ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (CXXVI)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

2006

ULTIMA BIRUINŢĂ

A LUI ŞTEFAN CEL MARE

Oferind un spectacol pe alocuri deconcertant (în care a excelat, cu graţioase imbecilităţi subversive, istoricul şi politicastrul liberal Adrian Cioroianu), s-a încheiat şi campania de desemnare prin vot public a celor mai mari români din istorie. Despre pertinenţa cu totul îndoielnică a voturilor am adus vorba şi în numerele trecute [1]. A lipsit foarte puţin ca românul cel mai de seamă să fi fost... un neamţ [2]. Pînă la urmă, ierarhia primilor 10 arată astfel: 1. ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÎNT; 2. Carol I; 3. Mihai Eminescu; 4. Mihai Viteazul; 5. Richard Wurmbrand; 6. Ion Antonescu; 7. Mircea Eliade; 8. Alexandru Ioan Cuza; 9. Constantin Brâncuşi; 10. Nadia Comăneci. Comparată cu ierarhiile primilor 10 de la alte meridiane, ierarhia românească este destul de echilibrată şi de pertinentă, cuprinzînd şi personalităţi istorico-politice, şi personalităţi cultural-religioase, în genere greu de contestat (singurul caz cu adevărat surprinzător – şi care arată limitele acestui gen de vot aleatoriu – rămîne cel al pastorului protestant de origine evreiască R. Wurmbrand, aproape necunoscut de publicul larg din România, dar căruia i s-a făcut lobby pe internet, mai ales din afara ţării [3]).

Locul 1 ocupat de Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt (1457-1504), oricît i-ar oripila pe un Adrian Cioroianu sau pe un Ioan T. Morar, pe noi nu poate decît să ne bucure, atît din punct de vedere naţional, cît şi din punct de vedere religios. El întruchipează fericit şi exemplar – chiar dincolo de recenta sa canonizare oficială – osmoza dintre neam şi Ortodoxie, precum şi rolul nostru european de paznici ai civilizaţiei creştine "la porţile Orientului".

Chiar dacă Europa de azi este mai atentă la progresele noastre economice sau administrative decît la trecutul nostru istoric sau la tradiţiile noastre spirituale, e onorant şi mobilizator să facem pasul decisiv al integrării în U.E. sub semnul celui pe care Papa Pius al II-lea l-a numit – încă de la 1463 – athleta Christi, "atletul lui Hristos" [4]. Rămîne de nădăjduit că-i vom onora cu adevărat şi pînă la capăt memoria.

În ce priveşte restul acestui "top" sui generis, e de observat că pînă la locul 5 este destul de incontestabil (chiar dacă mie unuia mi se pare că Eminescu ar fi meritat să stea înaintea lui Carol I). În lipsa intrusului Wurmbrand (altminteri personaj îndeajuns de onorabil), probabil că locul 5 i s-ar fi cuvenit lui Mircea Eliade mai degrabă decît lui Ion Antonescu. Marele absent dintre primii 10 mi se pare Sfîntul Voievod Martir Constantin Brîncoveanu (ce n-a prins decît locul 18).

Dincolo de relativitatea ei şi de anumite aspecte pe cît de penibile, pe atît de îngrijorătoare pentru noul stadiu al conştiinţei noastre naţionale, dar şi general axiologice, campania a avut meritul indiscutabil de a readuce în atenţia românilor (şi îndeosebi a celor tineri) nume îndeobşte mai puţin vehiculate mediatic astăzi, dar încă în măsură să legitimeze şi să catalizeze la modul superior greu încercata noastră conştiinţă de sine.

În contraponderea galopantului proces de "im-becalizare" [5] a societăţii româneşti post-comuniste, campania e pînă la urmă o reuşită, dovedind, între altele, că mass-media ar putea face infinit mai mult în plan educativ sau formator, dacă şi-ar reveni măcar din cînd în cînd din beţia senzaţionalismului ieftin şi a vulgarităţilor decerebrate, pe care o practică după cel mai imund reţetar occidental şi cu plusul inimitabil de ţigănie dîmboviţeană.

