Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de
către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut
lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere).
Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan
Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această
antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
2006
ULTIMA
BIRUINŢĂ
A
LUI ŞTEFAN CEL MARE
Oferind un spectacol pe alocuri deconcertant (în
care a excelat, cu graţioase imbecilităţi subversive, istoricul şi
politicastrul liberal Adrian Cioroianu), s-a încheiat şi campania de
desemnare prin vot public a celor mai mari români din istorie. Despre
pertinenţa cu totul îndoielnică a voturilor am adus vorba şi în numerele
trecute [1]. A lipsit foarte puţin
ca românul cel mai de seamă să fi fost... un neamţ [2]. Pînă la urmă, ierarhia primilor 10 arată astfel: 1. ŞTEFAN CEL
MARE ŞI SFÎNT; 2. Carol I; 3. Mihai Eminescu; 4. Mihai Viteazul; 5. Richard
Wurmbrand; 6. Ion Antonescu; 7. Mircea Eliade; 8. Alexandru Ioan Cuza; 9.
Constantin Brâncuşi; 10. Nadia Comăneci. Comparată cu ierarhiile primilor 10 de
la alte meridiane, ierarhia românească este destul de echilibrată şi de
pertinentă, cuprinzînd şi personalităţi istorico-politice, şi personalităţi
cultural-religioase, în genere greu de contestat (singurul caz cu adevărat
surprinzător – şi care arată limitele acestui gen de vot aleatoriu – rămîne cel
al pastorului protestant de origine evreiască R. Wurmbrand, aproape necunoscut
de publicul larg din România, dar căruia i s-a făcut lobby pe internet, mai ales din afara ţării [3]).
Locul 1 ocupat de Binecredinciosul Voievod Ştefan
cel Mare şi Sfînt (1457-1504), oricît i-ar oripila pe un Adrian Cioroianu sau
pe un Ioan T. Morar, pe noi nu poate decît să ne bucure, atît din punct de
vedere naţional, cît şi din punct de
vedere religios. El întruchipează
fericit şi exemplar – chiar dincolo de recenta sa canonizare oficială – osmoza
dintre neam şi Ortodoxie, precum şi rolul nostru european de paznici ai civilizaţiei creştine "la
porţile Orientului".
Chiar dacă Europa de azi este mai atentă la
progresele noastre economice sau administrative decît la trecutul nostru
istoric sau la tradiţiile noastre spirituale, e onorant şi mobilizator să facem
pasul decisiv al integrării în U.E. sub semnul celui pe care Papa Pius al
II-lea l-a numit – încă de la 1463 – athleta Christi, "atletul lui
Hristos" [4]. Rămîne de
nădăjduit că-i vom onora cu adevărat şi pînă la capăt memoria.
În ce priveşte restul acestui "top" sui generis, e de observat că pînă la
locul 5 este destul de incontestabil (chiar dacă mie unuia mi se pare că
Eminescu ar fi meritat să stea înaintea lui Carol I). În lipsa intrusului
Wurmbrand (altminteri personaj îndeajuns de onorabil), probabil că locul 5 i
s-ar fi cuvenit lui Mircea Eliade mai degrabă decît lui Ion Antonescu. Marele
absent dintre primii 10 mi se pare Sfîntul Voievod Martir Constantin Brîncoveanu
(ce n-a prins decît locul 18).
Dincolo de relativitatea ei şi de anumite aspecte
pe cît de penibile, pe atît de îngrijorătoare pentru noul stadiu al conştiinţei
noastre naţionale, dar şi general axiologice, campania a avut meritul
indiscutabil de a readuce în atenţia românilor (şi îndeosebi a celor tineri)
nume îndeobşte mai puţin vehiculate mediatic astăzi, dar încă în măsură să
legitimeze şi să catalizeze la modul superior greu încercata noastră conştiinţă
de sine.
În contraponderea galopantului proces de "im-becalizare"
[5] a societăţii româneşti
post-comuniste, campania e pînă la urmă o reuşită, dovedind, între altele, că mass-media ar putea face infinit mai
mult în plan educativ sau formator, dacă şi-ar reveni măcar din cînd în cînd
din beţia senzaţionalismului ieftin şi a vulgarităţilor decerebrate, pe care o
practică după cel mai imund reţetar occidental şi cu plusul inimitabil de ţigănie dîmboviţeană.
Răzvan
CODRESCU
[1] În numărul pe august 2006, p.
16: "Nu ştim cîte comentarii merită recenta campanie mediatică pentru
desemnarea prin vot public a celor mai de seamă români din istorie. Votul fiind
cu totul aleatoriu, rezultatele n-au nici măcar pertinenţa unui sondaj, care se
face după anumite criterii şi pe segmente reprezentative de populaţie. Ideea am
împrumutat-o de la alţii, dar n-am ieşit mai rău decît ei. Chiar dacă Ceauşescu
a ieşit pe locul 11 şi Becali pe locul 13, se pare că prostia românească este
încă zăgăzuită de un anumit bun-simţ, căci între primii 10 n-au pătruns
nulităţi sau VIP-uri ieftine (nici măcar prezenţa Nadiei Comăneci nu trebuie să
mire, pentru că, dincolo de orice alte considerente, a contribuit enorm, prin
talentul şi performanţele ei, la imaginea internaţională a României, fiind
invariabil unul dintre cele 2-3 nume de români pe care le cunoaşte omul mediu
din Occident şi de aiurea)". [Nota
Blog]
[2] "Aspectul cel mai delicat
rămîne însă altul, despre care aproape că nu s-a adus vorba – şi care este
simptomatic dincolo de numărul sau calitatea voturilor. Este vorba de
relativizarea (uneori împinsă pînă la absurd) a conceptului de apartenenţă
naţională. În ce fel este, de pildă, Wurmbrand «român»? Evreu după sînge şi
protestant după credinţă, exilat în Occident şi mort în Statele Unite, el n-ar
fi avut ce să caute într-un top din România circumscris naţional, aşa cum n-ar fi avut ce să caute în topul nemţesc un Karl
Marx, care totuşi a ieşit... al treilea «mare german»! Că Wurmbrand a trăit şi
în România şi a vorbit o brumă româneşte? Dar după aceste criterii, intră la «români»,
mutatis mutandis, şi de-alde... Omar
Hayssam! Se vede că ideologiile dizolvante îşi fac minten datoria şi că noi
nici măcar nu mai realizăm în ce hal de perversiune am fost aduşi treptat, atît
de comunismul roşu, cît şi de comunitarismul albastru. Vorba «românului» Cilibi
Moisi: «Marfă ruptă gata, pe un sfanţ bucata!»..." (ibidem).
[Nota Blog]
[3] "Mai surprinzătoare este,
printre cei 10 «finalişti», prezenţa lui Richard Wurmbrand, personaj onorabil
în multe privinţe (fost deţinut politic şi om de carte, predicator cu vervă şi
înzestrat condeier), dar de care publicul larg din România nu prea are habar
(dacă pe locul lui ar fi fost un N. Steinhardt, faptul ni s-ar fi părut mult
mai firesc). Se vede că fanii protestanţi ai pastorului Wurmbrand, care-l vor
fi votat în bloc (şi probabil de mai multe ori fiecare), în pofida numărului
lor mic, sînt mai solidari şi mai dedaţi cu Internetul decît, să zicem,
ortodocşii, comuniştii sau legionarii. Din cazul Wurmbrand se vede, pe de altă
parte, cît de hazardat este acest gen de sondaj popular, despre a cărui
pertinenţă ar fi o naivitate să ne facem iluzii. Cred că tocmai de aceea nici
îngrijorarea stîngii şi a evreilor nu depăşeşte indispoziţia iniţială faţă de
locurile ocupate de «reacţionari» notorii ca Ion Antonescu (între primii 10),
Corneliu Zelea Codreanu (23) sau Nicolae C. Paulescu (31)" (ididem). [Nota Blog]
[4] În legătură cu acest titlu atribuit diplomatic şi
lui Ştefan cel Mare, trebuie precizat, totuşi, că nu-i vorba de o caracterizare
particulară a voievodului moldav (cum ne-ar plăcea să credem), ci de un titlu
acordat curent de papalitate în secolul XV celor care, fără să fie mari
împăraţi sau regi, erau angajaţi în apărarea porţilor creştinătăţii. Înainte de
Ştefan cel Mare, fuseseră numiţi athleta Christi albanezul Skanderbeg
(Gergj Kastrioti: 1403-1468), de către Nicolae V, Calixt III, Pius II şi Paul
II, sau Iancu de Hunedoara (Ioan Huniade: 1407-1456), de către Calixt III,
acesta din urmă fiind gratificat şi cu calificativul de fortissimus (Ab
unico Christi fortissimo athleta Johanne voivoda…). După Vintilă Horia (Dicţionarul
papilor), lui Ştefan titlul nu i-a fost atribuit pentru prima oară de Sixt
IV (Francesco della Rovere, papă între 1471 şi 1484), cum se afirmă în mod
curent, ci de Pius II (Enea Silvio Piccolomini, papă între 1458 şi 1464), încă
din 1463 (în contextul proiectului de cruciadă zădărnicit de moartea sa: "Pînă astăzi, ceea ce îmi lipsea era o
flotă. Astăzi eu voi fi cel ce-i va lipsi flotei..."), cînd încă
n-apucase să se ilustreze prin marile lui victorii antiotomane (suit pe tron la
1457, Ştefan va obţine prima victorie împotriva turcilor în 1473, iar Sixt IV
îl va numi verus christianae fidei athleta după marea victorie din
1475), ceea ce confirmă caracterul mai degrabă formal al titlului, căruia mai
tîrziu (sec. XVII) i se va asocia, generic, şi un imn religios latinesc (Athleta
Christi nobilis) cu autor necunoscut (Ignotus hic et abditus/ Athleta
Christi nobilis/ Serpente cum saevissimo/ Miranda gessit paelia.// Attritus
hisce cautibus/ Spinis cruentus asperis/ Benedictus in terra jacens/ Coeli
pererrabat choros). [Nota Blog]
[5] Termen lansat de regretatul Octavian Paler. [Nota Blog]
* Răzvan Codrescu, "Ultima
biruinţă a lui Ştefan cel Mare", în Puncte
cardinale, anul XVI, nr. 11/191, noiembrie 2006, p. 1.
Putna: mormîntul Binecredinciosului Voievod
Ştefan cel Mare şi Sfînt (1457-1504)
2006
ŞTEFANE, MĂRIA-TA,
TU LA PUTNA NU MAI STA!
Cuvînt ţinut de D-l Nicolae Popa
din Los Angeles în cadrul
festivităţilor prilejuite de
împlinirea a 500 de ani
de la strămutarea la ceruri
a Binecredinciosului Voievod
Ştefan cel
Mare şi Sfînt [1]
Doamnelor, Domnişoarelor şi Domnilor,
fraţi români de dincoace şi de dincolo de Prut,
Ne-am adunat aici,
în Ţara de Sus, aduşi de prin toate părţile lumii, la chemarea de dincolo de
moarte a celui între Sfinţi Voievodului nostru Ştefan cel Mare. 47 de ani pe
pămînt şi 5 veacuri în ceruri, el a fost şi a rămas athleta Christi, "atletul
lui Christos", cum l-a numit Papa Pius al II-lea încă de la 1463 [2]. Şi căutînd să exprimăm în cuvînt
emoţia care ne stăpîneşte şi dorurile care ne ard, ne vin aproape de la sine,
în gînd şi pe buze, versurile mereu proaspete ale lui Eminescu – celălalt mare
voievod şi sfînt, al limbii române: Ştefane,
Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta.../
Doar s-a-ndura Dumnezău/ Ca să-ţi mîntui neamul tău!/ Tu
te-nalţă din mormînt/ Să te-aud din corn sunînd/ Şi Moldova adunînd…
Românul care n-aude
acum şi aici cornul lui Ştefan, degeaba a mai bătut atîta drum şi
degeaba mai face umbră pămîntului! Românul care nu simte acum şi aici
că Eminescu e cu noi, degeaba cască ochii şi ciuleşte urechile, căci nimic nu
va pricepe şi cu nimic nu se va folosi!
Cîtă dreptate avea
regretatul Petre Ţuţea să-l definească pe Eminescu: "sumă lirică de
voievozi"! Vedeţi cum toate se întîlnesc şi toate se leagă în lumina
adevăratului românism, în această logică a inimii neamului, care are raţiuni pe
care raţiunea nu poate să le înţeleagă?!
Da, sîntem aici
şi acum de faţă întrucît credem şi mărturisim această trinitate a
vredniciei şi demnităţii româneşti: Ştefan,
Eminescu, Ţuţea. Ştefan cel Mare este icoana românismului patriarhal şi
spaima "liftei păgîne"; Eminescu este icoana românismului modern şi
spaima "negrei străinătăţi"; Ţuţea este icoana românismului
contemporan şi spaima "bestiei roşii". De la Ştefan prin
Eminescu pînă la Petre Ţuţea trece "linia neamului" – şi de
noi, de fiecare, depinde să o ducem mai departe sau să o trădăm.
Avem un trecut de
care putem fi mîndri, dar mîndria singură nu este de ajuns. Acest trecut ne
onorează, dar ne şi obligă. Dacă nu e dublată de vrednicie, mîndria n-aduce nici
un rod, aşa cum, după cuvîntul apostolic, "credinţa fără fapte moartă este".
Zice o vorbă din bătrîni că
românul îşi pune căciula dinainte şi se judecă singur. E bine, măcar din cînd
în cînd, să ne facem, ca inşi şi ca neam, un astfel de examen de conştiinţă. Şi
e bine ca în locul "căciulii" să ne punem dinainte reperele şi
pildele istoriei noastre mai vechi sau mai noi, cercetînd în ce măsură sîntem
în duhul şi pe linia lor, cu gîndul, cu vorba şi cu fapta.
Noica spunea despre Eminescu că e "conştiinţa
noastră mai bună"; într-un fel, toţi înaintaşii iluştri – sfinţi, martiri,
voievozi, cărturari – sînt "conştiinţele noastre mai bune" şi
alcătuiesc soborul neamului românesc. Acest sobor este tainic prezent
pentru fiecare inimă şi minte românească, iar în fruntea lui trebuie că stă,
creştineşte vorbind, îngerul păzitor al neamului, rînduit nouă de
dincolo de veac.
Să nu ne pierdem încredinţarea că aceşti
înainte-veghetori se bucură sau se întristează cu noi şi pentru noi. Numai
această încredinţare dă dimensiunea vie a ceea ce numim "istorie naţională"
şi în lumina ei putem să definim neamul ca o comunitate eternă a generaţiilor
trecute, prezente şi viitoare, ca o realitate organică şi purtătoare de destin.
Căci, vorba lui Eminescu, "statul român moştenit de la zeci de generaţii, care-au luptat şi suferit
pentru existenţa lui, formează moştenirea altor zeci de generaţii viitoare şi
nu e jucăria şi proprietatea exclusivă a generaţiei actuale".
Încercînd să dăm seama de starea de azi a neamului nostru, nu trebuie să
cădem într-un criticism radical şi deznădăjduit, dar nici nu trebuie să fugim
de orice critică şi să cădem într-un populism ieftin. Orice rană a
neamului, în care punem degetul, ne doare deopotrivă pe toţi cei ce sîntem
mădulare ale lui. Şi fiecare avem o parte de răspundere, mai mare sau mai mică,
faţă de ce este şi faţă de ce va fi, căci nimeni nu se poate lăuda cu desăvîrşirea
absolută, dar cu toţii sîntem chemaţi la mai multă desăvîrşire.
Istoria modernă a fost, pentru
noi, românii, o cruce grea. Modernitatea aceasta s-a desfăşurat între două mari
crize naţionale: fanariotismul şi comunismul. Diferitele revoluţii şi războaie
care au punctat-o ne-au făcut s-o luăm mereu de la capăt, iar "celula românească",
cum îi plăcea să spună lui Mircea Eliade, s-a subţiat pe acest fond, ducînd la
o eclipsă a tradiţiei şi la o anume neîncredere în forţele proprii. Eminescu se
plîngea, încă de la vremea lui: Săracă
Ţară de Sus,/ Toată faima ţi s-a dus…, iar faimoasa lui Doină ce
este altceva decît cîntecul de jale şi de veghe al românismului asediat în
propria lui casă? Sigur că
detaliile diferă de la o epocă la alta, dar răul e mereu la pîndă, deghizat în
o mie de feţe. De aceea, Doina lui Eminescu, chiar dacă este depăşită de
schimbarea anumitor realităţi sociale, economice, politice sau culturale, rămîne,
dincolo de ele, expresia perenă a durerii, dar şi a nădejdii româneşti; aş
zice, mai bine, a dorurilor noastre, căci dorul este în acelaşi timp
durere şi nădăjduire, trăirea unei neîmpliniri prezente (De la Nistru pîn’ la Tisa/ Tot românul plînsu-mi-s-a…), dar şi
aşteptarea unei împliniri viitoare (Doar
s-a-ndura Dumnezău/ Ca să-ţi mîntui neamul tău…).
Dacă atît de gravă era problema acum o sută
şi mai bine de ani, cu cît mai gravă este ea astăzi, după ce am trecut prin
cumplita experienţă comunistă, prin "ciuma roşie" care a decapitat
naţiunea şi a pervertit sufletele, şi din a cărei convalescenţă sîntem departe
de a fi ieşit! S-a observat cu dreptate că "nu ajunge să ieşi din
comunism; trebuie să ieşi şi din toate consecinţele lui" [3]. Or, consecinţele acestea, "sechelele
comuniste", cum li se spune adesea, sînt marea noastră problemă naţională
în zorii noului veac şi mileniu.
E o realitate că relele de natură materială
moştenite de la comunism se remediază mai uşor decît cele de natură
moral-spirituală. De aceea, lupta cea mai mare şi mai grea se dă la nivelul mentalităţii
noastre publice, iar printre tarele care ne apasă se numără şi acestea trei: conformismul,
oportunismul şi colaboraţionismul.
Conformismul este o stare de abandon, de "ieşire din
priză", generată fie de oboseală, fie de frică, fie de comoditate, fie de
deznădejde, iar uneori de toate la un loc. Omul acceptă formele exterioare care
i se impun, mai mult sau mai puţin teroristic, iar de la o vreme ajunge să nu
mai gîndească cu propria minte, ci să se lase total manevrat de sistem, fără
personalitate şi fără perspective.
Oportunismul se învecinează cu conformismul, dar nu
trebuie confundat cu el. Dacă conformismul este rezultatul unei stări de slăbiciune
sau de laşitate neputincioasă, oportunismul este
exploatarea parşivă a unei situaţii date: oportunistul acceptă "jocul"
şi caută să profite indirect de pe urma lui, fără ceea ce el numeşte "scrupule
inutile". Conformismul este pasiv şi resemnat, în vreme ce oportunismul
este activ şi interesat. Conformistul se pierde de obicei în mulţime, aproape pînă
la anonimat; oportunistul iese cu trufie vicleană din rîndul celor mulţi, pe
care-i dispreţuieşte pentru că "nu ştiu să se orienteze", "să
profite de situaţie". Conformistul e naiv şi oarecum mîhnit de condiţia
lui ("Ce să-i faci, asta e, se poate şi mai rău, vai de capul nostru!"),
în vreme oportunistul e şmecher şi mai degrabă încîntat de sine ("M-am
scos, i-am dus şi de data asta, dă-i în mă-sa! Nici usturoi n-am mîncat, nici
gura nu-mi miroase!").
Colaboraţionismul, spre
deosebire de oportunism, este pactul făcut pînă la capăt, autolivrarea directă
şi obedientă în slujba Puterii, în schimbul unor privilegii permanente,
personale sau de grup. Colaboraţionistul nu mai este un simplu aventurier al
contextului, ci este deja parte din sistem, drept care şi lucrează sistematic,
pe bază de programări şi conexiuni, de obicei fără nici o iluzie de
independenţă, iar uneori cu un zel exagerat, tocmai pentru a-şi convinge stăpînii
de maxima lui subordonare funcţională. Colaboraţionistul este deja în situaţia
de a aspira să parvină de la periferia sistemului spre centrul lui, gata de
orice compromis în numele “scopului care scuză mijloacele” ("Politica e
curvă, asta e!").
Conformismul,
oportunismul şi colaboraţionismul sînt trei trepte morale şi sociale ale "pactului
cu diavolul". Cînd ele ajung predominante într-o societate, societatea
respectivă degenerează pînă la monstruozitate, cum s-a întîmplat cu toate societăţile
comuniste. La noi, după ce la început comunismul a fost impus cu forţa şi
privit cu o suspiciune aproape generală, tot mai mulţi români au ajuns,
treptat, să-i cedeze din mers, adoptînd, după fire şi împrejurări, una sau alta
dintre aceste forme ale “pactului cu diavolul” şi prefăcînd compromisul în mod
de viaţă şi în mentalitate publică. Va fi contribuit la aceasta, desigur, pe lîngă
terorismul politico-ideologic şi psiho-social, specific tuturor regimurilor
totalitare, şi proasta tendinţă a românului obidit de a încerca iluzoriu să se
acomodeze cu răul, tendinţă mentală şi comportamentală cu rădăcini străvechi,
atestată de numeroase proverbe şi zicători frecvent invocate: "Fă-te frate
cu dracul pînă treci puntea", "Nici dracul nu-i chiar aşa de negru
cum pare", "Capul plecat sabia nu-l taie" şi altele asemenea.
Comunismul – şi aici se vede caracterul lui diabolic – a reuşit să ne anuleze
majoritatea virtuţilor naţionale şi să ne accentueze defectele constitutive, pe
un fond pervers de descreştinare şi de educaţie/reeducare ateo-materialistă. Că fenomenul
s-a petrecut şi la alte meridiane, aceasta poate fi pentru noi o scuză, dar
nicidecum o consolare.
Astăzi comunismul a
trecut formal, dar am rămas – mulţi, prea mulţi dintre noi, în diferite grade –
cu aceste defecţiuni de mentalitate. Conformismul, oportunismul şi
colaboraţionismul şi-au găsit forme noi de manifestare, şi de o parte şi de
alta a Prutului. Românul s-a obişnuit să fie năimit şi manipulat, să se
descurce de azi pe mîine, să facă treabă de mîntuială, să nu mai aibă nimic sfînt
şi să aştepte pomeni "de sus" sau "din afară". Nu vom reuşi
să ieşim cu adevărat la liman decît rupînd acest cerc vicios, recîştigîndu-ne
demnitatea umană, creştină şi naţională, recăpătîndu-ne credinţa în Dumnezeu şi
încrederea în noi înşine, redescoperindu-ne adevăratele tradiţii şi adevăraţii
mărturisitori.
Ştefan cel Mare, Eminescu, Ţuţea – ca să mă întorc
la trinitatea de la care am pornit – îşi află deplina actualitate în puterea
lor exemplară, de modele de vrednicie care somează prezentul la un viitor pe
măsura aspiraţiilor măreţe ale trecutului. Umblînd pe urmele lor, e vremea să
ieşim din paranteza istorică deschisă de comunism şi să dibuim din nou "linia
neamului". "Cu noi este Dumnezeu", dar se cere să fim şi noi cu
El. Drept care să ridicăm glas în răspărul vremurilor şi să zicem: Pentru vrednicia şi rugăciunile
Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt, întoarce, Doamne, neamul românesc
de la întuneric la lumină, binecuvintează-l şi ocroteşte-l cu dreapta Ta cea
atotputernică, şi pomeneşte-ne pe toţi întru fără-de-sfîrşitul împărăţiei Tale.
Amin.
[1] Putna, 2004. [Nota Blog]
[2] Cf. nota
4 de la textul anterior. [Nota Blog]
[3] Sînt cuvintele lui Jean-François Revel. [Nota Blog]
* "«Ştefane, Măria Ta, Tu la Putna nu mai sta!». Cuvînt ţinut de D-l Nicolae Popa din Los Angeles în
cadrul festivităţilor prilejuite de împlinirea
a 500 de ani de la strămutarea la ceruri a Binecredinciosului Voievod Ştefan
cel Mare şi Sfînt", în Puncte cardinale, anul XVI, nr. 11/191,
noiembrie 2006, p. 2.
Fostul deţinut politic Nicolae Popa
Mai puteţi citi pe
acest blog:
(1999)
2 comentarii:
Habar nu am avut ca dnii Cioroianu si Morar au avut ceva de comentat cu privire la Stefan cel Mare si Sfant.
Excelenta cuvantarea la Putna a dlui Nicolae Popa, un mare si adevarat ROMAN !
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire