UN OM, O CARTE (IV)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Modesta ediţie din 1998

DUMITRU (TACHE) FUNDA

ŞI DATORIA MĂRTURISIRII

Prin pasiunile pro şi contra pe care le-a stîrnit în epocă, precum şi prin ecourile ei de lungă durată, în ciuda unei istorii atît de potrivnice, Mişcarea Legionară, tutelată de figura emblematică a lui Corneliu Zelea Codreanu (1899-1938), a reprezentat una dintre cele mai profunde şi mai complexe "aventuri" (în sensul de "înfruntare a destinului") din viaţa publică românească, sfîrşind prin a angaja o întreagă generaţie şi acoperind deopotrivă zona social-politică şi zona moral-spirituală – fenomen aproape unic în contextul general al dreptei europene.

Desigur, între ceea ce a fost în realitate Mişcarea Legionară şi imaginea publică tendenţioasă care i s-a creat (printr-o conlucrare mistificatoare a tuturor fronturilor stîngii) există o diferenţă pentru mulţi incredibilă. Pe de altă parte, legendei negre făurite de propaganda stîngistă (fie ea comunistă sau democrată) unii supravieţuitori ai vechiului legionarism au căutat să-i opună un fel de legendă aurită, tentată să împingă nevoia apologetică spre o retorică exaltată, greu digerabilă pentru spiritul mai degrabă circumspect al generaţiilor mai noi. Dacă însă legenda neagră a devenit aproape curentă, legenda aurită circulă în cercuri destul de restrînse, ceea ce-i întăreşte aerul de partizanat marginal.

Le revine în primul rînd istoricilor oneşti răspunderea de a scoate din legendă trecutul legionar, printr-o analiză lucidă a faptelor şi ideilor, ţinîndu-se seama de contextul epocii respective (atît intern, cît şi internaţional), dar şi de anumite permanenţe ale gîndirii româneşti de dreapta (de la Hasdeu şi Eminescu pînă la Eliade şi Ţuţea), de care legionarismul nu poate fi izolat. Abia atunci Mişcarea Legionară va putea fi cîntărită în adevărata ei amploare şi semnificaţie, cu virtuţile şi cu viciile pe care le-a avut, ca orice înjghebare omenească supusă relativismului istoric. Se pare, însă, că deocamdată onestitatea morală şi profesională a istoricilor noştri rămîne în grea suferinţă, după o jumătate de veac de ideologizare marxistă. Ce-i drept, un Gh. Buzatu (secondat de cîţiva colaboratori mai tineri) a deschis deja calea unei reconsiderări istoriografice corecte a legionarismului [1]; începutul a fost făcut, dar prejudecăţile sînt departe de a fi fost biruite.

În orice caz, istoricul de azi sau de mîine nu se va putea dispensa, dincolo de alte izvoare documentare, de mărturiile directe ale celor angajaţi în marea aventură legionară, începînd cu literatura "clasică" a legionarismului (în fruntea căreia stau scrierile lui Codreanu, Moţa şi Marin) şi terminînd cu scrierile de dată mai recentă, cum este şi volumul semnat de Dumitru Funda, După 60 de ani mistificarea continuă. Cui foloseşte? (Editura Fundaţiei Buna Vestire, Bucureşti, 1998, în condiţii editoriale jenant de modeste; s-ar impune o nouă ediţie, "reparatorie", a aceleiaşi edituri) [2].

Acuzaţia de "subiectivism" nu poate funcţiona generic şi aprioric, fie şi numai pentru că nu se poate renunţa la principiul audiatur et altera pars. Supravieţuitorii vechilor structuri legionare (fie că este vorba de persoane angajate "la vîrf" în desfăşurarea evenimentelor, fie că este vorba de simpli "ostaşi" ai Mişcării, nivelurile de percepţie fiind complementare) au şi dreptul, şi datoria de a se face ascultaţi, mai ales că adeseori este vorba de oameni de înaltă ţinută morală şi intelectuală, mărturisitori nu doar cu vorba sau cu condeiul, dar şi cu întreaga lor viaţă de jertfelnică luptă anticomunistă, de fidelitate creştină şi naţională. Desigur, nota de "subiectivitate" este implicită, dar numai prostia sau reaua-voinţă poate confunda principial subiectivismul cu mistificarea tendenţioasă. Discursul "subiectiv", cîtă vreme este onest şi întemeiat pe probe/argumente, nu este nici nefolositor, nici neavenit [3]. În fond, ce înseamnă "obiectivitatea" dincolo de concreteţea diferiţilor "subiecţi"? În faţa unui "punct de vedere" nu trebuie să ne întrebăm dacă este "obiectiv" sau "subiectiv", ci dacă este onest şi coherent.

