Pagini

luni, februarie 15, 2016

VISE, SEMNE, SIMBOLURI

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME


Salvador Dalí (1937)
 
La sfîrșitul secolului al XIX-lea, cînd istoria religiilor începea sǎ devinǎ o disciplinǎ riguroasǎ, ce atrǎgea tot mai mulți oameni de culturǎ, filozoful german Ernst Cassirer (1874-1945) şi-a dat seama cǎ omul modern nu mai poate avea semnificaţia exactǎ pe care mitul o reprezenta pentru omul arhaic. Interpretarea mitului se dovedea a fi de fapt o reinterpretare în funcţie de propria noastrǎ viziune asupra existenţei. Și cu visul simbolic se întîmplǎ la fel. Interpretarea pe care i-o dǎm ne aparţine, este subiectivǎ şi poartǎ amprenta personalității noastre, a unei weltanschauung personale sau colective.

Primul care a încercat sǎ facǎ legǎtura dintre vis și istoria religiilor a fost psihologul elvețian Carl Gustav Jung. Ca și Freud, el a vǎzut originea visului în inconștient. Dar dacǎ psihiatrul vienez dǎdea viselor o semnificaţie pur profanǎ, încercînd sǎ reducǎ sacrul la profan, ca şi Marx, Jung și-a dat seama cǎ visele mari, simbolice, poartǎ în ele un mesaj pornit din cele mai profunde planuri ale ființei noastre şi ne comunicǎ fie informaţii necesare, în momente de crizǎ ale fiinţei noastre, fie răspunsuri la problemele noastre cele mai presante, într-o epocǎ în care iniţierea spiritualǎ e un fenomen tot mai rar. Lipsa unui învǎţǎtor spiritual, a unui adevǎrat duhovnic într-o lume secularizatǎ, ne lasǎ singuri în faţa misterului existenţei. În aceastǎ situaţie, unii abandoneazǎ cǎutarea sensului existenţei, sfîrşind în relativism şi nihilism. „Ce este adevǎrul?”, îl întreabǎ Pilat pe Iisus, concentrînd în aceastǎ întrebare toatǎ criza de sens în care intrase Antichitatea în ultimele secole ale erei precreştine, în perioada ei sofistǎ şi scepticǎ. De cîteva secole Europa occidentalǎ a intrat în aceeaşi fazǎ. Cel care n-a încetat sǎ caute, nu va fi însă lǎsat de izbelişte şi, dacǎ va fi perseverent, va gǎsi. „Cautǎ şi  vei gǎsi, bate și ţi se va deschide!”, sunǎ îndemnul divin. Contrar  prejudecăţii „Crede și nu cerceta!” (care nu se găsește ca atare în nici un text biblic), Iisus a spus: „Cercetaţi toate și luaţi numai ce este bun!”.  
Tradiţia iudeo-creştinǎ abundǎ în vise simbolice şi/sau premonitorii. Din pǎcate, de la un timp, reprezentanții Bisericii ocolesc fenomenul din teama de necunoscut, de false interpretǎri, ori din ignoranţǎ. Fricoşii sînt însă printre primii abonaţi la infern, Dumnezeu iubind curajul care însoţeste credinţa. Iosif a interpretat visul faraonului, Daniel pe cel al lui Nabucodonosor, profeţii Vechiului Testament au vedenii divine în timpul somnului, iar apostolii de asemenea. Și în alte tradiţii autentice situaţia este la fel. Aşadar, visul are un sens pe care noi trebuie sǎ-l revelǎm după ştiinţa și inspiraţia noastrǎ. Este celebrǎ prietenia dintre Jung şi Eliade, care au locuit împreunǎ la Lugano si care în fiecare dimineaţǎ îşi povesteau visele şi încercau sǎ le interpreteze. Ei doi erau iniţiaţi în cîteva tradiţii fundamentale și cred cǎ taifasul lor era fascinant. Ca sǎ parafrazez versurile unui cîntec la modǎ din zona subculturii, „aş da zile de la mine ca să stau o zi cu ei”... 