Răzvan CODRESCU

[1] În numărul pe august 2006, p. 16: "Nu ştim cîte comentarii merită recenta campanie mediatică pentru desemnarea prin vot public a celor mai de seamă români din istorie. Votul fiind cu totul aleatoriu, rezultatele n-au nici măcar pertinenţa unui sondaj, care se face după anumite criterii şi pe segmente reprezentative de populaţie. Ideea am împrumutat-o de la alţii, dar n-am ieşit mai rău decît ei. Chiar dacă Ceauşescu a ieşit pe locul 11 şi Becali pe locul 13, se pare că prostia românească este încă zăgăzuită de un anumit bun-simţ, căci între primii 10 n-au pătruns nulităţi sau VIP-uri ieftine (nici măcar prezenţa Nadiei Comăneci nu trebuie să mire, pentru că, dincolo de orice alte considerente, a contribuit enorm, prin talentul şi performanţele ei, la imaginea internaţională a României, fiind invariabil unul dintre cele 2-3 nume de români pe care le cunoaşte omul mediu din Occident şi de aiurea)". [Nota Blog]

[2] "Aspectul cel mai delicat rămîne însă altul, despre care aproape că nu s-a adus vorba – şi care este simptomatic dincolo de numărul sau calitatea voturilor. Este vorba de relativizarea (uneori împinsă pînă la absurd) a conceptului de apartenenţă naţională. În ce fel este, de pildă, Wurmbrand «român»? Evreu după sînge şi protestant după credinţă, exilat în Occident şi mort în Statele Unite, el n-ar fi avut ce să caute într-un top din România circumscris naţional, aşa cum n-ar fi avut ce să caute în topul nemţesc un Karl Marx, care totuşi a ieşit... al treilea «mare german»! Că Wurmbrand a trăit şi în România şi a vorbit o brumă româneşte? Dar după aceste criterii, intră la «români», mutatis mutandis, şi de-alde... Omar Hayssam! Se vede că ideologiile dizolvante îşi fac minten datoria şi că noi nici măcar nu mai realizăm în ce hal de perversiune am fost aduşi treptat, atît de comunismul roşu, cît şi de comunitarismul albastru. Vorba «românului» Cilibi Moisi: «Marfă ruptă gata, pe un sfanţ bucata!»..." (ibidem). [Nota Blog]

[3] "Mai surprinzătoare este, printre cei 10 «finalişti», prezenţa lui Richard Wurmbrand, personaj onorabil în multe privinţe (fost deţinut politic şi om de carte, predicator cu vervă şi înzestrat condeier), dar de care publicul larg din România nu prea are habar (dacă pe locul lui ar fi fost un N. Steinhardt, faptul ni s-ar fi părut mult mai firesc). Se vede că fanii protestanţi ai pastorului Wurmbrand, care-l vor fi votat în bloc (şi probabil de mai multe ori fiecare), în pofida numărului lor mic, sînt mai solidari şi mai dedaţi cu Internetul decît, să zicem, ortodocşii, comuniştii sau legionarii. Din cazul Wurmbrand se vede, pe de altă parte, cît de hazardat este acest gen de sondaj popular, despre a cărui pertinenţă ar fi o naivitate să ne facem iluzii. Cred că tocmai de aceea nici îngrijorarea stîngii şi a evreilor nu depăşeşte indispoziţia iniţială faţă de locurile ocupate de «reacţionari» notorii ca Ion Antonescu (între primii 10), Corneliu Zelea Codreanu (23) sau Nicolae C. Paulescu (31)" (ididem). [Nota Blog]

