O NOUĂ RADIOGRAFIE A CAZULUI CODREANU

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

   

Un nou studiu istoric despre Corneliu Codreanu –  

„cel mai de succes politician radical de opoziţie  

din istoria recentă a Europei”

  

Şi acum, la 90 de ani de la înfiinţarea Mişcării Legionare, continuă să apară noi cărţi avînd ca subiect personalitatea întemeietorului acesteia, Corneliu Codreanu. În România s-a lansat de curînd volumul jurnalistei Tatiana Niculescu, editat la „Humanitas” sub un titlu incitant şi totodată provocator: Mistica rugăciunii şi a revolverului. Viaţa lui Corneliu Zelea Codreanu, care l-a făcut să aibă o remarcabilă priză la public. Revista 22 ne semnalează la rîndul ei apariţia în afara ţării a unei alte cărţi: Căpitan Codreanu. Aufstieg und Fall des rumänischen Faschistenführers („Căpitanul Codreanu. Ascensiunea şi căderea liderului fascist român”). Lucrarea a fost publicată la sfîrşitul anului 2016 de Editura „Zsolnay” şi aparţine istoricului Oliver Jens Schmitt, profesor de studii est-europene la Universitatea din Viena. Cartea fiind publicată în limba germană, Revista 22 ne oferă o prezentare însoţită de informaţia că traducerea ei în română se află în pregătire la Editura Humanitas. Pentru că procesul acesta ar putea să dureze, am considerat oportună o privire asupra versiunii originale a lucrării. În epoca digitală, a cărţilor în format e-book, procurarea acesteia a necesitat doar cîteva clicuri pe tastatura calculatorului (în prezentul text referinţele şi citatele cu menţionarea numărului paginii au aşadar drept reper această versiune). 

Paradigma 

  

Aşa cum era de aşteptat din partea unei lucrări academice actuale, ea este tributară paradigmei istoriografiei postbelice, care desemnează prin termenul generic de „fascism” toate curentele naţionaliste ale Europei interbelice ce au apărut ca reacţie la revoluţionarismul şi extremismul de stînga. Acestea au avut în comun un caracter antidemocratic (democraţia fiind considerată slabă şi incapabilă de a opri expansiunea bolşevismului în inima Europei) şi au fost conduse de cîte un lider mesianic, bazat pe o largă susţinere în rîndul maselor. Toate aceste curente naţionaliste au aparţinut taberei învinşilor în cel de-al Doilea Război Mondial, iar istoria, după cum e bine ştiut, e scrisă întotdeauna de către învingători. E semnificativ aşadar că istoriografia postbelică a adoptat ca termen definitoriu pentru o familie, pentru un anumit gen, numele uneia din speciile sale (în speţă fascismul italian). Cu atît mai mult cu cît sintagma aleasă a avut în permanenţă şi un caracter peiorativ, fiind un termen injurios folosit de propaganda stîngistă în toate epocile. Aşa a fost începînd din interbelic (fapt ce a determinat reacţia lui Mircea Eliade prin articolul „Intelectualii e fascişti”), trecînd prin tribunalele bolşevice, care sub această acuzaţie condamnau la ani grei de temniţă pînă şi elevi din Frăţiile de Cruce, şi terminînd în ziua de azi, cînd această etichetă calomnioasă este aruncată, de pildă, asupra Coaliţiei pentru Familie, o grupare de asociaţii creştine care nu face decît să susţină valorile familiei tradiţionale (care, trebuie spus, este considerată de psihologul şi sociologul neomarxist Wilhelm Reich, adept al şcolii de la Frankfurt, drept celula fundamentală care generează mentalitatea „fascistă”). 

În rest, dincolo de aceste elemente de ordin formal care le sînt comune şi care s-au datorat reacţiei la o ameninţare ubicuă, bineînţeles că fiecare din aceste mişcări interbelice şi-a avut propria identitate, propria doctrină, şi poate fi făcută resposabilă doar pentru propriile fapte. Între ele există, aşadar, în ciuda etichetării unitare printr-o sintagmă purtătoare şi de conotaţii mai puţin ştiinţifice şi mai mult propagandistice, şi o serie de diferenţe fundamentale. Autorul cărţii de faţă reuşeşte să le decanteze cu exactitate, deşi pe de altă parte apare evidentă şi străduinţa sa de a găsi cît mai multe asemănări posibile, menite să justifice paradigma aleasă. 

  

Metodologia 

Cartea lui Oliver Jens Schmitt reprezintă de fapt o istorie a Mişcării Legionare pînă la sfîrşitul anului 1938, centrată pe etapele biografice esenţiale ale fondatorului ei, Corneliu Codreanu. Naraţiunea redă un portret realist şi bogat în detalii asupra contextului istoric, cu toate că unele momente esenţiale pentru înţelegerea evoluţiilor ulterioare (perioada întemniţării la Văcăreşti şi cazul Manciu) sînt tratate mai schematic, cu ignorarea multor amănunte revelatoare. Succesul de imagine repurtat în acele momente precum şi în anii următori de Căpitan şi adepţii săi e pus mai degrabă pe seama charismei sale personale şi a unei atitudini cavalereşti-romantice. 

Reformulările în jargon academic nu reuşesc să redea în totalitate autenticitatea şi sinceritatea unei stări de spirit şi să explice astfel rezonanţa ei în rîndurile românilor. Aspecte ca dimensiunea interioară, strădaniile de perfecţionare morală şi legăturile sufleteşti care erau puse la temelia viitoarei grupări sînt prezentate destul de nebulos, deşi cîteva citate bine alese le-ar fi putut ilustra cu prisosinţă. Scopurile noii organizaţii legionare par a se reduce la un activism neobosit pe fondul unui naţionalism romantic, dublat de o combinaţie între misticism şi spiritul cazon. 

