ADAOS LA «CARTEA MĂRTURISITORILOR»

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

Dumitru Cristea (1927-2000)

DUMITRU CRISTEA  

SAU POEZIA CA DESTIN

I

 

N-am avut bucuria să-l cunosc pe Dumitru Cristea față către față, dar am auzit de timpuriu despre el de la foștii săi camarazi și l-am păstrat în con­știința mea ca pe o legendă a închisorilor, atît pentru me­mo­ria sa pro­lifică, de care rămîne pe veci legată poste­ritatea lui Ra­du Gyr [1], cît și pentru curajul și rectitu­dinea cu care și-a purtat crucea, dincolo și dincoace de gratii [2]. 

Deși cu formație inginerească (în domeniul minier, din care și-a cîștigat existența cît a fost liber), viața sa se poate spune că a stat, încă din prima tinerețe, sub semnul poeziei ca destin. 

A venit pe lume în 29 martie 1927, la Negreşti, localitate do­bro­geană de pe malul rîului Urluia, la 60 kilometri de Constanţa, fiind primul fiu natural al lui Stan Cristea şi al soției sale Ştefana (care mai aveau un băiat înfiat, Ioniță, și cărora ulterior li se vor naște alți doi: Gheorghe şi Constantin). După ce a făcut clasele primare în locul de baștină, a urmat Liceul Industrial din Constanţa, absolvit în 1944, apoi Institutul de Subingineri mineri şi chimico-metalurgi din Baia Mare (strămutat între 1940 și 1945, ca urmare a Diktatului de la Viena, la Brad, în inima Apusenilor), unde a activat în cadrul Frăţiei de Cruce afiliate Grupului studențesc „Bohotici”, de la Cluj (Bohotici era comandandtul Frățiilor de Cruce din Ardealul de Nord, avîndu-l ca adjunct pe astăzi mult mai cunoscutul Ion Gavrilă Ogoranu). „Securitatea ştia că noi acţionăm, dar n-avea do­vezi. Pur şi simplu noi «spărgeam» manifestaţiile ungu­reşti. [...] Nici azi nu pot uita, şi nici ierta, mane­vrele de-atunci ale ungurilor din Ardeal, care făceau tot felul de manifestări prin care, tulburînd ordinea, voiau să arate că ei nu pot trăi în România. Nimic mai fals! Ni­meni nu-i deranja cu nimic... Dar urlau cît puteau mai tare. «Urlete» care deranjau orice om cinstit. Aşa am ajuns să particip şi eu la unele contramanifestaţii” [3]. În 1948, absolvind Secţia Mine ca şef de promoţie, a fost repartizat la Mina de Cărbuni Ani­na.  

În același an, în toamnă, a fost însă arestat pentru prima oară de către organele de Securitate ale noului regim, reținut pentru anchetă la Oravița și Satu Mare, apoi judecat de Tribunalul din Cluj și condamnat, în toamna anului următor, la 6 ani temniţă grea, pentru „activitate legionară”. A fost întemnițat, pînă în 15 octombrie 1954, la Aiud (unde o vreme a lucrat ca matriţer în atelierele închisorii, dar în 1952 a fost trans­fe­rat la Zarcă, în cele mai dure condiții de recluziune). 

Bolnav de TBC, se întoarce acasă, la Negreşti, și se pune pe transcris poeziile lui Radu Gyr memorate în anii de detenție. Inter­nat de urgenţă la Spitalul TBC din Constanţa, a luat cu el şi cele trei caiete (care conţineau în jur de 300 de poe­zii), încredințîndu-le apoi în taină bunului său prieten Constantin (Costică) Neicu (profesor din Constanţa, cîndva cola­borator la ziarul Universul al lui Stelian Popescu [4]), şi el fost deţinut politic. 

Ajutat de fostul subdirector al Institutului de Sub­ingineri din Baia Mare, prof. ing. Aron Popa, reu­şeşte să se angajeze la Mina „Iulia”, în apropiere de Tulcea, unde a devenit chiar diriginte de şantier. Aici a cu­noscut-o pe Dorina – Tudorina Manea –, tînără absol­ven­tă a Şcolii Tehnice Postliceale de Geologie, cu care n-a întîrziat să se căsătoreească și cu care l-a avut pe unicul său fiu, Cornel (n. 15 iulie 1956). 

În vară, după ce postul de radio „Europa Liberă” [5] apucase să di­fu­zeze poezii inedite de Radu Gyr, Securitatea a pus mîna pe caietele lui Du­mitru Cristea, reconstituind, fie și doar parțial, „traseul” invers pe care circulaseră – Sava Marinescu (avocat din Bucu­reşti), Victor Clonaru (avocat din Bucureşti), Va­leriu Cris­tescu (avocat, fost prefect de Prahova), Con­stan­tin Neicu, Du­mitru Cristea... –, astfel că, abia strămutat cu familia de la Mina „Iu­lia” la Exploatarea Minieră „Banatul” din Lugoj, este arestat din nou, la 1 aprilie 1958, fiind inițial condamnat pe viață, apoi la „numai” 25 de ani temniţă grea, pentru „uneltire împotriva orînduirii so­cialiste”. 

În același an este arestată și soția sa: „Era 15 iulie, cînd Corneluş, fi­ul nostru, împlinea 2 ani. Mi-au pus tot felul de între­bări la care n-aveam cum să le răspund. După vreo trei zile, m-au băgat la carceră, iar în 9 septembrie ‘58 m-au scos, fără să poată afla de la mine ce voiau securiştii. Pur şi simplu nu eram implicată în nici o maşinărie pe care o gîndeau ei... Habar n-aveam de caietele scrise. Mitică îmi spusese multe poezii... Cu astea m-a şi «dus» Mitică... Ştia foarte multe! Şi de la François Villon la Charles Baudelaire, ca să nu mai vorbesc de cele ale marilor poeţi români Octavian Goga sau Lucian Blaga, «uitaţi» în vremea aceea de manualele şcolare... Patru ani şi jumătate. Un an şi jumătate la Con­stanţa, la Securitate; la Jilava, trei luni; doi ani, cei mai crunţi, la Miercurea Ciuc, iar restul la Arad şi Oradea, cînd au început să ne pregătească pentru ieşirea din închisori...” (mărturie consemnată de Constantin Mustață).  

După ce a trecut prin beciurile Securităţii din Reşiţa și Timişoara, Dumitru Cristea a stat închis 4 ani la Constanța (unde povestea că l-au ținut legat fedeleș, pînă se toceau lanţurile, pe care i le-au schimbat de șase sau de şapte ori!) și – cu o scurtă trecere pe la Jilava – 2 ani la Aiud (unde l-a mai apucat, în „Zarcă”, pe Nichifor Crai­nic, despre care vorbea cu multă venerație). A fost eliberat la 37 de ani, în vara lui 1964, ca urmare a decretului de grațiere generală a deținu­ților politici. 

După eliberarea definitivă, a lucrat, cu di­fe­rite funcții, în domeniul minier: la Exploatarea „Bistriţa” din Piatra Neamţ, la Exploatarea Minieră Leşul Ursului, la Combinatul Minier Gura Humorului, la Com­binatul Minier „Oltenia”. La 55 de ani, s-a pen­sio­nat de boală (suferise un infarct miocardic în 1980). 

A participat cu entuziasm la evenimentele din decembrie 1989, care l-au prins la Gura Humorului, unde a și fost ales în Consiliul local al Frontului Salvării Naţionale. Prin autoritatea sa morală, a prevenit comiterea unor acte necugetate şi a contribuit la instaurarea ordinii în zonă. 

La începutul lui 1991, însoțit la București de cumnatul său, Pompiliu Manea (1935-2015, distins profesor universitar la Cluj și prosper om de afaceri), recuperează de la SRI „Caietele Radu Gyr” confiscate de ve­chea Securitate („Mergeam pe stră­zile Bucureştiului şi plîngeam de fericire. Sărutam caietele, pe care nu mai sperasem să le recapăt”) și o contactează de fiica poe­tului, Simona Popa (care le-a valorificat editorial în anii următori, împreună cu Zaharia Marineasa [6]). În toamna lui 1993, după o viață de peregrinări de-a lungul și de-a latul țării, s-a stabilit definitiv la Purani (satul de obîrșie al lui Constantin Noica), lîngă Alexan­dria, în casa părintească a soţiei sale.  

Răposat (stop cardiac) la Bucureşti, în casa cumnatului său, pe 1 februarie 2000, la doar cîteva zile de la externarea din Spitalul Fundeni, a fost înmormîntat la Purani. „Trist! Era o zi răcoroasă de început de februarie. S-au adunat, la priveghi, toți cei ce l-au iubit. Și au fost mulți! Au plîns și i-au cîntat refrene pe care, pînă atunci, nu le-am auzit niciodată. Slujba a adus la Purani mulți preoți, între care și pe cel din Gura Humorului, venit special, în numele bucovinenilor, spre a-i aduce ultimul omagiu”, își amintea Pompiliu Manea.

Pagină din „Caietele Radu Gyr”

II

 

L-am întîlnit în mai multe rînduri – la Cluj, la Si­biu, la București – pe cumnatul său, Pompiliu Manea („Pompi”, pentru cei apropiați), care l-a însoțit atunci cînd s-a dus să recupereze caie­tele confiscate de vechea Securitate și care i-a fost ca un înger păzitor în ultima parte a vieții, iar după moarte i-a vegheat destinul postum, cu cea mai nobilă devoțiune. „Cît despre «caietele Gyr» - relata acesta –, nici părinţii nu le-au cunoscut. Nici chiar sora mea, Tudorina, soţia lui. Caietele au fost scrise înainte de căsătoria lor, apoi «arestate» de Securitate, după ce au «colindat» prin zeci de mîini... Un lanţ lung, din care Securitatea a surprins doar cîteva zale. Despre ele nu s-a discutat în familie, iar eu însumi le-am văzut tîrziu, după 1990, cînd au fost recuperate din arhivele fostei Securităţi şi date publicităţii... Radu Gyr n-a avut de unde să ştie că Dumitru Cristea – dar cred că au fost şi alţi «memoratori», chiar dacă nu la fel de prodigioşi – a învăţat pe de rost 300 de poezii, le-a transcris din memorie în trei caiete, urmînd ca peste ani să vadă lumina tiparului [...] şi să reintre în circuitul cultural”. 

Dacă n-ar fi făcut decît să memoreze aceste 300 de poezii și să-și riște pentru ele viața și libertatea, a lui și – fără voie – a celor apropiați, Dumitru Cristea tot ar merita cu prisosință reverența noastră. Ne-a rămas însă de la el mai mult decît atît. 

Nu i-a fost dată bucuria să-și vadă versurile originale editate în timpul vieții, dar trei volu­me i-au apărut succesiv la scurt timp după strămutarea la cele veșnice: 

- Zbucium și poezie, ediție elaborată de Constantin Mustață, cu o prefață și selecție de Adrian Popescu, Edi­tura Societății Culturale Pro Maramureș „Dragoș Vo­dă”, Cluj-Napoca, 2001, 187 pagini (volum pe care l-am semnalat, la vremea respectivă, în Puncte cardina­le, unde am reprodus și poezia „Jugul împilării”); 

- Viața mea, ediție îngrijită de Constantin Mustață, prefață: Doru Moțoc, postfață: Constantin Cubleșan, Editura Studia, Cluj-Napoca, 2002, 128 pagini; 

- Ție, Doamne!, volum îngrijit de Constantin Musta­ță și prefațat de Doru Moțoc, Editura Mediamira, Cluj-Napoca, 2004. 

Mai recent, sub egida Fundației Sfinții Închi­sorilor (vezi mai sus, nota 2) și la generoasa inițiativă a d-rei Maria Axinte, ver­su­rile sale au apărut pentru prima oară la un loc, păstrîndu-se ordi­nea din volumele menționate. 

Așa stînd lucrurile, abia în 2001, prin volumul Zbucium și poezie, am ajuns să-l descopăr cu propria sa creație, în care simți la cine a ucenicit, dar care are și nota sa de originalitate [7]: o poezie poate inegală, poate pe alocuri insuficient ci­ze­­lată, dar cucerind prin forța expresiei și prin bărbăția ei mărturisitoare. Om al tradiției, prin tempera­ment și educație, Dumitru Cristea a fost toată viața un împăti­mit al rimei [8], dar ceea ce cucerește cu precădere în poe­zia lui, dincolo de sonuri, este tensiunea ei eroică, acea „trîntă și cu lumea, și cu veacul”, din care-l simți ieșind une­ori zdrobit, dar niciodată înfrînt, căci este mereu sufle­tește biruitor, prin credință și cuvînt, sfidînd „teroarea istoriei” și nepierzînd nici o clipă perspectiva eterni­tății. Înțelegi, citindu-l, cum a putut fi poezia, în închi­sori, la rînd cu rugăciunea, soluție de rezistență spiri­tuală și de răscumpărare existențială. Și înțelegi tot ris­cul asumat în numele ei. 

Spuneam altundeva că nu ai dreptul să te apropii doar „belfereşte” de un asemenea capital de mucenicie crea­toare. Experiență insolită în istoria creaţiei literare, „li­te­ratura închisorilor comuniste” – și poezia îndeosebi – se impune judecată adesea cu măsuri diferite faţă de producţia literară curentă. Ne aflăm, vrînd-nevrînd, în faţa unui alt raport cu esteticul, a unui alt tip de relaţie între creator şi operă. Spiritul critic trebuie să devină mai maleabil şi mai nuanţat, spre a nu risca posibilele con­fuzii de planuri sau chiar impietăţile. Aici se ames­tecă, în proporţii nemăsurabile, elemente etice, estetice, psihologice, religioase, filosofice, politice; judecata trebuie să fie complexă şi să vizeze sinteza adeseori inefa­bilă a acestor elemente; orice abordare unilaterală sau prea tehnică este neavenită (dacă nu de-a dreptul stu­pidă și impioasă). De aceea probabil că profesioniștii istoriei și criticii literare evită „să se bage” pe această vastă și atipică moștenire a secolului XX: nu-s pregătiți sufletește de confruntarea cu ea și își simt – mărturisit sau nu – instrumentele insuficiente sau neadecvate. Ca­zul unui Nicolae Manolescu este relevant: în a sa Isto­rie critică a literaturii române (2008) literatura închi­sorilor este pur și simplu ignorată! 

Întorcîndu-ne la Dumitru Cristea, trebuie to­tuși observat că experiența concentraționară și sinistrul ei univers – celule, gratii, lanțuri, temniceri, „clopo­tele din Aiud” [9], „iude” și „pilați”, teroare fizică și psi­hică, pendulînd între bes­tial și diabolic – con­sti­tuie „nu­cleul tare” al poeziei sa­le (pe alocuri minuțios datate și localizate, ca într-un jurnal al ororii, reautentificat cu fie­care lectură), dar că aceasta nu se reduce la el. Există și alte di­men­siuni ale creației sale lirice, de la înfiorarea psal­mică a omului religios (a se vedea în spe­cial volu­mul Ție, Doamne!) pînă la înfiorarea erotică a omului pur și simplu (a se vedea, de pil­dă, ciclul „Po­ezii erotice” din Zbucium și poezie), nu fără es­­capade ludice de o înduioșătoare suavitate (mai ales în volumul Viața mea). Registrul e mult mai bogat decît pare, cu disponibilități aproape argheziene [10]. 

Criticul Constantin Cubleșan avea dreptate să con­chidă, în postfața volumului din 2002, imediat după ce citase versurile definitorii din „Remember” (Mîhnit de vremi, cu pasul mut,/ Colind pribeag prin amintire,/ M-adun cu gîndul din trecut/ Și-mi mîngîi rănile-n nești­re...): „Sînt versuri de o sinceritate debordantă, înfiora­te de emoția unor trăiri pe care cititorul de azi o percepe (doar) în metafora lor, o biografie lirică impresionantă, ce se așază cu îndreptățire în voluminoasa (de-acum) bi­bliotecă a cărților despre calvarul închisorilor, apărute, firesc, în anii de după 1989. E o literatură ce trebuie re­cuperată ca atare, întregind peisajul scrisului românesc al epocii cu accente dramatice de o individua­litate cu totul aparte, ce merită cu prisosință aprecierea și asumarea într-o istorie culturală, literară, a secolului douăzeci românesc”. 

O istorie care nu mă îndoiesc că se va scrie în cele din urmă și în care Dumitru Cristea va avea locul lui, de pe care va răspunde, cu fruntea sus, la Judecata de Apoi.

Răzvan CODRESCU

  Nichifor Crainic (1889-1972) și Radu Gyr (1905-1975)

[1] Povestea „Caietelor Radu Gyr” – pentru care și-a asumat atîtea riscuri și pentru care a pătimit, nevinovată, și soția sa  – o istorisește el însuși într-un amplu interviu acordat publicistului Constantin Mustață (primul său editor). Recuperate de la SRI în ziua de 16 ianuarie 1991, ele au stat la baza ediției de Poezii ale lui Radu Gyr scoasă în 1992-1994 la Editura Marineasa din Timișoara și îngrijite de fiica poetului, d-na Simona Popa: volumul 1 – Sîngele temniței. Balade (1992); volumul 2 – Stigmate (1993); volumul 3 – Lirica [pe copertă: Poezia] orală (1994). Dumitru Cristea a memorat și numeroase poezii de Nichifor Crainic (pe care l-a cunoscut chiar personal, cum nu a ajuns să-l cunoască pe Radu Gyr, pe care mărturisea doar a-l fi „zărit” în închisoare: „Cineva, cu mai multă vechi­me, ne prezenta personalităţile închisorii: «Uite-l pe Ra­du Gyr!»... Cînd am auzit, m-am uitat şi eu. Era un bătrînel cocîrjat, slăbit, care abia îşi tîrîia picioarele. Cineva zicea cu durere că n-o mai duce mult Radu Gyr... Cît am stat acolo, în închisoare, am auzit aproape săp­tămînal că Radu Gyr a murit. O idee lansată de cei in­teresaţi... Eram încărcat de revoltă. Nu concepeam că Radu Gyr poate muri. Pentru mine era un munte, unic, cu frumuseţi unice. Atunci am tresărit şi mi-am propus să adun și să colecţionez poeziile sale, ca să rămînă, să nu se ducă cu ele...”).  

[2] Îngrijind ediția integrală a versurilor sale originale (Fundația Sfinții Închisorilor, Pitești, 2016), am intitulat-o editorial Testamentul unui cruciat. Poezii de dincolo și de dincoace de gratii. 

[3] Citez din interviul menționat în nota 1 (reprodus și în Addenda ediției citate în nota 2). 

[4] Stelian Popescu (1875-1953) a fost director al ziarului Universul – unul dintre cele mai citite din epocă – din 1915 pînă la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial, cînd s-a refugiat în Elveția, apoi în Spania (unde a și murit). În țară fusese judecat și condamnat în contumacie la muncă silnică pe viață, în faimosul „lot al ziariștilor” (cu Pamfil Șeicaru, Nichifor Crainic, Radu Gyr etc.). 

[5] Pentru cei mai tineri: acest post de radio – cel mai subversiv dintre cele care  se prindeau ilegal în Europa de Est – a fost înființat în pragul anilor ’50, cu finanțare din partea Congresului Statelor Unite. Pentru România a încetat să emită în 2008. 

[6] Zaharia Marineasa (1921-1997), deținut politic timp de 21 de ani, a înființat la Timișoara, după 1989, Editura Marineasa, cu tipografie proprie, publicînd mai ales literatură anticomunistă. 

[7] Deși „modelul Gyr” e un fel de prezență tutelară și deși „nu origi­nalitatea trebuie să o căutăm” într-o astfel de aventură a rezistenței prin spirit, observa pertinent poetul Adrian Popescu, „uneori găsim în ritmurile clasice și în cristalinele rime, în suflul neo-romantic, și o boare primăvăratică doar a lui Dumitru Cristea”. 

[8] Trebuie precizat că în poezia închisorilor, în cea mai mare parte concepută mental și colportată oral, virtuțile mnemotehnice ale rimei aveau un rol major, nu doar de ordin estetic, ci și de ordin practic, ca și în poezia orală tradițională. 

[9] Clopotelor din Aiud,/ Cu ison de mugur crud,/ Din calvarul meu zălud/ De opt ani vă tot aud... [...] N-am hulit și n-am ucis,/ Am rîvnit un ciob de vis/ Cu splendori de antimis,/ Și de-aceea lotru mi-s... Nedreptatea supliciului este o temă recurentă în poezia sa. Nu doar că nu a săvîrșit în toată viața lui nici o faptă incriminabilă penal, dar, spre deosebire de maestrul său ideal, Radu Gyr, nici măcar n-a fost membru al Legiunii, ci doar un tîrziu și inofensiv „frățior de cruce”, din tagma visătorilor donquijotești ai unei Românii „schimbate la față”. Însă, o dată cu bolșevizarea țării, dacă nu era o culpă chiar simplul fapt de a fi român, era în orice caz percepută ca o culpă orice încercare de a fi bun român (cum, din păcate, se mai întîmplă – mutatis mutandis – și astăzi). 

[10] Dar trebuie făcută observația că Radu Gyr însuși, sub aspect poetic, are multe în comun cu Arghezi.