[4] În legătură cu acest titlu atribuit diplomatic şi lui Ştefan cel Mare, trebuie precizat, totuşi, că nu-i vorba de o caracterizare particulară a voievodului moldav (cum ne-ar plăcea să credem), ci de un titlu acordat curent de papalitate în secolul XV celor care, fără să fie mari împăraţi sau regi, erau angajaţi în apărarea porţilor creştinătăţii. Înainte de Ştefan cel Mare, fuseseră numiţi athleta Christi albanezul Skanderbeg (Gergj Kastrioti: 1403-1468), de către Nicolae V, Calixt III, Pius II şi Paul II, sau Iancu de Hunedoara (Ioan Huniade: 1407-1456), de către Calixt III, acesta din urmă fiind gratificat şi cu calificativul de fortissimus (Ab unico Christi fortissimo athleta Johanne voivoda…). După Vintilă Horia (Dicţionarul papilor), lui Ştefan titlul nu i-a fost atribuit pentru prima oară de Sixt IV (Francesco della Rovere, papă între 1471 şi 1484), cum se afirmă în mod curent, ci de Pius II (Enea Silvio Piccolomini, papă între 1458 şi 1464), încă din 1463 (în contextul proiectului de cruciadă zădărnicit de moartea sa: "Pînă astăzi, ceea ce îmi lipsea era o flotă. Astăzi eu voi fi cel ce-i va lipsi flotei..."), cînd încă n-apucase să se ilustreze prin marile lui victorii antiotomane (suit pe tron la 1457, Ştefan va obţine prima victorie împotriva turcilor în 1473, iar Sixt IV îl va numi verus christianae fidei athleta după marea victorie din 1475), ceea ce confirmă caracterul mai degrabă formal al titlului, căruia mai tîrziu (sec. XVII) i se va asocia, generic, şi un imn religios latinesc (Athleta Christi nobilis) cu autor necunoscut (Ignotus hic et abditus/ Athleta Christi nobilis/ Serpente cum saevissimo/ Miranda gessit paelia.// Attritus hisce cautibus/ Spinis cruentus asperis/ Benedictus in terra jacens/ Coeli pererrabat choros). [Nota Blog]

[5] Termen lansat de regretatul Octavian Paler. [Nota Blog]

* Răzvan Codrescu, "Ultima biruinţă a lui Ştefan cel Mare", în Puncte cardinale, anul XVI, nr. 11/191, noiembrie 2006, p. 1.

Putna: mormîntul Binecredinciosului Voievod 

Ştefan cel Mare şi Sfînt (1457-1504)

2006

ŞTEFANE, MĂRIA-TA,   

TU LA PUTNA NU MAI STA!

Cuvînt ţinut de D-l Nicolae Popa 

din Los Angeles în cadrul 

festivităţilor prilejuite de 

împlinirea a 500 de ani

de la strămutarea la ceruri

a Binecredinciosului Voievod 

Ştefan cel Mare şi Sfînt [1]

Doamnelor, Domnişoarelor şi Domnilor,

fraţi români de dincoace şi de dincolo de Prut,

Ne-am adunat aici, în Ţara de Sus, aduşi de prin toate părţile lumii, la chemarea de dincolo de moarte a celui între Sfinţi Voievodului nostru Ştefan cel Mare. 47 de ani pe pămînt şi 5 veacuri în ceruri, el a fost şi a rămas athleta Christi, "atletul lui Christos", cum l-a numit Papa Pius al II-lea încă de la 1463 [2]. Şi căutînd să exprimăm în cuvînt emoţia care ne stăpîneşte şi dorurile care ne ard, ne vin aproape de la sine, în gînd şi pe buze, versurile mereu proaspete ale lui Eminescu – celălalt mare voievod şi sfînt, al limbii române: Ştefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta.../ Doar s-a-ndura Dumnezău/ Ca să-ţi mîntui neamul tău!/ Tu te-nalţă din mormînt/ Să te-aud din corn sunînd/ Şi Moldova adunînd…

Românul care n-aude acum şi aici cornul lui Ştefan, degeaba a mai bătut atîta drum şi degeaba mai face umbră pămîntului! Românul care nu simte acum şi aici că Eminescu e cu noi, degeaba cască ochii şi ciuleşte urechile, căci nimic nu va pricepe şi cu nimic nu se va folosi!