Firul naraţiunii istorice este întrerupt pentru moment la nivelul anului 1937, cînd Corneliu Codreanu ajunsese la apogeul popularităţii sale, pentru a face loc cîtorva capitole de sinteză. Abordate din unghiuri diferite, portretele personalităţii acestuia schiţate aici sînt izbutite şi reprezintă un pas înainte pe care îl face istoriografia, deşi limitele intrinseci ale domeniului nu îi vor permite niciodată să se suprapună cu hagiografia. Îndeosebi din capitolele intitulate „Iconizare”, „Misticul” şi „Scriitorul politico-religios” transpare o fascinaţie indubitabilă a autorului faţă de personaj, fie şi numai ca obiect de studiu. 

Naraţiunea istorică este apoi reluată prin redarea evenimentelor din anii 1937-38, care au avut ca deznodămînt final instaurarea dictaturii regale, arestarea şi condamnarea Căpitanului, însemnările sale din închisoare şi, în final, asasinarea sa. Cartea se încheie prin cîteva pagini concluzive, care încearcă să redea esenţa personalităţii şi a concepţiei lui Corneliu Codreanu,  considerat a fi „cel mai de succes politician radical de opoziţie din istoria recentă a Europei şi singurul lider studenţesc a cărui mişcare a mobilizat o ţară întreagă” (p. 354). 

Toposuri recurente 

Aşa cum am amintit mai devreme, starea de spirit a nucleului de tineri naţionalişti români este prezentată pe alocuri într-un limbaj rezumativ, care estompează nuanţe adesea importante. Totuşi, capitolele de început reuşesc să pună în evidenţă în mod remarcabil continuitatea între concepţia lui Corneliu Codreanu şi cea a naţionalismului românesc de la cumpăna veacurilor 19 şi 20. Ne sînt prezentate detalii bogate despre tatăl Căpitanului, Ion Zelea Codreanu, şi activitatea sa constantă pe această linie. Astfel sînt revelate influenţe vizibile, concepţii care s-au transmis de la o generaţie la alta, contextul epocii respective fiind reprodus cu fineţea detaliului şi cu o excelentă intuiţie a amănuntului semnificativ. 

Deloc suprinzătoare sînt anumite toposuri recurente, care domină caracterizările pe care Oliver Jens Schmitt le face de-a lungul întregii lucrări lui Corneliu Codreanu şi implicit Mişcării Legionare în ansamblu: caracterul violent, antisemitismul, caracterul fascist (cu asemănări şi cu deosebiri), dar totodată şi spiritualitatea autentic creştină. O îmbinare paradoxală şi fascinantă de însuşiri, pe care autorul încearcă totuşi să o explice. Aici formaţia sa de bizantinolog îl ajută în mod evident pentru o hermeneutică adecvată a dimensiunii creştine, a „misticismului” legionar, un aspect îndeobşte deficitar la majoritatea celorlalţi istorici, impermeabili la această dimensiune spirituală. 

Trebuie totuşi precizat că aceste patru caracteristici nu sînt analizate în mod sistematic şi autonom. Autorul îşi presară observaţiile şi comentariile de-a lungul întregii naraţiuni. Adesea doar afirmă şi etichetează frapant, în tuşe categorice (germanii ar folosi termenul plakativ). Pentru ca mai apoi, în alt loc, poate peste cîteva zeci de pagini, să vină cu nuanţări, precizări şi contextualizări preţioase, care oferă o cheie de înţelegere adecvată a unor fapte şi atitudini. Deşi disparate, aceste fragmente constituie unul din meritele principale ale cărţii şi reprezintă un pas înainte în cercetarea istorică a fenomenului legionar. Rîndurile care urmează îşi propun aşadar realizarea unei sinteze bazate pe tezele majore ale lucrării lui Oliver Jens Schmitt, însoţită uneori de anumite completări, atunci cînd acestea se impun. 

Violenţa

  

Pentru acest element pot fi considerate diferite paliere. Mai întîi poate fi amintită o atmosferă comună în epocă, care nu s-a datorat doar legionarilor: dezordini, tulburări, bătăi colective în campania electorală sau la diferite manifestaţii. Toate acestea erau la ordinea zilei, implicate fiind toate grupările politice şi autorităţile statului. Legionarii le înfruntau –conform propriei caracterizări – cu „spirit de muşchetar”. În cazul lor s-a vorbit mult mai ales de cazurile Manciu, Duca, Stelescu, Armand Călinescu, în care s-a recurs la pistol. Toate aceste incidente au fost însă provocate de o escaladare venită dinspre partea cealaltă, mult dincolo de pragul amintit mai sus al violenţelor cotidiene. Acesta a fost mecanismul care a generat o continuă spirală a violenţei, pe care Schmitt îl sesizează foarte bine. În cazul Manciu „se deschidea pentru prima oară o dimensiune care avea să-l însoţească pe Codreanu şi mişcarea sa pînă la sfîrşit: violenţa autorităţilor. Codreanu însuşi a practicat violenţa, ca lider şi organizator de incidente, dezordini, precum şi al unui complot, fiind un perturbator notoriu al liniştii publice. Statul care i se opunea a acţionat într-un mod autoritar şi adesea brutal. Nu a restabilit doar ordinea, ci, prin violenţe dincolo de marginile legii, a contribuit la escaladarea unei spirale a violenţei, care nu a mai putut fi întreruptă pînă în anul 1941. Violenţa autorităţilor nu făcea decît să confirme sentimentul radicalilor [legionarii – n. n.] de a se afla în legitimă apărare, de a nu fi agresori, ci victime, «martiri» pentru o cauză sfîntă” (p. 100). 

Aducem în continuare o selecţie de citate care nuanţează foarte bine această tematică cît se poate de controversată. 

„Opoziţia liberală combătea guvernul [ţărănist – n. n.] într-un limbaj violent, stigmatizîndu-i pe membrii săi drept «hoţi» şi «borfaşi», solicitînd «mîntuirea» ţării şi băgarea lor la puşcărie. Retorica politică a marilor partide nu se deosebea în excesele ei aproape deloc de cea a lui Codreanu sau Cuza” (p. 145). 

„Pentru cercetarea serioasă camarila regală nu trebuie să constituie un subiect de bîrfă. Ca fenomen politic ea trebuie privită prin prisma acţiunii ei destabilizatoare asupra statului şi a societăţii. Un politician perfect informat, cum era Constantin Argetoianu, autor al unui jurnal politic, un cinic şi un bun cunoscător al oamenilor, el însuşi parte a sistemului, nota: «În România doar jaful şi şantajul sînt bine organizate». A uitat însă de serviciile secrete, care au penetrat elitele pînă în capilarele acestora şi cărora istoricii le datorează cele mai multe informaţii –fie ele reale, fie deformate în mod conştient [s. n.] – despre viaţa politică a României interbelice” (p. 147). 

„În 1931/32 raporturile Legiunii cu autorităţile au înregistrat un moment de cotitură. Într-o campanie electorală oricum violentă, legionarii apăreau de multe ori înarmaţi, dar nu se deosebeau prin aceasta de ceilalţi agenţi electorali. Autorităţile, în special Jandarmeria, au reacţionat la rîndul lor din ce în ce mai violent, iar în 1932/33 Legiunea a consemnat primii morţi din rîndurile sale” (p. 161). 

„LANC a înfiinţat [în anul 1933 – n. n.] «batalioane de asalt» după modelul nazist al SA, numite «cămăşile albastre», care s-au făcut responsabile de numeroase dezordini. Autorităţile i-au luat adesea pe membrii acestora drept legionari, motiv pentru care violenţele cuziste şi cele legionare au fost adesea confundate” (p. 163). 

„La sfîrşitul lui 1933 Codreanu a intrat în primul său conflict major cu statul, reprezentat prin Partidul Liberal, care devenise în ochii legionarilor principalul adversar. O privire unilaterală doar asupra Gărzii de Fier ar oculta însă principalele evoluţii din ţară. Mobilizarea politică, violenţa retorică şi practică au caracterizat acel an în ansamblul său, nefiind un apanaj specific legionarilor. Jandarmeria şi poliţia au intervenit asupra Legiunii cu o duritate sporită, iar mecanismele spiralei violenţei au fost accelerate de ambele părţi” (p. 177). 

„Începînd cu 1934, luările de poziţie publice ale lui Codreanu în privinţa violenţei s-au modificat, ele trecînd de la aprobarea ei iniţială în mod neîngrădit la autoapărare şi în final exclusiv la o suportare pasivă.  Această evoluţie nu s-a petrecut în mod liniar, deoarece Codreanu nu a exclus niciodată în mod categoric recursul la violenţă în vederea dobîndirii puterii politice [afirmaţie contradictorie: la p. 317 autorul se referă la circulara nr. 58 din 1937, în care care Căpitanul exclude preluarea puterii pe cale violentă – n. n.]. Situaţia surselor este desigur problematică, deoarece multe afirmaţii care propovăduiesc violenţa sînt extrase exclusiv din rapoarte ale poliţiei [a se compara cu observaţia anterioară referitoare la posibilele deformări din documentele oficiale – n. n.]” (p. 281). 

„O dată cu vîrsta, activistul violenţei fanatice s-a transformat într-un om care oscila între acţiunea politică şi contemplaţia mistică şi care în momentele de criză se retrăgea într-un univers mistic. El îşi definea rolul din ce în ce mai mult ca acela al unui educator al naţiunii. (…) Codreanu năzuia către o înnoire morală şi ulterior către o mîntuire transcendentă a neamului. Puterea pămîntească reprezenta pentru el – dar nu şi pentru toţi adepţii săi – doar o treaptă intermediară. (…) Codreanu nutrea îndoieli în privinţa succesului unui puci. Această opinie este reţinută deja în jurnalul său din 1934, conştient fiind că puterea statului e superioară celei a puciştilor. După ce la începutul lui 1937, ulterior înmormîntării luptătorilor căzuţi în Spania, s-au pus pe seama lui zvonuri privind o posibilă lovitură de stat, el a precizat în circulara nr. 58 că Legiunea nu va recurge niciodată la un complot sau la o lovitură de stat. Rapoartele informatorilor relatează totuşi lucruri contradictorii, ceea ce datorită dispoziţiei schimbătoare a lui Codreanu – sau a lipsei de veridicitate a surselor [a se vedea observaţiile anterioare – n. n.] –nu trebuie să ne mire” (p. 316f). 

În orice caz, în atmosfera tensionată care se crease, deşi Corneliu Codreanu înclina din ce în ce mai evident către renunţarea la violenţe, fie ele şi numai sub formă de ripostă, spirala morţii şi-a continuat vîrtejul, atingînd deznodămîntul cunoscut. Căpitanul legionarilor a fost arestat şi condamnat printr-o înscenare judiciară, fiind ulterior asasinat în închisoare. Replicile şi contraloviturile sîngeroase au continuat pînă în toamna lui 1940, tensiunile acumulate în toţi anii anteriori neputîndu-se descărca decît în acest chip tragic.

Antisemitismul 

  

Problema evreiască din România începutului de secol 20 este descrisă cu obiectivitate. Se scoate în evidenţă imigraţia masivă din secolul 19, localizată în special în zona Moldovei, care a făcut ca Iaşiul să devină un oraş pe jumătate evreiesc, alte tîrguri de provincie devenind chiar locuite majoritar de evrei. „Această imigraţie masivă fost tolerată multă vreme în spiritul unei politici de laissez-faire. Imigranţii au dobîndit o poziţie dominantă în meşteşugărie, în reţeaua localurilor de consumaţie, în cămătărie şi au alcătuit majoritatea arendaşilor angajaţi de către marii latifundiari. S-a format astfel  o pătură intermediară evreiască într-o societate românească puternic polarizată. În faţa unei asemenea imigraţii masive, nici măcar o societate mult mai stabilă nu ar fi putut rămîne neinfluenţată” (p. 32)  Reacţia românească la acest fenomen a fost catalizată îndeosebi de elitele intelectuale, autorul amintind aici linia lui Eminescu, urmată de Nicolae Iorga şi A. C. Cuza la începutul secolului 20, direcţie pe care s-a înscris şi profesorul Ion Zelea Codreanu.  

