NEOMARTIRUL RUS VASILI NADEJDIN

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME

Sfîntul Sfinţit Mucenic  

Vasili Nadejdin 

(22 ianuarie 1895 – 19 februarie 1930)

Sfîntul la care ai evlavie. Cel despre care eziţi să vorbeşti pentru că ai descoperit, în timp, că rugăciunea este suficientă, iar ajutorul este firesc, evocarea fragmentelor acestei legături putînd, probabil, să apară înaintea celuilalt drept trufie sau şir de coincidenţe. Fiecare dintre noi cunoaştem această chivernisire a tainei. În cazul meu, printre sfinţii cărora se cuvine a le fi recunoscător, recunoştinţa neajungînd vreodată la înălţimea ajutorului, se numără şi Sfîntul Sfinţit Mucenic Vasili Nadejdin.

 

Binecuvîntarea preotului

Biografia poate doar sugera originea acestei relaţii. S-a născut la 12 ianuarie 1895, la Moscova, ca penultimul copil, din cei şase, ai familiei lui Feodor Nadejdin. Familia aparţine clasei de mijloc, fiind apropiată de Biserică: tatăl era membru al administraţiei orăşeneşti şi epitrop al bisericii parohiale, mama acorda o atenţie deosebită educaţiei duhovniceşti; ruda lor, Anastasie Gribanovski, directorul Seminarului Teologic din Moscova, era prezent adesea în casa lor. Toţi aceştia sînt modelele care contribuie la definirea vocaţiei.  

Amintim şi un episod a cărui rememorare a constituit, în ocazii diverse, întărire: un preot bătrîn binecuvîntîndu-l pe Vasili cu o icoană a Sfîntului Ierarh Nicolae şi vestindu-i pe părinţi că fiul lor va deveni preot. În termenii timpului nostru, aceasta era o prevestire. Pentru Sfîntul Vasili era schiţa hărţii căreia se cuvine a-i întări contururile. Primele trăsături se conturează la Seminarul Teologic. Cele dintîi lecturi din Sfinţii Părinţi, sub îndrumarea vlădicii Anastasie Gribanovski, Episcop de Serpuhov, din 1914 de Helm şi Lublin. În 1916, această etapă se încheie. Rezultatele excelente deschid suficiente uşi. De aceea, ezitarea între studiul filosofiei istoriei şi al psihologiei la Universitatea din Moscova nu surprinde. Atrage atenţia scopul – acela de a deveni preot –, fiindu-i evident că aceasta îi este calea şi, înaintea admiterii la Academia Teologică, este hotărît să dispună de bagajul de cunoştinţe necesar pentru a putea desluşi în profunzime dreapta credinţă din unghiuri diverse.

Academia Teologică

 

La invitaţia Î.P.S. Anastasie, noul Episcop de Chişinău şi Hotin, vara lui 1916 o petrece la Chişinău. Nu ignoră realitatea războiului, cu atît mai mult cu cît îl însoţeşte pe ierarh în vizitele pastorale pe front. Consideră, pornind de la discuţiile cu unchiul său, că transformările inevitabile din cadrul societăţii ruse impun sporirea rolului Bisericii, cea care are datoria – după lunga perioadă a influenţei reformelor lui Petru cel Mare, a superstiţiilor, abuzurilor, indiferenţei, corupţiei, absolutismului în forme diverse, dar exprimînd aceleaşi temeri ale clasei politice – să ofere sens, măsură, coerenţă şi miez schimbării. Realitatea basarabeană – privită, desigur, din punctul de vedere al celui ce descoperă pitorescul unei gubernii imperiale – constituie, chiar şi la o privire superficială, un argument în acest sens. 

De aceea, studiul este preocuparea principală. În toamnă este admis la Academie şi participă la dezbaterile privind evenimentele din viaţa politică. Cursurile Academiei sînt suspendate după o lună. Acceptă propunerea contelui Aleksandr Medem de a deveni preceptorul copiilor acestuia. Scrisorile din perioada şederii la Hvalinsk, în regiunea Saratov, oglindesc entuziasmul. Progresele lui Feodor şi ale Sofiei Medem, lecţiile predate, întrebările primite, conversaţiile cu gazdele sale sînt părţi ale amurgului „de aur”. Revenit la Moscova, în februarie 1917, asemenea colegilor săi, consideră instaurarea guvernului Kerenski şi abdicarea Ţarului Nicolae al II-lea drept argumente pentru optimism. Un optimism care oferă speranţă, neştergînd pierderile de pe front şi mişcările de stradă. Revine la Hvalinsk în vacanţa de primăvară; are loc ultima întîlnire cu familia Medem. Ţine predica în biserică, în care afirmă necesitatea dezvoltării rădăcinilor creştinismului mărturisit de credincioşi. Entuziasmul său se izbeşte însă de rezervele celor cărora li se adresează.

Împlinirea cuvîntului primei vîrste

 

Acest entuziasm se şi frînge, o dată revenit la Moscova. Foamea, mizeria, sărăcia, frigul sînt elementele care marchează perioada următoare. Refugiul este studiul şi mai cu seamă rugăciunea. În septembrie 1918, se logodeşte cu Elena Borisoglebskaia, întîlnită la spectacolele Teatrului Balşoi, teatru al cărui angajat este tatăl ei. Asistă la măsurile îndreptate împotriva Bisericii şi speră că proiectele de odinioară ar putea, totuşi, să se materializeze. Lovitura majoră o constituie închiderea, în primăvara lui 1919, a Academiei. Într-o anume măsură, evenimentul îi oferă speranţă. Cum viaţa în Moscova este tot mai dificilă, soluţia potrivită i se pare stabilirea la ţară. Se stabileşte, la sfatul unui prieten, în satul Poim, din regiunea Penza. Pentru a se întreţine, dispunînd de recomandările contelui Medem, este angajat ca profesor de matematică al şcolii din sat. 

Primirea bună de care se bucură, încrederea cîştigată din partea localnicilor, sentimentul împlinirii şi speranţa, aceeaşi care l-a definit mereu, ca rezultat al încrederii în pronia divină, îl determină să realizeze un alt pas spre ceea ce, teoretic cel puţin, se putea numi apartenenţa la normalitate. Se căsătoreşte la 27 aprilie 1919. Elena Nadejdaia îl urmează la Poim. Situaţia pare dintre cele privilegiate pe fondul războiului civil. Singura problemă – necesitatea definitivării studiilor. 

Se întoarce la Moscova în iulie 1920. Examenele finale le susţine în apartamentul Părintelui Vladimir Strahov. Este hirotonit diacon de către Sfîntul Tihon Belavin la 3 iulie 1921 şi preot la 7 iulie. Devine paroh al bisericii Sfîntul Nicolae „Solomenoi Storojki”, care are un număr mare de enoriaşi, mulţi provenind din parohii ale căror biserici au fost închise. Pe lîngă îndatoririle preotului, atenţie sporită oferă educaţiei tinerilor. Locuinţa sa devine club de lectură, spaţiu al iniţierii în muzica clasică – prezenţa la concerte, alături de învăţăceii săi, fiind obişnuită –, al dezbaterilor, catehizării şi explicării Sfintei Liturghii: un demers riscant pe fondul interzicerii învăţămîntului teologic. Tocmai de aceea, atît de necesar. Misiunea pastorală este cea căreia îi consacră mare parte din timp. Cu îndîrjire, entuziasm, înţelepciune, răbdare, fără temeri. Cu încrederea că poate schimba lumea înconjurătoare prin disponibilitatea faţă de fiecare dintre cei care i se adresează. Sfînta Liturghie, predica, pregătirea corului, slujirea alături de alţi preoţi, orele în scaunul spovedaniei, convingerea că Învierea Domnului drept este a fi prezentă în fiecare zi în sufletul celui de alături, şcoala de acasă împing viaţa de familie la periferie. Nu asistă la naşterea copiilor, soţia sa poartă grija deplină a gospodăriei, însă el însuşi aparţinîndu-şi în prea mică măsură, situaţia devine curînd aproape firească.

Mucenicia

 

În 1928, apar primele simptome ale tuberculozei. Singura soluţie – urmarea tratamentului în Başchiria. Slujirea în biserica Sfîntul Ierarh Nicolae este preluată de Sfîntul Vladimir Ambarţumov. Pentru autorităţi este un pretext potrivit pentru analizarea riguroasă a activităţii Părintelui Vasili. De la originea socială la activitatea didactică şi pastorală, fiecare detaliu al vieţii sale pare a-l incrimina. Întors acasă, i se interzice accesul în propria locuinţă. Beneficiază de bunăvoinţa fiilor duhovniceşti care îl găzduiesc şi care îi facilitează întîlnirea cu soţia. Este arestat la 28 octombrie 1929. Respinge fiecare dintre acuzaţiile aduse. Deţinut în închisoarea Butîrka din Moscova, îl întîlneşte pe Sfîntul Serghei Mecev, de care îl leagă o veche preţuire reciprocă. La anchetă, înaintea acuzaţiei că ar fi organizat „un cerc de tineri creştini, cu scopul îndoctrinării împotriva regimului politic şi pentru revenirea la monarhie”, neagă implicarea în orice activitate politică: „Singura monarhie care m-a interesat a fost Împărăţia lui Dumnezeu, cea din această lume mi-a fost indiferentă; mi se pare firesc ca educaţia tinerilor să ne preocupe pe fiecare dintre noi şi să căutăm a contribui la ea. Personal nu am făcut decît să îi iniţiez în istoria Bisericii şi să le sugerez lectura unei părţi din literatura patristică. Am răspuns doar dorinţei lor de a dobîndi cunoştinţe în acest domeniu”. 

Butîrka fiind închisoare de tranzit, după procesul din 20 noiembrie 1929, în cadrul căruia este condamnat la trei ani de privare de libertate, este trimis la Kemi, de unde urmează să se îmbarce spre lagărul Solovki. Se îmbolnăveşte de tifos. În infirmerie suferă o infecţie ce conduce la gangrenă. La 24 decembrie 1929 redactează ultima scrisoare către familie, în care îşi arată recunoştinţa pentru sacrificiile celor dragi, exprimîndu-şi dorinţa de a se încredinţa voii lui Dumnezeu în toate încercările cu care se vor confrunta de acum înainte. Soţia sa, însărcinată, vine la Kemi şi reuşeşte să îl vadă. Sfîntul Vasili Nadejdin trece la cele veşnice la 19 februarie 1930. Cele din urmă cuvinte sînt: „Doamne, ajută-i pe cei drepţi şi ascultă ruga noastră!”. Elena Nadejdaia obţine permisiunea de a-l veghea şi de a-l îngropa în cimitirul din Kemi. În anul 2000 are loc proslăvirea sa de către Biserica Ortodoxă Rusă, alături de alţi mucenici al Gulagului.

Vasili Nadejdin: preot, mucenic, mărturisitor al credinţei. Prin urmare, cum precizează şi numele său, al speranţei întru Cel de Sus și în veșnica Sa împărăție.

Vincenţiu DASCĂLU