Cîtă dreptate avea regretatul Petre Ţuţea să-l definească pe Eminescu: "sumă lirică de voievozi"! Vedeţi cum toate se întîlnesc şi toate se leagă în lumina adevăratului românism, în această logică a inimii neamului, care are raţiuni pe care raţiunea nu poate să le înţeleagă?!

Da, sîntem aici şi acum de faţă întrucît credem şi mărturisim această trinitate a vredniciei şi demnităţii româneşti: Ştefan, Eminescu, Ţuţea. Ştefan cel Mare este icoana românismului patriarhal şi spaima "liftei păgîne"; Eminescu este icoana românismului modern şi spaima "negrei străinătăţi"; Ţuţea este icoana românismului contemporan şi spaima "bestiei roşii". De la Ştefan prin Eminescu pînă la Petre Ţuţea trece "linia neamului" – şi de noi, de fiecare, depinde să o ducem mai departe sau să o trădăm.

Avem un trecut de care putem fi mîndri, dar mîndria singură nu este de ajuns. Acest trecut ne onorează, dar ne şi obligă. Dacă nu e dublată de vrednicie, mîndria n-aduce nici un rod, aşa cum, după cuvîntul apostolic, "credinţa fără fapte moartă este".

Zice o vorbă din bătrîni că românul îşi pune căciula dinainte şi se judecă singur. E bine, măcar din cînd în cînd, să ne facem, ca inşi şi ca neam, un astfel de examen de conştiinţă. Şi e bine ca în locul "căciulii" să ne punem dinainte reperele şi pildele istoriei noastre mai vechi sau mai noi, cercetînd în ce măsură sîntem în duhul şi pe linia lor, cu gîndul, cu vorba şi cu fapta.

Noica spunea despre Eminescu că e "conştiinţa noastră mai bună"; într-un fel, toţi înaintaşii iluştri – sfinţi, martiri, voievozi, cărturari – sînt "conştiinţele noastre mai bune" şi alcătuiesc soborul neamului românesc. Acest sobor este tainic prezent pentru fiecare inimă şi minte românească, iar în fruntea lui trebuie că stă, creştineşte vorbind, îngerul păzitor al neamului, rînduit nouă de dincolo de veac.

Să nu ne pierdem încredinţarea că aceşti înainte-veghetori se bucură sau se întristează cu noi şi pentru noi. Numai această încredinţare dă dimensiunea vie a ceea ce numim "istorie naţională" şi în lumina ei putem să definim neamul ca o comunitate eternă a generaţiilor trecute, prezente şi viitoare, ca o realitate organică şi purtătoare de destin. Căci, vorba lui Eminescu, "statul român moştenit de la zeci de generaţii, care-au luptat şi suferit pentru existenţa lui, formează moştenirea al­tor zeci de generaţii viitoare şi nu e jucăria şi proprietatea exclusivă a generaţiei actuale".

Încercînd să dăm seama de starea de azi a neamului nostru, nu trebuie să cădem într-un criticism radical şi deznădăjduit, dar nici nu trebuie să fugim de orice critică şi să cădem într-un populism ieftin. Orice rană a neamului, în care punem degetul, ne doare deopotrivă pe toţi cei ce sîntem mădulare ale lui. Şi fiecare avem o parte de răspundere, mai mare sau mai mică, faţă de ce este şi faţă de ce va fi, căci nimeni nu se poate lăuda cu desăvîrşirea absolută, dar cu toţii sîntem chemaţi la mai multă desăvîrşire.

