INDICE DE NUME
X
Nevrednici sîntem milei ce ne ține
să facem umbră bietului pămînt,
căci nu-i nimic să ne mai fie sfînt,
iar rău-l luăm adeseori drept bine.
Nu mai știm limba facerii divine,
nici cîte bune-n firea noastră sînt,
iar dacă mai păzim vreun legămînt,
e numai cel al dragostei de sine.
Ne e plăcerea unică măsură
și nu mai crește nici un vis în noi,
și nici un dor de cer nu ne mai fură,
nici nu mai știm de-o viață de apoi,
iar de-a rămas un rest de noimă pură,
cu bucurie-am trage-o în noroi.
XI
Să ne iertăm că sîntem fiecare,
Ne e plăcerea unică măsură
și nu mai crește nici un vis în noi,
și nici un dor de cer nu ne mai fură,
nici nu mai știm de-o viață de apoi,
iar de-a rămas un rest de noimă pură,
cu bucurie-am trage-o în noroi.
XI
Să ne iertăm că sîntem fiecare,
de nu putem să ne iubim deplin,
murind măcar c-o ură mai puțin,
oricît ne-ar fi păcatu-n rest de mare!
De n-are chipu-n noi asemănare,
măcar pe el să-l mai păstrăm tain,
de nu spre slava darului divin,
măcar spre fala firii trecătoare!
Să nu lăsăm din noi ca pomenire
pe lumea-n care ne crezusem zei
doar josnicia patimilor ei,
ci-un gest măcar pe care să-l admire
acei ce-n urmă răzbuna-vor poate
nemernicia veacurilor toate!
XII
Cu limba și cu morții m-am retras
murind măcar c-o ură mai puțin,
oricît ne-ar fi păcatu-n rest de mare!
De n-are chipu-n noi asemănare,
măcar pe el să-l mai păstrăm tain,
de nu spre slava darului divin,
măcar spre fala firii trecătoare!
Să nu lăsăm din noi ca pomenire
pe lumea-n care ne crezusem zei
doar josnicia patimilor ei,
ci-un gest măcar pe care să-l admire
acei ce-n urmă răzbuna-vor poate
nemernicia veacurilor toate!
XII
Cu limba și cu morții m-am retras
în codrii verzi ai visurilor mele,
departe și de smîrcuri, și de stele,
cu-amurgul ca un semn de bun-rămas.
Mi-e tihna firii ultimul popas,
de dincolo de bune și de rele,
și-oricît mi-atîrnă oasele de grele,
în mine prinde veșnicia glas.
Nu-i pasă lumii dacă-am fost și sînt,
nici mie dacă e și-o să mai fie,
căci port în mine tot ce-mi este sfînt
și rug nemistuit, de bucurie,
mă simt din talpa-nfiptă în pămînt
și pîn’ la gîndul ce spre cer mă-mbie.
departe și de smîrcuri, și de stele,
cu-amurgul ca un semn de bun-rămas.
Mi-e tihna firii ultimul popas,
de dincolo de bune și de rele,
și-oricît mi-atîrnă oasele de grele,
în mine prinde veșnicia glas.
Nu-i pasă lumii dacă-am fost și sînt,
nici mie dacă e și-o să mai fie,
căci port în mine tot ce-mi este sfînt
și rug nemistuit, de bucurie,
mă simt din talpa-nfiptă în pămînt
și pîn’ la gîndul ce spre cer mă-mbie.
Răzvan CODRESCU
Mai
puteți citi pe acest blog:
* Intermezzo liric: Capete de agonie (1)
Frumoase, dar... obosite.
RăspundețiȘtergereMai degrabă invers... Poate că ar trebui să mă îngrijorez...
RăspundețiȘtergere