La începutul anilor '80, contrar întregii educaţii primite în şcoalǎ şi societate, descopeream fenomenul religios şi profunzimile lui insondabile. Mai întîi Orientul, cu exotismul sǎu îmbǎtǎtor, apoi Sumerul, Egiptul, Grecia, pentru ca dupǎ un timp sǎ privesc cu alţi ochi tradiţia în care m-am nǎscut, simţind nevoia sǎ-i pǎtrund înţelesurile. Începînd din 1986, am avut cîteva vise care se distingeau de celelalte, ieşind din banalitate. Unul dintre ele, chiar primul, m-a obsedat ani întregi, încercînd sǎ-i înţeleg mesajul secret.  
Se făcea că eram pe malul unui lac sau al unui rîu de cîmpie şi mǎ plimbam agale de-a lungul lui. Lîngǎ mine se aflau douǎ persoane: o tînǎrǎ plǎcutǎ, care mǎ ţinea afectuos de mînǎ, şi un tînǎr aflat între noi şi malul rîului, în dreapta noastrǎ. Mă gîndeam ce relaţie existǎ între el și fata care mǎ ţinea cǎlduros de mînǎ.  Dupǎ un timp, am privit mai departe spre malul apei și am zǎrit un bǎrbat brunet, cu faţa mǎslinie, aflat în apǎ pînǎ la genunchi. Privind mai atent, am observat cǎ apa era murdarǎ, nǎmoloasǎ, total lipsitǎ de transparenţǎ. Bǎrbatul încerca sǎ-mi atragǎ atenţia şi, cînd l-am privit mai atent, am observat cǎ tocmai cǎuta ceva în apa murdarǎ. Dupǎ un timp a scos din apǎ un pește de vreo 2-3 kg., dar pe care, nemulţumit, l-a aruncat înapoi în apǎ. A continuat cǎutarea şi a doua oarǎ a scos din apǎ un peşte asemǎnător primului, dar pe care l-a întors cǎtre mine cu cealaltǎ parte şi am rǎmas surprins sǎ vǎd la „gâtul” peştelui un diamant ce lumina strǎlucitor. Nemulţumit şi de aceastǎ datǎ, spre mirarea mea, a aruncat în apǎ şi acest peşte. Dupǎ noi cǎutǎri, a scos din apǎ un al treilea pește, pe care l-a întors cu cealaltǎ parte spre mine şi am observat cǎ avea un diamant şi mai strălucitor decît cel dinainte, inundîndu-mi privirea cu o luminǎ venitǎ parcǎ dintr-o altǎ lume. Atunci am intrat într-o stare de contemplaţie, fiind total absorbit de lumina lui. Am încheiat visul în aceastǎ stare. 
În dimineaţa care a urmat, am înţeles cǎ nu era un vis banal, ci unul simbolic, aş îndrǎzni sǎ spun chiar unul iniţiatic. Brâncuşi, bunǎoarǎ, a fost iniţiat mai întîi în vis de marele maestru tibetan Milarepa, pe cînd sculptorul român se afla într-o cǎlatorie în nordul Indiei. Milarepa, magicianul-mistic-poet, trǎise cu multe secole înainte şi atinsese desǎvîrşirea. 
În anii care au urmat acestui vis, fǎrǎ vreo legǎturǎ aparentǎ cu visul, eram absorbit de semnificaţia cîtorva simboluri cu rezonanţe adînci în sufletul românesc. Mai întîi semnul grafic al jocului de ţintar, ce semnificǎ tripla incintǎ sacrǎ, proprie oricǎrui templu (bisericǎ, sinagogǎ, moschee), în care fiecare incintǎ reprezenta un nivel lumii şi al fiinţei umane: paradis, plan terestru, infern, ori, în noi, sferă divinǎ, duh, fiinţă psihofizicǎ. Centrul reprezintǎ absolutul, ţinta pe care trebuie sǎ o atingǎ sǎgeata (gîndul) arcaşului care este fiecare din noi. Simbol druidic, dacic, indian, ebraic, Ţintarul este şi forma Templului din Ierusalim, construit de regele-profet Solomon dupǎ modelul Ierusalimului ceresc.