Legionar vechi, de origine macedo-română (n. 1916, la Hrupiştea, în Macedonia grecească [4]), format de timpuriu în spiritul lui Codreanu, autorul acestei cărţi, inginerul Dumitru Funda ("Tache", cum îi spuneau cei apropiaţi şi cum este cunoscut în cercurile legionare), a fost nu doar martorul, ci şi protagonistul multor evenimente importante de după asasinarea "Căpitanului" (1938), mişcîndu-se în structurile superioare ale Legiunii. Chiar octogenar, omul impresiona prin vitalitate şi luciditate, iar memoria sa părea să funcţioneze fără greş. Toţi cei ce l-au cunoscut, legionari sau nu [5], pot mărturisi despre exemplaritatea trecutului său anticomunist, fie că este vorba de luptele legionare din preajma lui 1940, fie că este vorba de înfruntarea prigoanei bolşevice de după 1945 (a fost deţinut politic şi deportat în Bărăgan, între 1948 şi 1964), fie că este vorba de hărţuielile neîncetate ale Securităţii de după 1964.

Desigur, asemenea tuturor "machedonilor", paginile sale vădesc o evlavie cu totul deosebită faţă de "Căpitan" (a cărui "linie", în primul rînd moral-spirituală şi numai în al doilea rînd politică, se regăseşte în noţiunea de "codrenism") şi o mărturisită inaderenţă faţă de aşa-numitul "simism" (care pare a fi inversat raportul, punînd în primul plan obiectivele politice imediate). Polemicile interlegionare nu lipsesc nici din cartea aceasta, dar ele îşi păstrează un aspect de echilibru şi urbanitate, caracteristic întregului scris al autorului. De altfel, după 1989, inginerul Dumitru Funda s-a numărat printre cei ce au făcut eforturi în direcţia unei medieri (din nefericire, eşuate) în conflictul păgubos dintre cele două tabere legionare (conflict adîncit şi întreţinut mai ales de mediile legionare din Exil, acutizat în Ţară abia după 1990, cu riscul de a fi lăsat moştenire şi noii generaţii de aderenţi ai "crezului legionar"). Probabil că dacă mai mulţi vechi legionari influenţi ar fi manifestat "disponibilitatea la dialog" (ca să întrebuinţez o sintagmă la modă) a autorului acestei cărţi, atunci conflictul ar fi fost în mare măsură dezamorsat, mai ales după moartea "Comandantului" (1993). În orice caz, portretul pe care i-l face, spre exemplu, regretatului Gheorghe Brahonschi (m. 1997), "simist" notoriu, dar legionar ireproşabil, onorează atît pe cel evocat, cît şi pe cel care evocă, demonstrînd că adevărata calitate umană depăşeşte conjuncturile şi netezeşte calea armoniilor esenţiale, în acel duh creştin pe care, altminteri, toţi legionarii îl revendică discursiv (şi în absenţa căruia legionarismul, cu împlinirile sau cu neîmplinirile lui, n-ar mai fi decît o "bisericuţă" politică între altele...) [6].

