MARIN NAIDIM DESPRE VALERIU GAFENCU

SUMARUL BLOGULUI  
INDICE DE NUME

O MĂRTURIE DESPRE  

«SFÎNTUL ÎNCHISORILOR»

Marin Naidim, condamnat în acelaşi lot cu Virgil Maxim (autorul memorialului Imn pentru crucea purtată și al volumului de versuri mistice Nuntașul cerului), va ajunge la Aiud în 1942. Cu o structură sufletească apropiată de a lui Valeriu Gafencu (de la a cărui moarte se împlinesc luna aceasta 64 de ani), se apropie de acesta, devenind foarte buni prieteni.

„Valeriu era o fire entuziastă. Făcea parte dintre aceia despre care frecvent se spune că umblă cu capul în nori. Nu era o fire practică, nu l-am văzut cosînd cu acul, nu împletea lînă, nici rufele nu ştia să şi le spele, mai mult le morfolea, dar în realităţile spirituale era prezent şi avea o conştiinţă trează. Era o fire de poet. Ştiut este că, pe scara desăvîrşirii, poeţii sînt pe prima treaptă, de jos, apoi urmează celelalte categorii: eroii, profeţii, sfinţii; aşa am citit undeva – Iovan Ducici – şi mi se pare adevărat. Poeţii care-şi împlinesc cum trebuie menirea înfrumuseţează viaţa, înalţă pe om. Valeriu făcea chiar şi poezii. Scria în vers alb, dar şi în formă clasică. [...]

Valeriu ne-a arătat calea ce duce la mîntuire: iubirea creştină. Iubirea era un cuvînt de ordine, îl spunea în toate împrejurările, şi-n scris, şi verbal, era în loc de salut, de la revedere şi de orice.

Cînd a intrat în închisoare, era îmbrăcat cu un costum dintr-o stofă englezească, vernil. Îi şedea bine, dar nu se mai simţea bine în nişte haine şic şi a căutat să scape de el. Eram în colonie la Galda. Într-o zi a întîlnit un om sărac şi-a venit la colonie fără haină. O dăduse. Când l-am întrebat «Unde ţi-e haina?», el mi-a răspuns cu un cuvânt din Pateric: «Am trimis-o înainte», adică a dat-o de pomană, ca s-o găsească în cer când se va duce acolo. L-am mustrat, acuzându-1 de lipsa dreptei socoteli, căci familia lui se zbătea în lipsuri: «Mai bine o dădeai unei surori să-şi facă o jachetă», dar el a rămas tot la gîndul lui c-a făcut bine, spunînd că de-ai săi are grijă Dumnezeu.

Tot pe-atunci, o ţigancă i-a ieşit în drum, cerîndu-i un chibrit. Şi el a băgat mîna în buzunar şi tot mărunţişul pe care îl avea a promis că i-l va da ei dacă aruncă pachetul de ţigări şi îl călcă în picioare. Ceea ce ţiganca a făcut, luîndu-i banii. Ştia şi el că ţiganca, cu banii aceia, îşi va lua alte ţigări. Totuşi, el a fost mulţumit că a încercat să stăvilească răul, că poate ceva i-a dat de gîndit femeii aceleia cu privire la fumat, că-i păcat.

La închisoare la Aiud, vorbesc de anii când se mai respecta cît de cît regulamentul, adică pînă în 1948, eram scoşi din celule la aer curat, aproximativ o oră pe zi, după care, treptat-treptat, timpul acesta s-a micşorat, pînă a ajuns la 10-15 minute (şi erau zile de-a rîndul cînd nu ne mai scoteau deloc la aer). În curtea închisorii se afla un rond de flori, dar fără flori. Creştea pe el nişte iarbă neîngrijită de nimeni. Fusese la mijloc şi o troiţă făcută de cei care ne precedaseră şi pe care i-a făcut dispăruţi balaurul, şarpele cu ochelari. A dispărut şi troiţa într-o noapte, au făcut-o zob comuniştii... Rămăsese, cum vă spun, rondul orfan şi de flori, şi de cruce. Valeriu, întors de la plimbarea în jurul rondului, a adus în celulă un smoc de iarbă în care se afla şi o păpădie şi nişte traista ciobanului. Mi le-a arătat cu faţa radioasă, spunînd: «Uite ce flori frumoase am adus eu!». El vedea frumosul şi acolo unde nu era. Sau poate era, dar nu-l vedeam noi. El avea ochi să-l vadă. Natura e frumoasă, într-adevăr, dar trebuie să fii dotat cu nişte antene speciale ca să poţi recepţiona tainele ascunse ale creaţiei. Valeriu avea această capacitate de recepţie a frumosului din natură, pentru că Valeriu iubea natura şi natura nu se descoperă deplin decît celor care iubesc sincer.