Obsesia pentru acest simbol încerca sǎ îmi spunǎ ceva despre vis şi despre mine însumi. 
Alt simbol asemǎnǎtor se gǎseşte la Curtea-Veche din Bucureşti, în palatul brâncovenesc, încrustat în marmurǎ albǎ. Punctul din mijloc reprezintǎ incinta centralǎ aflatǎ de fapt dincolo de dimensiuni, de ţesǎtura spaţio-temporalǎ.


În 1990, în timp ce scriam articolul „Semne şi simboluri în spaţiul românesc”, m-am gîndit să desenez blazonul lui Harap-Alb, a cǎrui interpretare ieşitǎ din „pana” lui Vasile Lovinescu mǎ fascinase. Am împǎrţit cîmpul blazonului mai întîi în douǎ pǎrţi: una verde, ce simboliza Împǎrǎţia Verde și omul verde din noi, şi una roşie, ce simboliza Împǎrǎția Roşie şi omul roşu din noi. În centru am desenat un cerc împǎrţit în două: una roşie, ce simboliza pe Fata Împǎratului Roş, şi una verde, ce simboliza salata din grǎdina ursului. În zona de sus, centrele, am desenat un romb galben, ce simboliza diamantul din fruntea cerbului. Acestea sînt cele trei misiuni ale lui Harap-Alb şi trebuiau să intre în blazon.


A doua zi dupǎ ce am desenat acest blazon, din „întîmplare” l-am vǎzut în poziţie orizontalǎ şi, cînd l-am privit mai bine, am simţit un fior: semǎna cu peştele din visul meu! Cum nu cred în „întîmplare”, am început să-l iau în serios mai mult decît pînǎ atunci. Abia mai tîrziu însǎ aveam sǎ-mi gǎsesc explicaţia legǎturii dintre aceste simboluri şi visul meu. Cînd am citit Simbolismul corpului uman de Annick de Souzenelle am înţeles locul şi rolul fiecǎrei incinte în fiinţa noastrǎ alcǎtuitǎ dupǎ numele divin YAHWE şi dupǎ Arborele Sophiroturilor. Am ajuns, aşadar, şi la Arbore, şi el un simbol strǎvechi încrustat în lemnul porților noastre din mai toate regiunile ţării. Are zece sophiroturi=roţi=centri energetici subtili, zece fiind numǎrul ce simbolizeazǎ perfecţiunea, ca şi litera YOD din alfabetul ebraic, literǎ cu care începe numele YAHWE, a cǎrui esenţǎ este.


Și arborele sophirotic este organizat pe trei nivele: sephirele Kether (coroana), Hokhmah (întelepciunea) şi Binah (inteligenţa) alcǎtuiesc sfera divinǎ, sephirele Din (legea, rigoarea), Hesed (îndurarea) și Tipheret (frumuseţea) reprezintǎ Pneuma, Duhul, matricea de foc, iar sephirele Hod (gîndirea, posesiunea), Netzah (voinţa, puterea) şi Yesod (temelia, erosul) reprezintǎ Psyche, sufletul, adicǎ psihicul. Toate energiile acestor nouǎ sephire se varsǎ în Malkut (regatul, trupul). Ultimile patru sephire formeazǎ Arborele Cunoaşterii Binelui şi Rǎului, iar primele şase sephire formeazǎ Arborele Vieţii.  La nivelul corpului nostru ele au o locaţie precisǎ: sfera divinǎ  este la nivelul craniului (de la clavicule=micile chei în sus), sfera spiritualǎ  este la nivelul toracelui, iar sfera psihofizicǎ la nivelul zonei pelviano-abdominale.  
Rostul omului este să trǎiascǎ la nivelele superioare din propria fiinţǎ, fapt care îi conferǎ o cunoaștere nouǎ, o altǎ viziune a existenţei. În ultimǎ instanţǎ, rostul omului este sǎ devinǎ  Dumnezeu. Acest ideal nu este posibil fǎrǎ trǎirea întregii noastre fiinţe, fǎrǎ trecerea prin Poarta Oamenilor, trecerea de la matricea de apǎ (psihicǎ) la matricea de foc (spiritualǎ). Botezul creştin (din apǎ şi din duh=foc) face aceastǎ trecere. Omul gǎsit la nivelul matricei de foc pe linia descrisǎ de sephirele Din şi Hesed (cele douǎ clavicule, aripile vulturului din noi) în momentul morţii va trece Poarta Zeilor împreunǎ cu Hristos.


De aceea, în bisericǎ , acela este locul unde creştinul gustǎ din cupa euharisticǎ, sîngele şi trupul lui Hristos, căci şi biserica esta construitǎ dupǎ arborele sophirotic, fiind Trupul lui Hristos.  Pronaosul este corpul psihofizic, Naosul este Duhul, iar Altarul este sfera divinǎ. Dacǎ în cadrul Naosului sephira Tipheret se gǎseşte chiar în centru, în dreptul cupolei, linia Din-Hesed se aflǎ chiar în faţa ușilor altarului, unde are loc Euharistia.  
Aceste trei pǎrţi ale universului, ale fiinţei umane, ale bisericii ca triplǎ incintǎ sacrǎ erau cei trei peşti din visul meu. Iar cel mai strǎlucitor este cel care reprezintǎ sfera divinǎ, în care omul se va îmbrǎca atunci cînd va fi restaurat, la sfîrșitul vremii. Cei îmbrǎcați în Hristos şi trǎind poruncile Lui sînt deja astfel în mod tainic. Apa cea murdarǎ este lumea noastrǎ în situaţia actualǎ şi starea tradiţiei (apa la izvor este curatǎ, dar la vale e întunecatǎ – zice psalmistul). Cel aflat cu picioarele în apǎ este Învǎţǎtorul, care are faţa mǎslinie, specificǎ omului primitiv, ce nu a cunoscut raţionalismul şi nici „binefacerile” sistemului parlamentar. Doar El, iniţiatorul lǎuntric, știe sǎ ne trimitǎ „semne”. Apa este simbolul energiilor noastre interioare, de aceea trebuie sǎ mergem spre izvor, sǎ înotǎm împotriva curentului care are tendinţa sǎ ne ducǎ în Marea Moartǎ, în infernul sufletesc. De aceea se spune că, atunci cînd Iisus s-a botezat în Iordan, apele acestuia au început sǎ curgǎ spre izvor. Cǎci El a întors cursul energiilor omenirii. Condiţia este ca omul sǎ treacǎ de la logica minții, a Arborelui Cunoaşterii Binelui şi Rǎului, la logica inimii, a Arborelui Vieţii, la intuiţia profundǎ. Este logica propusǎ omenirii acum 2000 de ani de Iisus Hristos.

Viorel ROȘCA
 
(Textul a rămas în arhiva Punctelor cardinale și n-a apucat să apară în revistă. Sper că autorul lui – a cărui urmă am pierdut-o – n-ar fi avut nimic împotrivă să fie făcut public pe această cale.)

14 comentarii:

  1. După stil, presupun că este vorba de profesorul de filozofie cu care am fost colegă şi prietenă, cândva, la Caragiale. Un om deosebit. Are profil pe facebook:

    https://www.facebook.com/rosca.viorel.31

    RăspundețiȘtergere
  2. @ Oana

    Amestecul acesta de teologie creștin-ortodoxă, cabalistică, guénonism și hermeneutică eliadescă a fost un tip de discurs foarte gustat în ultimul pătrar al secolului trecut. Nu-mi dau seama exact cum mai este receptat astăzi, dar cred că se poate citi cu folos, dinamizînd și orientînd reflecția spre esențial, în răspărul pozitivismelor curente. În ce mă privește, am fost întotdeauna de părere că teologia creștină își este suficientă sieși și nu are nevoie să fie „sprijinită” sau „confirmată” prin alte tradiții. Analogiile sugestive exercită însă și asupra mea o anume fascinație, chiar dacă nu simt nevoia să întîrzii în ea. În orice caz, ideea este a lui „Cercetați-le pe toate și păstrați ce este bun!”, ceea ce nu exclude însă riscul unui insuficient discernămînt, drept care eu mă simt dator să îndemn la prudență, în special pe cei foarte tineri (dacă foarte tinerii „mai pierd timpul” cu așa ceva).

    RăspundețiȘtergere
  3. @ Răzvan Codrescu

    Adevărat grăiţi. Ortodoxia îşi este şi este suficientă pentru trăire şi mântuire şi, cine ajunge la o comunicare frumoasă pe vertical, primeşte şi răspunsuri la toate întrebările.
    Cât despre cei tineri, există muuuulţi care Îl caută pe Dumnezeu, dar mintea lor, avidă de explicaţii raţionale eventual convenabile în contextul defectuos al fiecăruia, plus o nevoie imensă de senzaţional, nu reuşeşte să se apropie de ortodoxie. Aceştia au nevoie de explicaţii integratoare în ordinea dumnezeiască, fiindcă nu pot accepta că tot ceea ce există ca mistică neortodoxă nu este neapărat folositoare. Spun asta cu multă durere, fiindcă ştiu destule cazuri de copii care au rămas mutilaţi sufleteşte sau mental, în urma unor experienţe mistice sau rătăciri de altă natură, la care au ajuns în lipsa unei îndrumări care să vină în întâmpinarea lor la timp, cu răspunsuri pertinente şi salvatoare.
    Tot ceea ce există îşi are locul undeva, în existenţa creată, dar o viziune ortodoxă integratoare, care să explice şi punctele celelalte de vedere, eu am întâlnit numai la părintele Ghelasie Gheorghe, care, nu a fost nici pe departe înţeles de generaţia lui. Cine are însă răbdare să-l citească pe îndelete, sau fragmentat şi cu multă rugăciune, găseşte o comoară informativă, într-un minunat şi adânc Duh ortodox trăitor şi cu un discernământ desăvârşit.
    Acest tip de scrieri (iată că şi cele ale unui trăitor vrednic al ortodoxiei) sunt foarte sensibile la critică, fiindcă sunt la limita dogmei şi abordează şi subiecte interpretabile, iar limbajul folosit se apropie uneori mai mult de explicaţiile ştiinţei, decât de discursul teologic al intelectualităţii sau povestirile extrem de simple ca limbaj ale scrierilor religioase fără pretenţii.
    Iar despre autorul textului postat aici, este (era, când l-am cunoscut eu) o personalitate complexă, cu căutările şi frământările ei, care bătătorea cu gândurile şi lectura multe locuri, dar avea un mare dar de a se apropia de căutările şi curiozităţile copiilor...

    RăspundețiȘtergere
  4. @ Oana

    Părintele Ghelasie nu mi se pare - din ce a rămas scris de la el - un exemplu prea convingător, dar aceasta e o altă discuție. Poate că cei ce l-au cunoscut direct văd lucrurile altfel și sînt, desigur, mai îndreptățiți să se pronunțe. Mie mi-e pur și simplu cu neputință să diger un astfel de discurs (care ideatic mi se pare adeseori delirant, iar grafic mi se pare de-a dreptul ridicol). Și credeți-mă că am citit în viața mea nu puțină literatură religioasă și teologică, din mai toate tradițiile, dar cu precădere din cea creștină răsăriteană (de la Sfinții Părinți și pînă la înduhovniciții secolului XX); nu sînt genul care să mă laud cu acumulările de tot felul, dar nu-mi lipsesc termenii de comparație sau „deschiderea” - nici în plan cultural, nici în plan spiritual, nici în plan românesc, nici în plan universal... Prin urmare, fac același apel la prudență, străin de orice interes impur.

    RăspundețiȘtergere
  5. @ Răzvan Codrescu

    Fără să doresc să vă supăr cu o insistenţă neavenită, temându-mă doar că nu voi mai avea ocazia să vă spun asta, voiam doar să fac o precizare: oamenii au daruri diferite, mintea este fundamentată în acumulări şi deschideri diferite. Inginerii, dincolo de arhicunoscuta glumă că au ochi inteligenţi şi nu ştiu să se exprime, au capacitatea de a vehicula informaţia chiar dezbrăcată de formă; se pot scutura de oricâte învelişuri, până la a ajunge la esenţa ei şi a fi satisfăcuţi de un conţinut relevant pentru raţiunea lor. Aşa se explică poate, că şuvoaiele de imagini ale părintelui Ghelasie revărsate în fluvii greu de îndiguit, care nu se conturează literar (cred că bietul părinte, în inocenţa lui nici nu şi-a pus problema...) pentru mine au fost o minune. Aşa mi-am aflat pacea minţii, care, de ani şi ani, din adolescenţă, rămăsese cu nişte frământări şi nelămuriri profunde... Sunt mulţi ca mine, aşa, nelămuriţi, care se regăsesc acolo. Eu cunosc destui. Iertaţi-mă că nu vă urmez sfatul de a fi prudentă, ci am ales sinceritatea...

    RăspundețiȘtergere
  6. @ Oana

    Sfatul nu l-am formulat pentru dvs., nici pentru altcineva anume, ci ca pe o invitație foarte generală la atentă cumpănire și la conștientizarea uriașei bogății pe care o pune la îndemînă tradiția ortodoxă și care e mult mai bine statornicită în conștiința Bisericii. Pe de altă parte, eu mi-am exprimat părerea mea personală despre scrisul părintelui Ghelasie, dar nu exclud că s-ar putea să mă înșel într-o măsură sau alta. Fiecare se hrănește cu ce-i vine bine, în toată libertatea: nu putem - și nici n-ar fi de dorit - să gîndim și să simțim cu toții la fel. Cunosc și eu oameni de toată isprava (și la care țin enorm) care au un fel de cult pentru părintele Ghelasie. Mărturisesc că nu-i înțeleg pe deplin, dar asta nu mă face să-i iubesc mai puțin și să-i prețuiesc pentru atîtea alte motive. Inimă bună și roadă să fie! Cît despre părintele Ghelasie (care de curăție și rîvnă sigur n-a fost lipsit), Dumnezeu să-l odihnească în pace.

    RăspundețiȘtergere
  7. Ramona Pricop16/2/16 5:29 a.m.

    Am citit textul cu mare plăcere și m-am simțit ca în timpul orelor de semiotică din timpul facultății. Este, mai mult sau mai puțin, exact genul de discurs de care aveam parte la ore și la care asistam uimită de conexiunile către care ghida semnul.

    "Întâmplare" sau nu? Numele Părintelui Gheorghe Ghelasie se leagă mult de numele profesorului meu, care atunci când vorbea parcă accesa trei biblioteci simultan și care a avut rolul său în viața mea.
    Lejeritatea și fascinația din modul în care mă lăsam purtată prin toate informațiile nu veneau din vreun soi de prudență de care să fi fost conștientă(deși o intuiam firav ca necesară), ci din inocența celui care oricum, de la un prag încolo-uneori primul aș spune, nu mai decoda decât prepozițiile și conjuncțiile.

    Astăzi aș numi acea prudență o bună așezare, la care nu știu dacă am ajuns dar dacă o simt, mai ales atunci când nu este, asta se datorează, paradoxal, și acestor incursiuni care au (avut) farmecul lor.

    M-au bucurat așadar și comentariile și personal rămân la părerea că ceea ce nu am înțeles eu din acest punct este semn pentru ceea ce mă depășește pur și simplu, fără a avea însă temerea că ratarea unor astfel de înălțimi ar periclita cu ceva drumul meu.

    Toate cele bune!

    RăspundețiȘtergere
  8. Nu ar prinde rau in aceasta discutie si punctul de vedere al unui profesor de teologie...

    RăspundețiȘtergere
  9. @ Ramona Pricop

    Vă mulţumesc pentru întâlnirea din această bucurie! Spusele dv. îmi confirmă încă o dată observaţia că Dumnezeu vorbeşte şi lămureşte fiecăruia pe limba duhului lui, contribuind prin toate la formarea lui ca om, într-un perfect acord cu momentul şi contextul în care ne găsim pe scara existenţei... Cu discernământ, aşa cum ne amintea dl Codrescu, aşezându-le pe toate la locul lor, cu grijă, pentru a nu deranja echilibrul delicat al importanţei fiecărei informaţii, să-L slăvim pe Dumnezeu pentru minunata alcătuire şi rostul fiecăruia, fără însă să uităm, sau să ne abatem de la potecuţa cea strâmtă şi dulce a ortodoxiei!

    RăspundețiȘtergere
  10. @ Anonim

    Teologii nostri sunt ocupati sa faca bani, nu au timp sa desluseasca probleme... In ortodoxia romaneasca fiecare e pe cont propriu, face cum il taie capul. De aceea si apar atatea fenomene stranii, scapate de sub control. Turma fara caini o ia razna si dau lupii in ea. La fel si obstea fara pastori (sau cu pastori care lipsesc de la datorie).

    RăspundețiȘtergere
  11. Ramona Pricop16/2/16 5:17 p.m.

    @M.M.
    Certitudinea dvs. îmi este tărie spre a da Slavă lui Dumnezeu pentru păstorii care sunt la datorie, își fac bine treaba, cu o grijă și dăruire care mă obligă în primul rând pe mine la a fi responsabilă peste cinstea de a-i cunoaște! Cât despre ceilalți, mă gândesc că după toate frământările și amărăciunea, uneori chiar îndreptățite, ajută mult rugăciunea...
    Doamne ajută!

    RăspundețiȘtergere
  12. Concluzia cred ca este ca vai de capul nostru daca am ajuns ucenicii parintelui Ghelasie in tara parintelui Staniloaie!

    RăspundețiȘtergere
  13. @ Anonim 5:35 p.m.

    Indiferent ce am crede despre părintele Ghelasie, nu înseamnă că dacă am avut un Dumitru Stăniloae, atunci n-ar mai fi loc și de altcineva (sau de un alt mod de raportare la viața creștină). Discuția cred că este ceva mai complexă. Eu nu vreau să necăjesc (și cu atît mai puțin să smintesc) pe cineva, așa că aș propune să abandonăm discuția, dacă n-o putem purta în toată complexitatea ei. Sînt lucruri delicate, greu de lămurit prin „blogăreală”. Iar tăcerea instanțelor teologice nu face, într-adevăr, decît să complice situația. Mai înțelept ar fi să ne întîlnim, smeriți, în spațiul comun al rugăciunii, unde este loc (și rost) pentru toți și pentru toate.

    P. S. Pentru că veni vorba, mie mi se pare că în condițiile ingrate ale epocii comuniste, în care Biserica nu și-a mai putut desfășura liber și firesc misiunea catehetică și apologetică în plan macrosocial, nevoia de religios, mai ales în rîndul intelectualilor, s-a „defulat” într-o anumită apetență spre „misticismele” exotice (orientale, în speță), un rol catalizator avîndu-l și voga lui Mircea Eliade. În anii '70, cu o anumită toleranță oficială, tendința devenise deja modă (am cochetat și eu cu ea prin primele clase de liceu, crezîndu-mă „complice” peste timp și cu... Eminescu), iar pe acest fond s-a jucat și cartea „meditației transcedentale” (așa cum tot pe acest fond s-a creat o nouă confuzie între religios și cultural, între exigențele liturgice și exigențele „inițiatice”). Cumva, am impresia că părintele Ghelasie a răspuns, în felul său, acestui context și a captat un anumit gen de sensibilitate, care i s-a părut valorificabil și în matca creștin-ortodoxă. Nu mai discut aici ce a rezultat, dar cam aceasta este „filiația”. În perioada interbelică (căreia îi aparține fundamental părintele Stăniloae, dar și pleiada marilor duhovnici ai secolului XX) contextul fusese cu totul altul, așa cum cu totul altul este și cel actual. Acest tip de „evazionism”, oricît de bine intenționat, apare mai degrabă revolut: acum creștinismul ortodox se poate manifesta liber și plenar „pe limba lui”, pe linia tradiției milenare, dar și cu percepția vie a actualității - ceea ce sîntem îndreptățiți să așteptăm de la marile conștiințe ortodoxe ale momentului, atîtea cîte mai sînt (cu voia și ajutorul lui Dumnezeu).

    RăspundețiȘtergere
  14. Cred ca interpretarea e una, iar trairea lucrurilor e alta. Aici trebuie sa nu apara confuzia.

    M. B.

    RăspundețiȘtergere