Textele reunite în volum sînt diverse şi incitante; unele au mai fost publicate, de-a lungul anilor '90 (mai ales în Cuvântul românesc din Canada şi în Puncte cardinale), dar aici capătă parcă o nouă însufleţire, ca notele disparate cînd se regăsesc într-o simfonie. Unele zugrăvesc evenimente la care autorul a luat parte (ridicarea, de la Spitalul Militar din Braşov, a celor sortiţi decimării, în ajunul carlistei "nopţi a cuţitelor lungi"; arestarea în Cadrilater a maiorului Dinulescu, asasinul "Căpitanului"; darul de trei sute de oi făcut lui Codreanu de vajnicii macedoneni ş.a.m.d.), altele se constituie în memorabile portrete (Corneliu Codreanu, Petre Ţuţea, Petre Pandrea, Corneliu Coposu, Nicolae Cojocaru, Gheorghe Brahonschi etc.), iar cîteva ţin de registrul polemicii de idei şi principii (cei vizaţi fiind fie legionari cu vederi divergente, precum un Sebastian Mocanu sau un Filon Verca, fie adversari de cele mai diverse categorii: Regele Mihai I, Andrei Pleşu, Virgil Măgureanu ş. a.).

Biografia autorului (căreia i se pot identifica, pe baza textelor antologate, următoarele etape: rădăcinile şi formaţia intelectuală, luptele legionare ale primei tinereţi, experienţa închisorilor şi lagărelor comuniste, surogatul de "libertate" de pînă în 1989, apoi polemicile postdecembriste, cu o atenţie deosebită nu doar asupra ultimelor înjghebări de sorginte legionară, dar şi a situaţiei mai generale din A.F.D.P.R.) [7] se topeşte, practic, în destinul obştesc al unei Românii martirizate, conştientizat cu iubire şi cu durere, dar şi cu o cotruşiană "nădejde flămîndă de izbîndă". Semnatarul cărţii a fost tăiat, fără îndoială, din stofa celor care pot fi zdrobiţi, dar niciodată înfrînţi, atestînd, o dată în plus, uriaşa forţă formativă şi mobilizatoare a "şcolii spirituale" create de "geniul" lui Codreanu [8].

Scrisul apologetic şi mărturisitor al inginerului Dumitru Funda rămîne limpede şi măsurat, străbătut de căldura unui crez slujit cu onestitate, capabil să trezească respect chiar şi atunci cînd afirmaţiile par discutabile sau insuficiente. Cartea prezintă interes deopotrivă documentar, ideologic, moral şi sentimental; fluxul ei depăşeşte cazul individual al autorului şi devine mărturie a unei generaţii crucificate, care reclamă o dreaptă judecată, cu morţii şi cu viii ei. Pe alocuri, tablourile se colorează, fără ostentaţie, cu pasta pitorească a vieţii aromâneşti [9], trec prin ele "armatolii" ca nişte umbre legendare şi răzbate printre tuşe glasul tainic al "dimîndării părinteşti". O chemare cu care duhul lui Dumitru Funda, cel "adăugat la neamul său" în august 1999, s-a făcut una, în eternitate.

Răzvan CODRESCU

[1] A se vedea, între altele, Kurt W. Treptow, Gh. Buzatu,"Procesul" lui Corneliu Zelea Codreanu (mai 1938), Colecţia "Românii în istoria universală", Iaşi, 1994, sau Gh. Buzatu, Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, Radiografia dreptei româneşti (1927-1941), Ed. FF PRESS, Bucureşti, 1996.

[2] Dacă ar fi să încercăm o clasificare a principalelor surse informative asupra legionarismului (atît sub aspect faptic, cît şi sub aspect doctrinar), ea ar putea arăta astfel (incluzînd nu doar poziţiile "partizane", ci şi pe cele potrivnice sau "obiectivate"): I. Literatura legionară şi prolegionară (românească sau străină) – 1) din faza "clasică" (anii '30-'40), 2) din faza Exilului postbelic (anii '50-'80), 3) din faza postcomunistă (mai ales din anii '90); II. Literatura antilegionară: 1) democrato-stîngistă, 2) antonesciană, 3) comunistă, 4) strict evreiască; III. Literatura istoriografică cu pretenţii de obiectivitate: 1) românească (Gh. Buzatu etc.), 2) străină (Armin Heinen etc.); IV. Arhivele oficiale (guvernamentale, diplomatice, militare, poliţieneşti, juridice etc.): 1) româneşti, 2) străine; V. Declaraţiile orale ale unor martori autorizaţi (şi consemnate de persoane autorizate). În "literatura" problemei se includ nu doar volumele sau broşurile (expuneri doctrinare, expuneri istorice, comunicate, manifeste, pagini memorialistice, pagini de corespondenţă etc.), ci şi articolele sau menţiunile din mass media (scrise sau "audio-vizuale", mai vechi sau mai noi, din ţară sau din străinătate, cu o prudentă prioritate acordată presei contemporane evenimentelor). În ce priveşte "literatura legionară şi prolegionară", de la un moment dat (a doua jumătate a deceniului al cincilea) trebuie să se ţină tot mai serios seama de divergenţele (adeseori foarte derutante) dintre punctul de vedere "simist" şi cel "antisimist" (sciziune care constituie marea tragedie internă a legionarismului postbelic). Numai din însumarea şi analiza critică şi comparativă a tuturor acestor categorii de surse poate rezulta o imagine relativ obiectivă a "fenomenului legionar".

[3] Nu contestă nimeni că există şi discursuri (pro)legionare de un "subiectivism prost", în care interesele partizane şi zelul propagandistic conduc spre o formă de idolatrie triumfalistă, anumite realităţi fiind eludate sau "ajustate", iar limbajul alunecînd fie spre o grandilocvenţă găunoasă şi desuetă, fie spre o anumită violenţă radicalistă şi suburbană. Asemenea discursuri se compromit prin ele însele şi nu pot face obiectul de interes al unui cercetător serios. Se întîmplă însă ca ele să aibă echivalente în discursul antilegionar curent, aproape fără excepţie de o oarbă visceralitate, împinsă pînă la injurie şi calomnie (mai ales sub pana publiciştilor de origine evreiască sau a "fosilelor" ideologice ale vechiului regim). Este oarecum curios că "subiectivismul prost" este remarcat îndeobşte numai în contul anumitor persoane sau grupări (neo)legionare, iar nu şi în contul împătimiţilor adversari ai dreptei naţional-creştine!

[4] Unde a şi urmat şcoala primară, gimnaziul şi liceul, abia studiile politehnice făcîndu-le la Bucureşti.

[5] Să remarcăm, în treacăt, că un Corneliu Coposu, bunăoară, îl preţuia în mod deosebit. A se vedea, în volumul în discuţie, textul intitulat "Cu privire la «extreme»".

[6] Realitatea este că, sub aspect pur politic, legionarismul poate falimenta (iar după unii a şi falimentat, laolaltă cu celelalte mişcări europene de dreapta); însă prin deschiderea lui moral-spirituală, prin civismul său creştin, acţionînd social "în paralel cu linia Bisericii", el nu poate falimenta decît o dată cu creştinismul însuşi.

[7] L-am cunoscut – ca şi pe bunul său prieten dr. Ionel Zeană (n. 1912), tot macedo-român – într-o lungă călătorie pe traseul Bucureşti-Budapesta-Londra-Glasgow-Toronto-Hamilton, în 1992, şi am fost profund impresionat de extraordinara energie de care dădeau dovadă, deşi se apropiau amîndoi de 80 de ani.

[8] Îmi vine în minte un pasaj din Memoriile lui Mircea Eliade: "Şi mai tîrziu, cînd tragedia se consumase, unul din lucrurile care mă fascinau mai mult era să descopăr aceeaşi credinţă, neclintită, la puţinii supravieţuitori ai măcelurilor" (ed. Humanitas, 1991, vol. II, p. 30; întregul capitol XVI este închinat de Eliade problemei legionare şi experienţei personale din lagărul de la Miercurea-Ciuc).

[9] Capitolul "Mişcarea Legionară şi aromânii" este unul dintre cele mai interesante ale cărţii. Mai menţionez, în treacăt, că sora sa, Atena, a fost căsătorită cu un alt legionar de vază, Leonte Radu din Sibiu (şi el cu ani grei de închisoare). La aromâni, angajamentul legionar era împărtăşit, foarte adesea, de familii întregi.