În colonie la Galda, duminica, se scula cu noaptea în cap şi se ducea pe câmp să adune flori. Venea cu picioarele ude de rouă şi cu braţul plin de flori. Ca să le ducă la biserică. Mă-ndemnase să fac şi eu la fel. Adunasem şi eu maci roşii, dar eu mă simţeam parcă jenat să merg cu braţul de flori prin satul acela. El nu. El făcea lucrul acesta foarte natural, el nu simţea nici un fel de jenă, nu avea simţul ridicolului. El însuşi era un element al naturii. Făcea parte din cadru.

Era un tip de visător incorigibil. Un fel de Don Quijote. L-am auzit deseori citînd un paradox din Cervantes: «Alerg prin temniţi după libertate». Lui i se potrivesc versurile referitoare la moartea lui Don Quijote: «Iar eu, trăgînd să mor, alături de-o veche lumînare,/ Voi auzi pe Sancho plîngînd şi pe preot:/ Cum a putut să-ncapă un vis atît de mare/ În trupul ăsta firav şi slab de Don Quijot?».

Cînta. Fredona des Serenada de Schubert sau diverse imnuri religioase: La rîul Vavilonului, Cu noi este Dumnezeu, Doamne al puterilor etc. Improviza chiar el melodii proprii, dar toate erau într-o tonalitate minoră. Cîntece lumeşti nu l-am auzit cîntînd, parcă nu făcea parte din lumea aceasta.

Citise mult în viaţa lui, dar acum – cît s-a mai putut citi în Aiud, pînă în 1948 – nu mai citea decît o singură carte – Biblia – şi ce era în legătură cu ea: Filocalia, Patericul, Urmarea lui Hristos. Şi se ruga. În colonie, mergea între ruinele unei vechi biserici, părăsite, ce se afla pe un deal, într-o lucernişte a coloniei, n-avea acoperiş, era expusă ploilor şi intemperiilor, şi el se ruga acolo.

Cînd venea cineva de-acasă pe la el, aborda cu ei totdeauna probleme de credinţă, căutînd să convingă pe fiecare de importanţa problemei mîntuirii. Spunea către mine că, chiar dacă nu reuşim noi să schimbăm lumea, măcar să trezim interesul, să o facem să nu se mai simtă bine cînd săvîrşeşte răul, să creem probleme, să-şi pună întrebări, să-şi schimbe paşii.

Făcea mult caz de conştiinţa păcatului, pentru că erau mulţi care considerau păcate numai curvia, hoţia şi crima, şi mulţi nu se recunoşteau păcătoşi, fie că nu le aveau pe acestea, fie că le minimalizau, neacordîndu-le importanţa cuvenită. Dar pierdeau din vedere că mai sînt şi altele, şi poate mai mari decît acestea, cum ar fi mîndria: «Celor mîndri Dumnezeu le stă împotrivă şi celor smeriţi le dă har». Pe omul care se grozăveşte, Domnul îl lasă singur şi, fără El, o să-şi dea seama că nu poate face nimic, şi-atunci o să strige la El.

De la el am deprins obiceiul de a ne spune frăţeşte tot ce aveam pe suflet; practicam, cum s-ar spune, mărturisirea frăţească. «Mărturisiţi-vă unii altora păcatele!». Mi-am cultivat în felul acesta, la îndemnul lui, curajul moral”.

(Cf. Nicolae Trifoiu, Studentul Valeriu Gafencu – 

Sfântul închisorilor din România, 

Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2003, pp. 82-85)

„Sfîntul închisorilor” (24.12.1921 – 18.02.1952), român basarabean, s-a născut în com. Sîngerei (jud. Bălţi). Arestat pentru apartenenţa sa la Frăţiile de Cruce, după evenimentele din ianuarie 1941, a fost condamnat la 25 de ani muncă silnică şi a rămas în detenţie şi după lovitura de stat de la 23 august 1944, cînd a refuzat să semneze cererea de eliberare condiţionată. Cînd a fost arestat, era student în anul II al Facultăţii de Drept din Iaşi. Reputatul profesor Constantin Angelescu l-a apărat la proces, declarînd: „Este unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”. Din Aiudul vechiului regim a ajuns în iadul comunist de la Piteşti. TBC-ul pulmonar, osos şi ganglionar, reumatismul, lipsa hranei şi medicamentelor i-au grăbit sfîrşitul trupesc, dar sufletul lui s-a întărit şi a strălucit întru Hristos. Transferat la sanatoriul-închisoare Tg. Ocna în decembrie 1949, s-a stins în 1952. Pe 2 februarie, şi-a rugat camarazii să-i procure o lumînare şi o cămaşă albă, pregătindu-i-le pentru ziua de 18 februarie. A mai cerut ca o cruciuliţă (pe care se pare că o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare. În ziua prevestită, către ora 15.00, după momente de rugăciune transfigurată, s-a strămutat la Domnul. Au rămas de la el poezii, scrisori şi un îndreptar pentru spovedanie, dar şi multe consideraţii şi meditaţii consemnate de cei care l-au cunoscut (cf. mai ales Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, passim). (R. C.)