Deşi Ţările Române erau familiarizate cu imigraţia şi cu alteritatea culturală încă din Evul Mediu, noul fenomen manifesta o cu totul altă dimensiune. În faţa proporţiei covîrşitoare a populaţiei evreieşti, îndeosebi în Moldova, elitele româneşti „au combătut ceea ce considerau a fi un cosmopolitism primejdios, temîndu-se că imigranţii necreştini nu se vor adapta, ci, dimpotrivă, că vor cuceri poziţiile dominante în societate, cele de care depindea modernizarea ţării” (p. 33). Dincolo de reacţiile elitelor româneşti, autorul nu uită să amintească răscoalele ţarăneşti din 1907, îndreptate în principal împotriva arendaşilor evrei, şi care au fost reprimate cu brutalitate de către autorităţi. Prilej cu care scoate în evidenţă şi violenţa care caracteriza la modul general societatea şi scena politică românească a epocii, o caracteristică ce avea să se perpetueze şi în deceniile următoare. 

După realizarea României Mari în 1918, în special datorită reunificării cu Basarabia, problema evreiască a căpătat noi dimensiuni, fiind suprapusă peste agitaţia cu caracter comunist. Aceasta avea să fie atmosfera în care avea să înceapă lupta naţionalistă a lui Corneliu Codreanu în anii 1919-20. Revolta studenţească de la 1922, datorată procentelor majoritare ale studenţilor evrei şi tentativelor de a submina tradiţiile (eliminarea slujbei religioase de început de an) este considerată de autor drept un corespondent românesc, dar cu semn schimbat, al revoltei studenţilor din Occidentul anului 1968, consecinţele ei asupra mersului ulterior al societăţii fiind de natură profundă. Activismul studenţesc nu a fost lipsit de folosirea forţei fizice în impunerea propriului punct de vedere. Profesorii naţionalişti, în frunte cu A. C. Cuza, au sprijinit mişcarea studenţească, activiştii acesteia avînd să se regăsească în formaţiunea cuzistă LANC. Deşi la un moment dat drumurile lui Corneliu Codreanu şi LANC s-au despărţit, antisemitismul a rămas o temă comună, deşi perspectivele de abordare au devenit diferite. 

„La fel ca A. C. Cuza, şi Codreanu a rămas inflexibil în gîndirea sa antisemită. Pentru el «eliminarea» evreilor însemna o emigrare forţată. Antisemitismul său nu era fundamentat biologic-rasial, ci social, economic, cultural şi religios. Era antisemitismul românesc de la sfîrşitul secolului 19 şi începutul secolului 20, moştenirea lui Eminescu şi a Partidului Naţional-Democrat al lui Iorga şi Cuza. Codreanu a rămas pînă la sfîrşitul vieţii un antisemit convins. Totuşi, spre deosebire de cuzişti, Legiunea nu a reprezentat o mişcare monotematic antisemită. S-a putut remarca pe drept faptul că ea a avut succes mai ales atunci cînd antisemitismul radical al începuturilor a fost înlocuit de dublul mesaj al deşteptării naţionale şi al revoluţiei sociale. Codreanu a practicat sau încurajat vreme de mulţi ani violenţa împotriva evreilor [cu referire probabil la primul palier evocat mai devreme – n. n.], contribuind astfel la crearea unei atmosfere antisemite în România. Dar el nu poate fi considerat singurul responsabil pentru aceasta. Faptul că autorităţile şi armata au ucis evrei începînd cu 1941 nu poate fi pus exclusiv pe seama propagandei şi a practicii violenţei legionare. S-a trecut cu vederea faptul că LANC şi PNC, adică partidele tolerate de către Rege şi de către establishment, PNC fiind chiar finanţat de Germania nazistă, au dat dovadă de o responsabilitate insuficient analizată în special în ceea ce priveşte violenţele fizice exercitate împotriva evreilor, aceasta pe lîngă tonul antisemit existent în discursul multor partide, cu excepţia aripii de stînga a PNŢ şi a altor grupări situate şi mai la stînga” (p. 215). 

O privire asupra ziarelor ţarăniste din epocă i-ar fi arătat însă autorului că pînă şi Ion Mihalache, exponentul aripii de stînga a ţarăniştilor, a avut discursuri îndreptate împotriva dominaţiei economice evreieşti: „Într-adevăr este o necesitate ca pe toţi evreii intraţi în ţară de la război, trebuie neapărat să-i revizuim, iar pe cei vechi să-i înlocuim prin români, bine pregătiţi prin cooperaţie şi etatism. (Ion Mihalache – discurs la Cîmpulung) (…) Partidul naţional-ţărănesc, prin glasul autorizat al dlui Ion Mihalache, s-a pronunţat pe [sic!] nenumărate rînduri în acest sens. Ultimul dsale discurs, rostit la Cîmpulung-Muscel, din care reproducem o frază în manşeta acestui articol, e o nouă dovadă a înţelegerii şi pătrunderii problemei în sensul cel mai apropiat de adevăratele interese ale ţării şi naţiunii” („Problema evreiască”, ziarul Românul, Nr. 5/1938) Pe de altă parte, doar atmosfera generalizat antisemită din perioada interbelică nu explică decît foarte parţial acţiunile armatei române îndreptate împotriva evreilor, în timpul unui război purtat de fapt împotriva comunismului. Detalierea acestui subiect depă;eşte însă cadrul de faţă şi nu are legătură nici cu tematica abordată de Schmitt în cartea sa. 

În mod surprinzător pentru un autor cu pretenţii, Schmitt nu insistă asupra „comerţului legionar”, asupra modului de a consolida poziţiile româneşti în societate tocmai printr-o concurenţă economică, adică pe o cale absolut legală. Acesta e un element esenţial, care pe lîngă latura moral-educativă marchează încă o deosebire între antisemitismul legionar şi cel cuzist. Existenţa sa este amintită în treacăt (p. 278), dar fără a se face vreo analiză asupra motivaţiilor sale. 

Caracterul fascist 

Aici nu este vorba doar de încadrarea în paradigma generală amintită la început, ci şi de o serie de aspecte specifice. Schmitt face o distincţie foarte precisă între spiritul tradiţionalist, de inspiraţie mai degrabă naţionalist-romantică, pe fondul unui misticism creştin, care a caracterizat primii ani ai Legiunii, şi stilizarea ei ulterioară ca exponent al unei direcţii totodată moderniste, urbane, pe care au formulat-o intelectualii legionari bucureşteni ai începutului anilor ‘30, îndeosebi cei grupaţi în cuibul „Axa”. Evident, aceştia s-au dovedit permeabili curentelor intelectuale ale epocii şi au încercat astfel imprimarea unui nou stil, acoperirea cu un nou veşmînt, sincron cu tendinţele (sau cu modele) similare din Apus. Fireşte, nu a fost vorba pur şi simplu de o copiere sau de un împrumut mecanic, ci de circulaţia fluidă a unor locuri comune, în spiritul unui sincronism cultural care avea totodată şi puternice corespondenţe autohtone. Un exemplu ar fi exaltarea patosului eroic. În fond o constantă a condiţiei umane, definitoriu şi în formarea tînărului Codreanu, acest element avea să fie prezent în anii următori şi în retorica generalilor care urmăreau însufleţirea trupelor luptătoare contra bolşevismului. La intelectuali el se manifesta după caz şi prin punerea unor accente specifice, pe un fond spenglerian sau nietzschean, cel mult acestea putîndu-i conferi nuanţe „fasciste”. Dar, dincolo de acest stil abordat de cei în cauză, fondul primar al Legiunii, cel care era caracteristic nucleului ei fondator şi care a rămas în permanenţă constant, era de fapt cu totul altul. 

„Aceştia [elitele intelectuale – n. n.] nu au preluat-o doar, ci au contribuit activ la crearea unei noi imagini a lui Codreanu. Următoarea sa metamorfoză a fost modelată de către intelectuali. Prinţul din basm, apostolul ţăranilor şi cavalerul urma să se transforme în icoana unei noi epoci, care nu mai amintea de spaţiile răsăritene ale României sau de profunzimile medievale ale istoriei româneşti, ci de promisiunea unei modernităţi naţional-româneşti” (p. 157). Totuşi, dincolo de noile forme, fondul a rămas stabil. „Sloganurile electorale din anii 1931/32 erau mai degrabă în spiritul anilor 20 decît în cel al reinterpretării legionarismului în cheie modernistă, social revoluţionară, fascisto-naţional-socialistă, aparţinînd intelectualilor bucureşteni” (p. 160). Totuşi, referindu-se la anii următori, cînd forma discursului avea să se schimbe treptat, Schmitt încadrează o scriere a lui Ion Banea din Glasul Bucovinei (noiembrie 1933) la o stilistică de tip fascist: „Căpitanul! Gînd. Hotărîre. Vitejie. Acţiune. Viaţă. Îl iubim. Îl ascultăm. Îl urmăm. El e speranţa noastră de azi şi cea de mîine a României. Prin el sîntem puternici. Prin el sîntem temuţi. Prin el vom birui” (p. 166). Senzaţia cititorului cunoscător este că aici asistăm la o interpretare forţată. O parte din acest text este inclus şi în prefaţa broşurii Căpitanul de Ion Banea, publicată în 1936. Întreaga scriere e redactată într-un stil „căpitănesc”, „legionar”, cu o substanţă specifică, departe de orice sloganuri de împrumut. Frazele encomiastice, asemeni celei citate mai devreme, sînt apariţii mai degrabă izolate. Dacă Banea şi-a luat anumite modele, atunci cu siguranţă a făcut-o în persoana Căpitanului, care scria dintotdeauna în acest ton atît de caracteristic, prin exprimări scurte şi penetrante. 

Schmitt aduce şi alte argumente: „Codreanu a alcătuit cu Nuţu Eşanu şi cu Mihail Stelescu în octombrie 1933 un nou program şi o nouă organigramă. Modelul nu provenea de această dată de la intelectualii bucureşteni, ci era naţional-socialismul şi fascismul. Codreanu voia absolvenţi ai unei «şcoli a fanatismului», o «gardă a morţii»” (p. 167). Nefiind vorba de elemente arhicunoscute, acest aspect (dacă interpretarea autorului e corectă) trebuie mai degrabă încadrat la o tentativă episodică, depăşită ulterior de evenimente. 

Un exemplu mai relevant de adoptare a unei retorici intelectuale sincronizate cu cea a curentelor europene de dreapta, aşa cum am descris-o mai devreme, îl constituie Alexandru Cantacuzino. Despre conferinţa „Românul de mîine”, susţinută de acesta în 1935, Schmitt spune că avea un caracter „vitalist, futurist, intelectual, inspirată puternic din retorica fascistă a transformării societăţii în spirit eroic” (p. 200) Cîteva rînduri mai departe, scrierea lui Cantacuzino „Între lumea legionară şi lumea comunistă” este rezumată lapidar, concluzionîndu-se că teoria expusă poate fi încadrată fără dubii la fascism: cultul eroic al morţii şi omul nou, în vreme ce creştinismul, transcendenţa, erau mult mai puţin accentuate decît în mistica „Văcăreştenilor”. Totuşi, situaţia este mai complexă decît pare, iar scrierile lui Alexandru Cantacuzino trebuie privite în ansamblul lor. Căci într-o altă conferinţă, „Românismul nostru”, acesta lansează un avertisment explicit, de care Schmitt pare să nu fi ţinut seama: „Sînt unii care sînt ispitiţi să încerce comparaţii pripite între mişcarea revoluţionară a tineretului român şi ideologia hitleristă sau mussoliniană. Vă fac atenţi că mistica noastră a răsărit din ţărîna românească, simultan şi chiar anterior mişcării fasciste sau naţional-socialiste germane. Multe deosebiri ne despart de aceste mişcări străine. Primordiala caracteristică a spiritualităţii noastre e faptul că ea se înrădacinează adînc în învăţămintele şi în misticismul creştin”. Alexandru Cantacuzino dezvoltă în continuare această idee, scoţînd în evidenţă caracterul creştin al concepţiei legionare şi subliniind totodată diferenţele de esenţă între aceasta şi fascism/naţional-socialism. 

Apare evident că Oliver Jens Schmitt caută cu orice preţ să găsească şi cît mai multe asemănări, menite să justifice titlul ales. Deşi nu pot fi trecute cu vederea, ele pot fi considerate mai degrabă drept pur formale, ţinînd cel mult de unele inspiraţii stilistice tributare duhului acelei epoci. Ele au constituit mai mult o haină exterioară, fără a se renunţa însă la ceea ce era de fapt specific şi autohton, la miezul spiritual creştin. Bineînţeles, Schmitt rămîne în permanenţă conştient de diferenţele existente, pe care le subliniază la rîndul său în diverse locuri ale lucrării sale. La o lectură atentă a cărţii de faţă, diferenţele semnalate apar totuşi mult mai semnificative decît unele asemănări conjuncturale. 

Astfel, despre singurul discurs al Căpitanului de la care a rămas o înregistrare audio Schmitt scrie (în mod evident sub imperiul unei puternice impresii): „Codreanu vorbeşte rar şi pătrunzător. Între dicţia sa şi cea a liderilor fascişti contemporani lui se cască prăpăstii. Aici predicatorul unui crez se adresează credincioşilor săi. Le vorbeşte despre jertfă şi martiriu, ispită şi dîrzenie, blestem şi alegere, valea plîngerii terestră şi nădejdea învierii. Nici o lozincă politică, antisemitism sau chemare la revoluţie pămîntească” (p. 249). 

Alte pasaje esenţiale pe această temă din cartea lui Schmitt: 

„Codreanu interpreta fascismul italian şi naţional-socialismul german drept mişcări de factură creştină. Se simţea apropiat de ele, într-o alianţă idealizată. Această neînţelegere fundamentală precum şi exaltarea mistică a lui Codreanu explică, printre altele, de ce Puterile Axei nu au sprijinit Mişcarea Legionară. Nu poate fi trecut cu vederea nici faptul că spre sfîrşitul anilor 1930 teoreticienii legionari au scos în evidenţă diferenţele faţă de fascismul italian sau german: principalele deosebiri ar consta în păgînismul, materialismul şi separarea dintre Biserică şi stat în cazul naţionalismelor apusene, în vreme ce naţionalismul răsăritean de tip legionar năzuia către o mîntuire de factură religioasă. Interpretarea pasajelor celor mai intime ale scrierilor lui Codreanu, cu pronunţata lor tendinţă a unei mistici transcendente, ortodoxe, evidenţiază diferenţele între concepţiile sale asupra politicii şi istoriei şi cele ale lui Hitler. Interpretarea unui ev apocaliptic apare la cel din urmă printr-o prismă rasială, în vreme ce la Codreanu perpectiva este autentic religioasă, aşadar nu în sensul unei «religii politice»” (p. 256). 

„În România exista în mod evident o «coloană a 5-a» a celui de-Al Treilea Reich, numai că nu legionarii erau cozile de topor ale hitlerismului, cum a afirmat propaganda comunistă după 1945, ci mai degrabă politicieni ai establishment-ului, apropiaţi camarilei regale. La 8 noiembrie 1936 au mărşăluit prin Bucureşti – susţinuţi pe ascuns de partidul nazist german – 100.000 de adepţi ai PNC, cu salutul hitlerist şi drapele cu zvastică. Totul se întîmpla cu permisiunea unui guvern care prin Goga întreţinea legături secrete cu mărimi ale regimului nazist. Legionarilor nu le-au fost permise niciodată asemenea marşuri” (p. 213). 

„În Pentru legionari lipseşte orice fel de dezbatere ideologică cu liderii fascişti internaţionali. Aici devine foarte evident cum Codreanu – la fel ca și ceilalţi doctrinari legionari – considera legionarismul drept o dezvoltare paralelă, indepedentă de fascismul italian şi naţional-socialismul german. Crezul său era derivat dintr-un mediu pur românesc, iar Codreanu îşi sublinia prin aceasta propriile realizări în postura de conducător” (p. 262f). 

„Ideea legionară a învierii neamului este considerată de teoreticienii fascismului cu predilecţie drept teoria unui «naţionalism palingenetic», care constituie miezul oricărei ideologii fasciste. Expunerea lui Codreanu pare să se încadreze la perfecţie în această definiţie. Numai că doctrina Căpitanului se deosebeşte de celelalte fascisme în mod esenţial printr-o înţelegere a învierii nu în sens metaforic, ci într-adevăr într-un sens profund religios. Nu este vorba de o «renaştere» pe pămînt (palingenesia), ci de un drum ascensional, promisiunea unei mîntuiri transcendente, aşa cum o propovăduieşte creştinismul” (p. 266). 

„O altă abordare hermeneutică contestă tocmai acest miez religios al mişcării lui Codreanu. În spiritul teoriei despre religia politică, discutată pe larg în cadrul cercetărilor asupra fascismului, se vorbeşte despre «lozinci cvasi-religioase», care ar fi servit unei «religii politice seculare caracterizate printr-o clară voinţă de putere». În acest sens legionarismul este pus pe aceeaşi treaptă cu fascismul italian şi naţional-socialismul german. Într-adevăr, s-au găsit şi voci care au avut în vedere în primul rînd o revoluţie politică şi socială. Oameni care se considerau teoreticieni ai fascismului sau care, precum Mihail Manoilescu, reprezentau variaţiuni ale doctrinei sale, precum corporatismul mussolinian. Aceste dezbateri ştiinţifice au trecut însă cu vederea faptul că legionarismul avea o structură doctrinară polifonică, care era comunicată pe diverse canale. O învăţătură legionară monolitică e mai degrabă o construcţie a cercetării asupra fascismului axate pe istoria ideilor decît o realitate efectivă. Codreanu nu i-a împiedicat pe intelectualii din jurul său să alcătuiască construcţii ideatice proprii, care luau în considerare şi elemente fasciste într-un mod mult mai accentuat decît liderul lor, şi care aderau doar parţial la transcendenţa mistică, autentic religioasă, a lui Codreanu. Acest raport de tensiune a fost exprimat de Mihail Polihroniade, care, în urma prăbuşirii din 1938 a mişcării, se plîngea că ar fi fost poate mai bine să se roage şi să postească mai puţin, pentru ca în schimb să acţioneze” (p. 269). 

Despre cultul morţilor, prezent şi în celelalte mişcări fasciste, Schmitt afirmă că în cazul legionarilor acesta avea rădăcini religioase şi că nu poate fi derivat dintr-o interpretare generică a fascismului (p. 270). Din fragmente precum cele amintite mai devreme se poate deduce că Schmitt consideră legionarismul ca fiind bazat pe un miez autentic creştin, idee pe care o dezvoltă pe numeroase pagini ale lucrării sale. 

Creştinism 

Filonul creştin al concepţiei legionare reprezintă aşadar o temă pe care cartea lui Schmitt o accentuează în mod deosebit. Autorul încearcă chiar o abordare dintr-o perspectivă mai amplă, menită să ilustreze religiozitatea poporului român ca o trăsătură caracteristică a psihologiei sale colective.  În mod exemplar se face referire detaliată la fenomentul Maglavit, deşi acesta nu a avut o legătură directă cu Mişcarea Legionară. „Mistica lui Codreanu explică în mod fundamental impactul său asupra unor largi pături ale populaţiei, care, agitate fiind de fenomenul Maglavit şi alte apariţii, nu tînjeau doar în chip difuz la o mîntuire supranaturală, ci nădăjduiau la o mistică orientată politic, cu o perspectivă soteriologică limpede, şi mai ales către un propovăduitor şi salvator palpabil,  în carne şi oase. Acesta era Căpitanul” (p. 258). 

La p. 226 Schmitt face o menţiune despre afirmaţia lui Virgil Ionescu, om al elitei bucureştene, simpatizant al legionarilor. Astfel, după uciderea lui Manciu, Codreanu ar fi renunţat vreme de zece ani la Sfînta Împărtăşanie şi dormea mereu pe jos, în semn de pocăinţă. 

Semnificativ şi deloc suprinzător este, de asemenea, faptul că, dintre toate scrierile lui Corneliu Codreanu, Schmitt se ocupă cu lux de amănunte mai ales de jurnalul din detenţie cunoscut sub titlul „Însemnări de la Jilava”, al cărui mesaj de factură creştină este reprodus cu fidelitate. O face chiar în mai multe locuri: atît în capitolul intitulat „Misticul”, cît şi ulterior, în corpul naraţiunii istorice a faptelor anului 1938. Autorul aderă la concepţia după care latura mistic-contemplativă, alături de cea activistă, făptuitoare, reprezintă doi poli complementari, în egală măsură definitorii pentru caracterul şi personalitatea Căpitanului. Din amplele referinţe la această dimensiune creştină a legionarismului care pot fi găsite în cartea lui Schmitt (o parte din ele fiind deja menţionate mai sus), mai aducem doar un citat în care autorul comentează relaţiile Bisericii cu Mişcarea Legionară: 

„Biserica s-a exprimat numai punctual şi doar sub presiunea împrejurărilor [mai precis, a guvernanţilor – n. n.] în cazul Duca sau a taberelor legionare de muncă, pe care autorităţile voiau să le limiteze. Ea s-a dovedit însă reticentă în a lua poziţie împotriva doctrinei legionare – precum şi a luptei împotriva democraţiei, francmasoneriei, evreilor – după cum nu avea cum să respingă practicile religioase sau misticismul legionarilor. Cum să o fi făcut, de vreme ce Mitropoliţii Basarabiei şi Ardealului, mii de preoţi, cantori, teologi şi studenţi în teologie, monahi şi monahii sprijineau de fapt Legiunea? Cercetări recente arată mai degrabă faptul că doctrina şi practica legionară erau carne din carnea Ortodoxiei, fie că ne referim la concepţia unui comunitarism organic sau la pomenirea morţilor, de exemplu sub forma parastaselor” (p. 268). 

Concluzii 

În fond, ce s-ar mai putea spune nou despre un fenomen atît de cunoscut şi de răs-analizat precum cel legionar? La modul absolut, aproape nimic, doar dacă ar mai apărea unele documente cu un caracter senzaţional, necunoscute pînă acum. Întrebarea este însă improprie dacă ne referim la domeniul cercetării istorice. Rolul istoricului este acela de a se apropia cît mai fidel de realitatea pe care o studiază, dincolo de orice partizanat politic sau de altă natură. Ca atare, în istoriografie se poate veni întotdeauna cu ceva nou: cu o perspectivă inedită, care depăşeşte sau completează abordările anterioare, punîndu-le în evidenţă limitele şi insuficienţele. Lucrarea lui Oliver Jens Schmitt se încadrează în mod indiscutabil în această categorie. Ea reprezintă un cert pas înainte în înţelegerea ştiinţifică, academică, a legionarismului (căci nu ne referim aici la o înţelegere de altă natură). Deşi contrazice şi corectează multe interpretări eronate, care ignorau dimensiunea creştină sau o minimalizau, considerînd-o un soi de „religie politică”, cartea de faţă rămîne tributară paradigmei oficiale a „fascismului”, pe care nu îndrăzneşte s-o conteste în mod frontal. Faptul este evident încă din titlul ales, deşi un titlu precum „cel mai de succes politician radical de opoziţie din istoria recentă a Europei” s-ar fi potrivit mult mai bine cu conţinutul ei. 

Fireşte, în istoriografie e întotdeauna loc de îmbunătăţiri, de revizuiri. Cartea lui Schmitt conţine şi destule detalii amendabile, care ţin mai ales de descrierea sau interpretarea unor fapte istorice. Totuşi, ele joacă mai degrabă un rol secundar în economia unei lucrări în care ideile centrale sînt cele evidenţiate mai sus. Nu e cazul să le detaliem aici pe toate, ci ne vom opri doar asupra unor interpretări aflate în relaţie cu mesajul central al cărţii. 

Astfel, la p. 352  Schmitt distinge între „cercul interior” al Legiunii, camarazii intimi ai Căpitanului, care ar constitui un soi de „ordin cavaleresc” ortodox caracterizat printr-o mistică accentuată, şi marea masă a ei, alcătuită din adepţi ai unei linii mai degrabă militant-naţionaliste, „laice”, care nu ar fi împărtăşit acea transcendenţă de natură cvasi-ezoterică, apanaj exclusiv al unui cerc restrîns. El afirmă însă îndată că Biserica – prin numeroşi preoţi şi monahi – a susţinut ambele curente. Realitatea e că dimensiunea creştină era de fapt răspîndită pe o scară mult mai largă. Chiar dacă corpul muncitoresc al Legiunii (sau o parte a sa) era încadrat mai ales pe o direcţie social-revoluţionară, latura spirituală depăşea cu mult cercul apropiaţilor Căpitanului. Ea ţinea în fond de un anumit specific românesc, pe care Schmitt îl sesizează foarte bine în altă parte. Pentru această realitate stau mărturie numeroasele cărţi memorialistice, îndeosebi ale supravieţuitorilor temniţelor comuniste, legionari sau fraţi de cruce, care nu l-au cunoscut niciodată personal pe Căpitan, sau l-au văzut în carne şi oase cel mult fugitiv. La toţi aceştia – ca şi la cei evocaţi în scrierile lor – dimensiunea spirituală este un element de necontestat. 

Deşi în cazul Căpitanului Schmitt înţelege această latură pînă la un punct, la un moment dat el pare a rata esenţialul. Astfel, el afirmă că „tocmai această propensiune înspre transcendenţă, înspre mistică, avea să slăbească puterea de decizie a politicianului Codreanu. Pînă la sfîrşit el nu a reuşit să armonizeze cele două roluri ale sale: acela de mîntuitor al unei noi Românii cu cel de politician fascist antisistem. Din acest motiv avea să eşueze” (p. 272). 

După cum se vede, Schmitt interpretează aici „succesul” în termeni exclusiv politici. În realitate, o „armonizare” deplină, aşa cum ne este sugerată mai sus, era şi este imposibilă. Aceasta pare a fi lecţia care se desprinde din destinul Căpitanului. Iar legile condiţiei umane, contextul istoric, manevrele adversarilor, soarta, sau toate la un loc, l-au adus la un moment dat chiar în faţa unei opţiuni categorice: sau-sau. Nu mai avea altă alternativă. Presupunînd că ar fi dat dovadă de mai mult pragmatism şi oportunism politic, trădîndu-şi vocaţia mistică, atunci da, probabil ar fi reuşit să ajungă şi la putere, indiferent pe ce cale. Dar oare, dacă întreprindem acest exerciţiu de istorie contrafactuală, personalitatea sa ar mai fi avut atunci aceeaşi aură? Ce valoare ar fi avut acel „succes” cu certitudine episodic, dobîndit în urma unei abdicări de la perspectiva eternităţii neamului, pe care Căpitanul o considera fundamentală? Deşi Schmitt pare să ignore spiritul de jertfă ca o componentă esenţială a concepţiei legionare, este evident că impactul major al lui Corneliu Codreanu se datorează în special acestei dimensiuni transcendente, pe care nu a trădat-o şi pe coordonatele căreia şi-a dat viaţa. Dacă liderul legionarilor ar fi fost doar un simplu conducător fascist într-o ţară înapoiată, aflată la periferia Europei, fie şi ajuns temporar la putere, cu siguranţă că un istoric precum Oliver Jens Schmitt nu ar fi găsit de cuviinţă să-i dedice o asemenea carte. Corneliu Codreanu ar fi rămas un personaj tern, un prizonier al cadrelor epocii sale, despre care s-ar fi vorbit ulterior doar în termeni de fapt divers –  aşa cum tratează Schmitt de pildă gruparea cuzistă. Aşa însă, pus în faţa tragismului unei alegeri exclusive, Căpitanul a optat pentru ceea el considera mai intim, mai autentic şi mai conform concepţiei sale. Adică pentru modelul christic. Aici echilibrul dintre omul de acţiune şi misticul contemplativ se rupe în favoarea celui din urmă. Eşecul politic al Căpitanului este însă compensat din plin de un „ceva” inefabil, de o charismă pe care o iradiază şi postum. Fapt care, iată, este confirmat şi de această carte a unui cercetător străin, care e în mod evident fascinat de un subiect de istorie românească capabil să răsfrîngă profunzimi nebănuite, poate de negăsit în alte părţi. 

În încheiere, aducem un citat din romanul lui Vintilă Horia Cavalerul resemnării, care pare (sau nu?) a se potrivi cu subiectul consideraţiilor din textul de faţă. Unul din personajele cărţii, un pictor veneţian, îi spune principelui valah Radu-Negru: „Va trebui într-o bună zi să-l distrugem pe Leviatan. Să ne gîndim la viitorul oamenilor. Să păstrăm spiritul codrilor şi să facem din el idealul copiilor noştri, filosofia oamenilor liberi. Un nou profet se va ridica într-o zi pentru a predica cruciada împotriva lui Leviatan. Acel profet sau acel Mesia va ieşi poate din adîncurile codrului vostru. De «acolo» ar trebui să vină”. 

Ne-am permis doar o mică modificare faţă de textul publicat la Editura „Vremea”, tradus după originalul francez: termenul de „păduri” l-am înlocuit cu cel specific românesc de „codri”. Nu cumva prin această rocadă de termeni pasajul poate fi privit într-o altă lumină? Bineînţeles, o operă literară de valoare – iar Vintilă Horia este un creator de mare calibru artistic- este una care lasă toate posibilităţile deschise, lăsîndu-l pe fiecare cititor să tragă concluzia pentru sine… 

   

Bogdan MUNTEANU