineri, cuvîntul
adăugat, scris imediat după Paşti şi pe care nu am mai reuşit să-l rostesc,
căci am fost scos din şcoală şi biserică. Iată ce spuneam acolo despre
ierarhie: «Rămînem strîns uniţi în jurul ierarhiei şi ierarhilor noştri, căci o
Biserică fără ierarhie este ca un organism fără schelet tare». Aici închei
citatul şi ceea ce adaug este de la mine pentru frăţia ta: este adevărat că
uneori te dor unele oase ale scheletului – şi te dor foarte tare. Unele oase le
poţi elimina şi poţi continua să stai vertical. Dar dacă le elimini pe toate,
cu siguranţă vei deveni un vierme sau un gîndac (ca în Kafka).
Eşti un om tare, tînărul meu
frate întru preoţie. Teme-te de propria-ţi tărie! În închisoare era un ţăran
ardelean, credincios, dar dur, şi care ne spunea din cînd în cînd, ca pe un fel
de refren: «Eu, fra¡ilor, numai de tăria mea mă tem, că sînt un om foarte tare
şi asta mă poate duce la prăpădenie!"...
Cu iertare, părinte dragă, nu te
mînia pe mine. Te rog să-mi mai scrii.
Preot Gh. Calciu
A APĂRUT, LA EDITURA CHRISTIANA:
Reproduc aici introducerea editorială a cărţii (fără notele de subsol).
INTRODUCERE EDITORIALĂ
În
toamna lui 2013 s-au împlinit 7 ani de la trecerea în veşnicie a vrednicului de
pomenire părinte Gheorghe Calciu, mărturisitor harismatic şi
figură exponenţială a opoziţiei ortodoxe româneşti faţă de comunismul
anticreştin şi antinaţional. 21 de ani de închisoare şi 21 de ani de exil
reprezintă polii unui destin de cruciat, ce merită cu prisosinţă pomenirea şi
preţuirea posterităţii.
Din
nefericire, parastasul de la Mănăstirea Petru-Vodă, unde se află mormîntul
părintelui, a fost precedat – pe
ascuns – de dezgroparea abuzivă
a osemintelor sale de către nişte călugări fanatici ai obştii, fără
binecuvîntarea stareţului sau arhiereului, precum şi fără înştiinţarea şi
acordul familiei celui deshumat. S-a vorbit în pripă de "minuni" şi
de "sfinte moaşte", fără nici o bază canonică, iar presa a amplificat
scandalul şi confuzia. Şi toate acestea în condiţiile în care părintele Calciu,
în pragul morţii, a anticipat parcă ceea ce avea să se întîmple şi a lăsat
dispoziţii testamentare limpezi şi ferme, pe care autorii abuzului s-au prefăcut
a le ignora.
Este
esenţial de precizat că aici nu-i în discuţie dacă osemintele respective sînt
sau nu sfinte moaşte (aceasta nu e treaba şi căderea noastră să ne pronunţăm);
poate că sînt şi că se vor vădi ca atare în timp, primind recunoaşterea oficială
a Bisericii, cînd va voi Dumnezeu să se întîmple şi după toată rînduiala
binecuvîntată a Ortodoxiei. Aici e în discuţie o pripă abuzivă, generată de o
inadmisibilă neascultare şi dublată de o smintitoare vîlvă mediatică. Şi mai
mult decît atît: e vorba de un precedent primejdios şi de acutizarea unui
întreg fenomen psihotic (căutarea maniacală de moaşte şi cinstirea lor în afara
regulilor şi dispoziţiilor bisericeşti), care trebuie atent şi părinteşte
gestionat de factorii abilitaţi şi responsabili (Patriarhia de la Bucureşti şi
Mitropolia de la Iaşi, Sfîntul Sinod şi Comisia de Canonizare), pentru ca
lucrurile să n-o ia razna, ci să fie ţinute sub un control de autoritate,
fără de care există riscul ca o anumită mentalitate magică să pervertească pe
nesimţite dreapta credinţă.
Problema
e serioasă şi nu ne confruntăm numai noi cu ea. Greşeala poate să survină şi la
nivel mai înalt. În Rusia, bunăoară, după ce au fost canonizaţi cam în grabă o
seamă de noi mucenici, se pune acum, oficial, problema unor comisii de...
decanonizare, descoperindu-se între timp în viaţa unora dintre recenţii
canonizaţi aspecte incompatibile cu sfinţenia (ca să nu mai vorbim de formele
încă şi mai aberante pe care le cunoaşte acolo "evlavia populară",
ajungîndu-se pînă la fel de fel de milenarisme şi pietisme magice, ba chiar
pînă la o adevărată campanie pentru canonizarea lui... Stalin!).
E
nevoie în toate privinţele, mai ales în vremuri ca ale noastre, de prudenţă şi
veghe neîntreruptă, de păzirea strictă a tradiţiei şi de păstrarea unităţii în
jurul autorităţii eclesiale (căci fără ierarhie nu există Biserică, cum părintele
Calciu însuşi nu prididea să aducă aminte cu fiecare prilej).
Întrebarea
care pentru unii se ridică în context –
după ce "păstorii" noştri s-au dovedit încă o dată incapabili să
gestioneze situaţia creată şi să comunice lămuritor cu "turma", lăsînd
loc în conştiinţa publică celor mai smintite şi mai smintitoare speculaţii – este una extrem de gravă şi de
îngrijorătoare: Mai avem cu adevărat Biserică, mai avem cu adevărat ierarhie,
sau trăim, "în teritoriu", o pseudo-ortodoxie "scăpată de
sub control"? Decît să forţăm un răspuns riscant, mai bine să credem
încă o dată părintelui Calciu că "ierarhii trec, dar Biserica rămîne",
prin voia şi puterea lui Dumnezeu, dincolo de toate nevredniciile omeneşti
("de la vlădică pînă la opincă").
În
orice caz, se poate spune că pe părintele Calciu situaţiile insolite l-au
urmărit în viaţă şi îl urmăresc şi după. Iar "gura de moarte" şi-a
răcit-o degeaba, căci mandatarii posterităţii "ştiu ei mai bine" ce
şi cum...
O
carte precum cea de faţă ar fi fost de dorit să fie alcătuită, tipărită şi larg
răspîndită de Biserica însăşi, de la înălţimea autorităţii şi competenţelor
sale teologico-duhovniceşti, ca necesar şi elementar demers catehetic: nu
numai pentru a lămuri cazul în discuţie, ci şi – mai ales – pentru a
preveni eventualele recidive (ce va fi oare la parastasul de 7 ani al
părintelui Iustin?).
Noi
am încercat aici să punem la un loc, spre informarea şi lămurirea celor
interesaţi (de azi sau de mîine), o suită de texte recente (în ordinea
cronologică a apariţiei lor), ce alcătuiesc o radiografie jurnalistică a cazului,
sprijinite, în Addenda, şi de alte
texte relevante, de dată mai veche, unele provenite chiar de la părintele
Calciu (interviul despre moaşte şi de-acum celebra scrisoare testamentară
către părintele Iustin şi obştea de la Petru-Vodă). Pe lîngă notele de subsol
care aparţin autorilor, am venit în sprijinul cititorilor şi cu o seamă de note
editoriale, marcate ca atare. În loc de postfaţă, am inclus o biografie a
părintelui Calciu, urmată de o listă cronologică a scrierilor sale apărute în
volume
şi de un mic documentar fotografic (Lucian D. Popescu).
Sperăm
ca demersul nostru editorial să aducă un plus de edificare, atît cît permit
instrumentele unei oneste jurnalistici creştine,
cu conştiinţa mărturisită că deplina edificare nu poate veni decît dinspre
păstorii şi purtătorii de cuvînt îndrituiţi ai Bisericii noastre, de la care
continuăm să aşteptăm smeriţi responsabilă şi părintească îndrumare.
Răzvan
Codrescu
Mai puteţi citi pe acest blog:
8 comentarii:
Felicitări pentru documentarul publicat la Christiana.
Ar trebui să scrieţi ceva şi despre cazul Iulia Ionescu. Nu vi se pare că se dovedeşte prin el cît sîntem de fapt de descreştinaţi?
Mulţumesc, Cristina.
Cazul Iuliei (despre multe aş vrea eu să scriu, dar timpul nu-mi permite) a fost, din păcate, ca un revelator al realei noastre stări duhovniceşti: trăim într-o ţară în care numai 2% se declară atei, în care aproape 90% "se dau" ortodocşi, în care se predă (cu chinuri, ce-i drept) religia în şcoli şi în care numărul de biserici şi mănăstiri nou construite îl întrece, proporţional, chiar şi pe cel din Rusia post-sovietică, dar realitatea atestată de astfel de episoade (de la cazul Tanacu încoace) este mai mult decît îngrijorătoare: sîntem într-adevăr, dincolo de statistici şi "butaforii", o ţară masiv descreştinată, în care tradiţia, viaţa bisericească şi exigenţele sufletului religios nu se mai bucură de nici o înţelegere adecvată şi de nici o simpatie publică, aproape ca şi în Occidentul mai demult secularizat (şi pe care e simptomatic că din ce în ce mai mulţi ni-l credem şi ni-l luăm măsură, inclusiv pe plan spiritual şi cultural). Faptul se vede mai bine la nivelul presei laice, al clasei intelectuale şi al clasei politice (care au în mai mare măsură posibilitatea exprimării publice), dar nu e cu mult alta nici în rîndurile mai largi ale populaţiei (dovadă chiar cazul familiei Iuliei şi al anturajului acesteia). Tot ce ţine de credinţă şi de viaţa întru Hristos este receptat drept "medieval", nefiresc, scandalos, pe cînd de vulgaritatea incomensurabilă a vieţii publice şi de toate "preacurviile" curente (mergînd pînă la perversiune) nu se mai sinchiseşte aproape nimeni (necum să se "scandalizeze"), receptîndu-le drept "moderne" (deci pasabile şi normale, conform unei mentalităţi acefale, de imunzi pioni ideologici)! O "lume pe dos", înstrăinată şi de Dumnezeu, şi de propriile ei temeiuri istorice şi morale, ba şi de propria "animalitate". Cea mai urîtă, probabil, dintre lumile posibile (şi faţă de care - o spun eu, anticomunistul radical - pînă şi comunismul, cu toate tarele lui, era mai structurat şi mai sănătos!).
Aceasta carte nu face altceva decat sa dea apa la moara acelora care doresc scandaluri pe acest subiect. Cred ca despre parintele Calciu s-ar putea discuta si lucruri frumoase nu tocmai cum se cauta aici. Aveam o parere buna despre editura Cristiana. Nu credeam ca sunt dintre acei ortodocsi care cauta scandaluri cu orice pret. Cu atat mai mult ca parintele Calciu a lasat in ultima sxcrisoare un cuvant frumos prin care spunea ca in cazul in care va fi dezgropat sa nu se faca valva. Tocmai aceasta valva scandaloasa se urmareste prin aceasta carte.
Cred că vă pripiţi în a face consideraţii înainte de a fi citit cartea. Nu sînteţi însă singura. La noi suspiciunea a devenit, din păcate, maladie naţională. Să sperăm că, treptat, vom ajunge să recucerim normalitatea (care nu înseamnă în nici un caz ascunderea pisicească a excrementelor sub ţărînă).
Ierarhii nostri, decand suntem Patriarhie, ne-au pus si ne pun la grea incercare. Chiar nu e posibil sa avem si noi niste ierarhi cu adevarat parintesti, care sa ne iubeasca si pe care sa ii iubim, nu sa ii ingaduim cu dintii stransi ca sa nu se desfaca Biserica?
Parintele Calciu are dreptate in principiu, dar parca alta ar trebui sa fie totusi prestatia ierarhilor si raportul lor cu credinciosii...
Ne cîrpim şi noi cu ce avem (ca să nu zic: cu ce ne-a dat Dumnezeu)...
Oricum, nu cred că Dumnezeu e nedrept cu noi: mai bine să ai sfinţi în cer (chiar şi nerecunoscuţi) decît ierarhi pe pămînt (care sînt şi ei nişte bieţi oameni în trup şi sub vremuri).
Uneori ne-am dori nu atat ca ierarhii nostrii sa ne iubeasca, dar macar sa nu ne mai urasca asa de tare. Ati vazut dumneavoastra ura mai ne-mpacata decat manifesta Patriarhul Daniel fata de martirii inchisorilor, fata de manastirile traditionaliste sau fata de laicatul ortodox? E Patriarhul Romaniei sau numai Patriarhul cui vrea el?
Parintele Calciu zice ca sa iubim pe ierarhi orice ar fi. Bun. Dar Patriarhul Daniel iubeste pe Parintele Calciu, pe Parintele Justin, pe Parintele Fageteanu etc si pe fii lor duhovnicesti? Sau vede rosu in fata ochiilor cand aude de ei?
Domnule Razvan , mai inainte imi exprim admiratia pentru ceea ce faceti si ceea ce sunteti.Dar, pentru ca nimeni nu ar scrie in definitiv pe un blog , daca nu ar avea ceva de contrazis , sau de adaugat , vin si eu cu un "cuvintel":este vizibil ca se vrea ceva mai bun in privinta increstinarii neamului nostru , dar as dori sa se vrea si un pic de "nadejde" , de credinta (incredere ) in puterea lui Dumnezeu , din partea tuturor celor care privesc , asa, sceptic si critic , totul din jurul lor.Cred ca simplul gand bun despre o stare frumoasa a credintei in tara noastra , ne-ar face pe loc fericiti , indiferent de forma"iadului"in care am trai . De aceea , cei care sunt mai sumbri in evaluari si aprecieri , poate ar fi potrivit sa -si priveasca introspectiv ego-ul si sa vada acolo cata bucurie au , sau nu ,de a fi crestini.
Daca am realiza ca "sarcina" crestinului este de a purta sarcina altuia , nu ar mai avea importanta faptul ca unii romani refuza sa-si poarte sarcina , sau o poarta cu nevrednicie : pentru asta sunt ceilalti . Si iar , daca stam si analizam un pic situatia , vom realiza , ca cei cu adevarat "mari" , nu s-au plans niciodata de dezastrul din jurul lor , si chiar acest rau , care plana permanent , ii intarea in credinta si nadejde si le sporea dragostea. Eu cred ca ar trebui sa ne bucuram ca lucrurile sunt asa , pentru ca in aceasta situatie ne putem aduce cumva contributia (iata , ca deja m-am situat pe mine insami , undeva la un nivel superior -vai de mine!).
Exista o critica ,la adresa ierarhilor, care desi se vrea nevinovata si indreptatita , este totusi foarte vinovata si neindreptatita din doua motive :este penitent sa-i judecam , si suntem datori sa-i iubim si sa ne rugam pentru ei , asa cum sunt.Iar in urma sa credem ca suntem cu mult mai rai decat ei. Insa , ce ar mai ramane atunci de criticat si de blogat? Nu am deveni niste exprimari siropoase ,sau personaje eufemice , care poarta o alta masca , peste cea de buni crestini ?
As fi foarte bucuroasa daca ati etala acea intelegere a traditiei , a exigentelor vietii duhovnicesti , inainte de a ma bucura sa vad ca si puneti in practica aceasta intelegere.Sau si una si alta , daca ar fi posibil , o raza de lumina ar inunda sufletul meu , in acord cu sufletul dumneavoastra.
Dar ,desi s-ar parea din comentarii ca , fiind unii de acord cu altii , sufletele lor s-ar deschide in iubire , totusi nici o stralucire nu scanteie din unanimitatea parerilor , si starea cenusie a propriilor trairi nu se lumineaza de nici un fior al iubirii in comuniune cu Hristos.
La afirmatia dv. cum ca si comunismul era mai sanatos , fiind mai structurat , sunt de acord ca doar era mai structurat , dar nu mai sanatos, pentru ca haosul credintei pe care-l traim azi , este ecoul acelei epoci , care a scos pe Hristos din viata oamenilor . Totusi structura epocilor nu este data de , in cele din urma , doctrinarele guvernamentale , ci de pacatele oamenilor si , dupa cum arata un sfant parinte , antihrist nu va veni chiar ca un nepoftit , ci la chemarea pacatosilor, in sensul ca acela va raspunde dupa placul tuturor acelora carora le displace o viata curata si indumnezeita , in schimbul satisfacerii placerilor nemasurate ale simturilor.
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire