VISE, SEMNE, SIMBOLURI

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME

Salvador Dalí (1937)

 

La sfîrșitul secolului al XIX-lea, cînd istoria religiilor începea sǎ devinǎ o disciplinǎ riguroasǎ, ce atrǎgea tot mai mulți oameni de culturǎ, filozoful german Ernst Cassirer (1874-1945) şi-a dat seama cǎ omul modern nu mai poate avea semnificaţia exactǎ pe care mitul o reprezenta pentru omul arhaic. Interpretarea mitului se dovedea a fi de fapt o reinterpretare în funcţie de propria noastrǎ viziune asupra existenţei. Și cu visul simbolic se întîmplǎ la fel. Interpretarea pe care i-o dǎm ne aparţine, este subiectivǎ şi poartǎ amprenta personalității noastre, a unei weltanschauung personale sau colective.

Primul care a încercat sǎ facǎ legǎtura dintre vis și istoria religiilor a fost psihologul elvețian Carl Gustav Jung. Ca și Freud, el a vǎzut originea visului în inconștient. Dar dacǎ psihiatrul vienez dǎdea viselor o semnificaţie pur profanǎ, încercînd sǎ reducǎ sacrul la profan, ca şi Marx, Jung și-a dat seama cǎ visele mari, simbolice, poartǎ în ele un mesaj pornit din cele mai profunde planuri ale ființei noastre şi ne comunicǎ fie informaţii necesare, în momente de crizǎ ale fiinţei noastre, fie răspunsuri la problemele noastre cele mai presante, într-o epocǎ în care iniţierea spiritualǎ e un fenomen tot mai rar. Lipsa unui învǎţǎtor spiritual, a unui adevǎrat duhovnic într-o lume secularizatǎ, ne lasǎ singuri în faţa misterului existenţei. În aceastǎ situaţie, unii abandoneazǎ cǎutarea sensului existenţei, sfîrşind în relativism şi nihilism. „Ce este adevǎrul?”, îl întreabǎ Pilat pe Iisus, concentrînd în aceastǎ întrebare toatǎ criza de sens în care intrase Antichitatea în ultimele secole ale erei precreştine, în perioada ei sofistǎ şi scepticǎ. De cîteva secole Europa occidentalǎ a intrat în aceeaşi fazǎ. Cel care n-a încetat sǎ caute, nu va fi însă lǎsat de izbelişte şi, dacǎ va fi perseverent, va gǎsi. „Cautǎ şi  vei gǎsi, bate și ţi se va deschide!”, sunǎ îndemnul divin. Contrar  prejudecăţii „Crede și nu cerceta!” (care nu se găsește ca atare în nici un text biblic), Iisus a spus: „Cercetaţi toate și luaţi numai ce este bun!”.  

Tradiţia iudeo-creştinǎ abundǎ în vise simbolice şi/sau premonitorii. Din pǎcate, de la un timp, reprezentanții Bisericii ocolesc fenomenul din teama de necunoscut, de false interpretǎri, ori din ignoranţǎ. Fricoşii sînt însă printre primii abonaţi la infern, Dumnezeu iubind curajul care însoţeste credinţa. Iosif a interpretat visul faraonului, Daniel pe cel al lui Nabucodonosor, profeţii Vechiului Testament au vedenii divine în timpul somnului, iar apostolii de asemenea. Și în alte tradiţii autentice situaţia este la fel. Aşadar, visul are un sens pe care noi trebuie sǎ-l revelǎm după ştiinţa și inspiraţia noastrǎ. Este celebrǎ prietenia dintre Jung şi Eliade, care au locuit împreunǎ la Lugano si care în fiecare dimineaţǎ îşi povesteau visele şi încercau sǎ le interpreteze. Ei doi erau iniţiaţi în cîteva tradiţii fundamentale și cred cǎ taifasul lor era fascinant. Ca sǎ parafrazez versurile unui cîntec la modǎ din zona subculturii, „aş da zile de la mine ca să stau o zi cu ei”... 

La începutul anilor '80, contrar întregii educaţii primite în şcoalǎ şi societate, descopeream fenomenul religios şi profunzimile lui insondabile. Mai întîi Orientul, cu exotismul sǎu îmbǎtǎtor, apoi Sumerul, Egiptul, Grecia, pentru ca dupǎ un timp sǎ privesc cu alţi ochi tradiţia în care m-am nǎscut, simţind nevoia sǎ-i pǎtrund înţelesurile. Începînd din 1986, am avut cîteva vise care se distingeau de celelalte, ieşind din banalitate. Unul dintre ele, chiar primul, m-a obsedat ani întregi, încercînd sǎ-i înţeleg mesajul secret.  

Se făcea că eram pe malul unui lac sau al unui rîu de cîmpie şi mǎ plimbam agale de-a lungul lui. Lîngǎ mine se aflau douǎ persoane: o tînǎrǎ plǎcutǎ, care mǎ ţinea afectuos de mînǎ, şi un tînǎr aflat între noi şi malul rîului, în dreapta noastrǎ. Mă gîndeam ce relaţie existǎ între el și fata care mǎ ţinea cǎlduros de mînǎ.  Dupǎ un timp, am privit mai departe spre malul apei și am zǎrit un bǎrbat brunet, cu faţa mǎslinie, aflat în apǎ pînǎ la genunchi. Privind mai atent, am observat cǎ apa era murdarǎ, nǎmoloasǎ, total lipsitǎ de transparenţǎ. Bǎrbatul încerca sǎ-mi atragǎ atenţia şi, cînd l-am privit mai atent, am observat cǎ tocmai cǎuta ceva în apa murdarǎ. Dupǎ un timp a scos din apǎ un pește de vreo 2-3 kg., dar pe care, nemulţumit, l-a aruncat înapoi în apǎ. A continuat cǎutarea şi a doua oarǎ a scos din apǎ un peşte asemǎnător primului, dar pe care l-a întors cǎtre mine cu cealaltǎ parte şi am rǎmas surprins sǎ vǎd la „gâtul” peştelui un diamant ce lumina strǎlucitor. Nemulţumit şi de aceastǎ datǎ, spre mirarea mea, a aruncat în apǎ şi acest peşte. Dupǎ noi cǎutǎri, a scos din apǎ un al treilea pește, pe care l-a întors cu cealaltǎ parte spre mine şi am observat cǎ avea un diamant şi mai strălucitor decît cel dinainte, inundîndu-mi privirea cu o luminǎ venitǎ parcǎ dintr-o altǎ lume. Atunci am intrat într-o stare de contemplaţie, fiind total absorbit de lumina lui. Am încheiat visul în aceastǎ stare. 

În dimineaţa care a urmat, am înţeles cǎ nu era un vis banal, ci unul simbolic, aş îndrǎzni sǎ spun chiar unul iniţiatic. Brâncuşi, bunǎoarǎ, a fost iniţiat mai întîi în vis de marele maestru tibetan Milarepa, pe cînd sculptorul român se afla într-o cǎlatorie în nordul Indiei. Milarepa, magicianul-mistic-poet, trǎise cu multe secole înainte şi atinsese desǎvîrşirea. 

În anii care au urmat acestui vis, fǎrǎ vreo legǎturǎ aparentǎ cu visul, eram absorbit de semnificaţia cîtorva simboluri cu rezonanţe adînci în sufletul românesc. Mai întîi semnul grafic al jocului de ţintar, ce semnificǎ tripla incintǎ sacrǎ, proprie oricǎrui templu (bisericǎ, sinagogǎ, moschee), în care fiecare incintǎ reprezenta un nivel lumii şi al fiinţei umane: paradis, plan terestru, infern, ori, în noi, sferă divinǎ, duh, fiinţă psihofizicǎ. Centrul reprezintǎ absolutul, ţinta pe care trebuie sǎ o atingǎ sǎgeata (gîndul) arcaşului care este fiecare din noi. Simbol druidic, dacic, indian, ebraic, Ţintarul este şi forma Templului din Ierusalim, construit de regele-profet Solomon dupǎ modelul Ierusalimului ceresc.

Obsesia pentru acest simbol încerca sǎ îmi spunǎ ceva despre vis şi despre mine însumi. 

Alt simbol asemǎnǎtor se gǎseşte la Curtea-Veche din Bucureşti, în palatul brâncovenesc, încrustat în marmurǎ albǎ. Punctul din mijloc reprezintǎ incinta centralǎ aflatǎ de fapt dincolo de dimensiuni, de ţesǎtura spaţio-temporalǎ.

În 1990, în timp ce scriam articolul „Semne şi simboluri în spaţiul românesc”, m-am gîndit să desenez blazonul lui Harap-Alb, a cǎrui interpretare ieşitǎ din „pana” lui Vasile Lovinescu mǎ fascinase. Am împǎrţit cîmpul blazonului mai întîi în douǎ pǎrţi: una verde, ce simboliza Împǎrǎţia Verde și omul verde din noi, şi una roşie, ce simboliza Împǎrǎția Roşie şi omul roşu din noi. În centru am desenat un cerc împǎrţit în două: una roşie, ce simboliza pe Fata Împǎratului Roş, şi una verde, ce simboliza salata din grǎdina ursului. În zona de sus, centrele, am desenat un romb galben, ce simboliza diamantul din fruntea cerbului. Acestea sînt cele trei misiuni ale lui Harap-Alb şi trebuiau să intre în blazon.

A doua zi dupǎ ce am desenat acest blazon, din „întîmplare” l-am vǎzut în poziţie orizontalǎ şi, cînd l-am privit mai bine, am simţit un fior: semǎna cu peştele din visul meu! Cum nu cred în „întîmplare”, am început să-l iau în serios mai mult decît pînǎ atunci. Abia mai tîrziu însǎ aveam sǎ-mi gǎsesc explicaţia legǎturii dintre aceste simboluri şi visul meu. Cînd am citit Simbolismul corpului uman de Annick de Souzenelle am înţeles locul şi rolul fiecǎrei incinte în fiinţa noastrǎ alcǎtuitǎ dupǎ numele divin YAHWE şi dupǎ Arborele Sophiroturilor. Am ajuns, aşadar, şi la Arbore, şi el un simbol strǎvechi încrustat în lemnul porților noastre din mai toate regiunile ţării. Are zece sophiroturi=roţi=centri energetici subtili, zece fiind numǎrul ce simbolizeazǎ perfecţiunea, ca şi litera YOD din alfabetul ebraic, literǎ cu care începe numele YAHWE, a cǎrui esenţǎ este.

Și arborele sophirotic este organizat pe trei nivele: sephirele Kether (coroana), Hokhmah (întelepciunea) şi Binah (inteligenţa) alcǎtuiesc sfera divinǎ, sephirele Din (legea, rigoarea), Hesed (îndurarea) și Tipheret (frumuseţea) reprezintǎ Pneuma, Duhul, matricea de foc, iar sephirele Hod (gîndirea, posesiunea), Netzah (voinţa, puterea) şi Yesod (temelia, erosul) reprezintǎ Psyche, sufletul, adicǎ psihicul. Toate energiile acestor nouǎ sephire se varsǎ în Malkut (regatul, trupul). Ultimile patru sephire formeazǎ Arborele Cunoaşterii Binelui şi Rǎului, iar primele şase sephire formeazǎ Arborele Vieţii.  La nivelul corpului nostru ele au o locaţie precisǎ: sfera divinǎ  este la nivelul craniului (de la clavicule=micile chei în sus), sfera spiritualǎ  este la nivelul toracelui, iar sfera psihofizicǎ la nivelul zonei pelviano-abdominale.  

Rostul omului este să trǎiascǎ la nivelele superioare din propria fiinţǎ, fapt care îi conferǎ o cunoaștere nouǎ, o altǎ viziune a existenţei. În ultimǎ instanţǎ, rostul omului este sǎ devinǎ  Dumnezeu. Acest ideal nu este posibil fǎrǎ trǎirea întregii noastre fiinţe, fǎrǎ trecerea prin Poarta Oamenilor, trecerea de la matricea de apǎ (psihicǎ) la matricea de foc (spiritualǎ). Botezul creştin (din apǎ şi din duh=foc) face aceastǎ trecere. Omul gǎsit la nivelul matricei de foc pe linia descrisǎ de sephirele Din şi Hesed (cele douǎ clavicule, aripile vulturului din noi) în momentul morţii va trece Poarta Zeilor împreunǎ cu Hristos.

De aceea, în bisericǎ , acela este locul unde creştinul gustǎ din cupa euharisticǎ, sîngele şi trupul lui Hristos, căci şi biserica esta construitǎ dupǎ arborele sophirotic, fiind Trupul lui Hristos.  Pronaosul este corpul psihofizic, Naosul este Duhul, iar Altarul este sfera divinǎ. Dacǎ în cadrul Naosului sephira Tipheret se gǎseşte chiar în centru, în dreptul cupolei, linia Din-Hesed se aflǎ chiar în faţa ușilor altarului, unde are loc Euharistia.  

Aceste trei pǎrţi ale universului, ale fiinţei umane, ale bisericii ca triplǎ incintǎ sacrǎ erau cei trei peşti din visul meu. Iar cel mai strǎlucitor este cel care reprezintǎ sfera divinǎ, în care omul se va îmbrǎca atunci cînd va fi restaurat, la sfîrșitul vremii. Cei îmbrǎcați în Hristos şi trǎind poruncile Lui sînt deja astfel în mod tainic. Apa cea murdarǎ este lumea noastrǎ în situaţia actualǎ şi starea tradiţiei (apa la izvor este curatǎ, dar la vale e întunecatǎ – zice psalmistul). Cel aflat cu picioarele în apǎ este Învǎţǎtorul, care are faţa mǎslinie, specificǎ omului primitiv, ce nu a cunoscut raţionalismul şi nici „binefacerile” sistemului parlamentar. Doar El, iniţiatorul lǎuntric, știe sǎ ne trimitǎ „semne”. Apa este simbolul energiilor noastre interioare, de aceea trebuie sǎ mergem spre izvor, sǎ înotǎm împotriva curentului care are tendinţa sǎ ne ducǎ în Marea Moartǎ, în infernul sufletesc. De aceea se spune că, atunci cînd Iisus s-a botezat în Iordan, apele acestuia au început sǎ curgǎ spre izvor. Cǎci El a întors cursul energiilor omenirii. Condiţia este ca omul sǎ treacǎ de la logica minții, a Arborelui Cunoaşterii Binelui şi Rǎului, la logica inimii, a Arborelui Vieţii, la intuiţia profundǎ. Este logica propusǎ omenirii acum 2000 de ani de Iisus Hristos.

Viorel ROȘCA

 

(Textul a rămas în arhiva Punctelor cardinale și n-a apucat să apară în revistă. Sper că autorul lui – a cărui urmă am pierdut-o – n-ar fi avut nimic împotrivă să fie făcut public pe această cale.)