Istoria modernă a fost, pentru noi, românii, o cruce grea. Modernitatea aceasta s-a desfăşurat între două mari crize naţionale: fanariotismul şi comunismul. Diferitele revoluţii şi războaie care au punctat-o ne-au făcut s-o luăm mereu de la capăt, iar "celula românească", cum îi plăcea să spună lui Mircea Eliade, s-a subţiat pe acest fond, ducînd la o eclipsă a tradiţiei şi la o anume neîncredere în forţele proprii. Eminescu se plîngea, încă de la vremea lui: Săracă Ţară de Sus,/ Toată faima ţi s-a dus…, iar faimoasa lui Doină ce este altceva decît cîntecul de jale şi de veghe al românismului asediat în propria lui casă? Sigur că detaliile diferă de la o epocă la alta, dar răul e mereu la pîndă, deghizat în o mie de feţe. De aceea, Doina lui Eminescu, chiar dacă este depăşită de schimbarea anumitor realităţi sociale, economice, politice sau culturale, rămîne, dincolo de ele, expresia perenă a durerii, dar şi a nădejdii româneşti; aş zice, mai bine, a dorurilor noastre, căci dorul este în acelaşi timp durere şi nădăjduire, trăirea unei neîmpliniri prezente (De la Nistru pîn’ la Tisa/ Tot românul plînsu-mi-s-a…), dar şi aşteptarea unei împliniri viitoare (Doar s-a-ndura Dumnezău/ Ca să-ţi mîntui neamul tău…).

Dacă atît de gravă era problema acum o sută şi mai bine de ani, cu cît mai gravă este ea astăzi, după ce am trecut prin cumplita experienţă comunistă, prin "ciuma roşie" care a decapitat naţiunea şi a pervertit sufletele, şi din a cărei convalescenţă sîntem departe de a fi ieşit! S-a observat cu dreptate că "nu ajunge să ieşi din comunism; trebuie să ieşi şi din toate consecinţele lui" [3]. Or, consecinţele acestea, "sechelele comuniste", cum li se spune adesea, sînt marea noastră problemă naţională în zorii noului veac şi mileniu.

E o realitate că relele de natură materială moştenite de la comunism se remediază mai uşor decît cele de natură moral-spirituală. De aceea, lupta cea mai mare şi mai grea se dă la nivelul mentalităţii noastre publice, iar printre tarele care ne apasă se numără şi acestea trei: conformismul, oportunismul şi colaboraţionismul.

Conformismul este o stare de abandon, de "ieşire din priză", generată fie de oboseală, fie de frică, fie de comoditate, fie de deznădejde, iar uneori de toate la un loc. Omul acceptă formele exterioare care i se impun, mai mult sau mai puţin teroristic, iar de la o vreme ajunge să nu mai gîndească cu propria minte, ci să se lase total manevrat de sistem, fără personalitate şi fără perspective.

Oportunismul se învecinează cu conformismul, dar nu trebuie confundat cu el. Dacă conformismul este rezultatul unei stări de slăbiciune sau de laşitate neputincioasă, oportunismul este exploatarea parşivă a unei situaţii date: oportunistul acceptă "jocul" şi caută să profite indirect de pe urma lui, fără ceea ce el numeşte "scrupule inutile". Conformismul este pasiv şi resemnat, în vreme ce oportunismul este activ şi interesat. Conformistul se pierde de obicei în mulţime, aproape pînă la anonimat; oportunistul iese cu trufie vicleană din rîndul celor mulţi, pe care-i dispreţuieşte pentru că "nu ştiu să se orienteze", "să profite de situaţie". Conformistul e naiv şi oarecum mîhnit de condiţia lui ("Ce să-i faci, asta e, se poate şi mai rău, vai de capul nostru!"), în vreme oportunistul e şmecher şi mai degrabă încîntat de sine ("M-am scos, i-am dus şi de data asta, dă-i în mă-sa! Nici usturoi n-am mîncat, nici gura nu-mi miroase!").

Colaboraţionismul, spre deosebire de oportunism, este pactul făcut pînă la capăt, autolivrarea directă şi obedientă în slujba Puterii, în schimbul unor privilegii permanente, personale sau de grup. Colaboraţionistul nu mai este un simplu aventurier al contextului, ci este deja parte din sistem, drept care şi lucrează sistematic, pe bază de programări şi conexiuni, de obicei fără nici o iluzie de independenţă, iar uneori cu un zel exagerat, tocmai pentru a-şi convinge stăpînii de maxima lui subordonare funcţională. Colaboraţionistul este deja în situaţia de a aspira să parvină de la periferia sistemului spre centrul lui, gata de orice compromis în numele “scopului care scuză mijloacele” ("Politica e curvă, asta e!").

Conformismul, oportunismul şi colaboraţionismul sînt trei trepte morale şi sociale ale "pactului cu diavolul". Cînd ele ajung predominante într-o societate, societatea respectivă degenerează pînă la monstruozitate, cum s-a întîmplat cu toate societăţile comuniste. La noi, după ce la început comunismul a fost impus cu forţa şi privit cu o suspiciune aproape generală, tot mai mulţi români au ajuns, treptat, să-i cedeze din mers, adoptînd, după fire şi împrejurări, una sau alta dintre aceste forme ale “pactului cu diavolul” şi prefăcînd compromisul în mod de viaţă şi în mentalitate publică. Va fi contribuit la aceasta, desigur, pe lîngă terorismul politico-ideologic şi psiho-social, specific tuturor regimurilor totalitare, şi proasta tendinţă a românului obidit de a încerca iluzoriu să se acomodeze cu răul, tendinţă mentală şi comportamentală cu rădăcini străvechi, atestată de numeroase proverbe şi zicători frecvent invocate: "Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea", "Nici dracul nu-i chiar aşa de negru cum pare", "Capul plecat sabia nu-l taie" şi altele asemenea. Comunismul – şi aici se vede caracterul lui diabolic – a reuşit să ne anuleze majoritatea virtuţilor naţionale şi să ne accentueze defectele constitutive, pe un fond pervers de descreştinare şi de educaţie/reeducare ateo-materialistă. Că fenomenul s-a petrecut şi la alte meridiane, aceasta poate fi pentru noi o scuză, dar nicidecum o consolare.

Astăzi comunismul a trecut formal, dar am rămas – mulţi, prea mulţi dintre noi, în diferite grade – cu aceste defecţiuni de mentalitate. Conformismul, oportunismul şi colaboraţionismul şi-au găsit forme noi de manifestare, şi de o parte şi de alta a Prutului. Românul s-a obişnuit să fie năimit şi manipulat, să se descurce de azi pe mîine, să facă treabă de mîntuială, să nu mai aibă nimic sfînt şi să aştepte pomeni "de sus" sau "din afară". Nu vom reuşi să ieşim cu adevărat la liman decît rupînd acest cerc vicios, recîştigîndu-ne demnitatea umană, creştină şi naţională, recăpătîndu-ne credinţa în Dumnezeu şi încrederea în noi înşine, redescoperindu-ne adevăratele tradiţii şi adevăraţii mărturisitori.

Ştefan cel Mare, Eminescu, Ţuţea – ca să mă întorc la trinitatea de la care am pornit – îşi află deplina actualitate în puterea lor exemplară, de modele de vrednicie care somează prezentul la un viitor pe măsura aspiraţiilor măreţe ale trecutului. Umblînd pe urmele lor, e vremea să ieşim din paranteza istorică deschisă de comunism şi să dibuim din nou "linia neamului". "Cu noi este Dumnezeu", dar se cere să fim şi noi cu El. Drept care să ridicăm glas în răspărul vremurilor şi să zicem: Pentru vrednicia şi rugăciunile Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt, întoarce, Doamne, neamul românesc de la întuneric la lumină, binecuvintează-l şi ocroteşte-l cu dreapta Ta cea atotputernică, şi pomeneşte-ne pe toţi întru fără-de-sfîrşitul împărăţiei Tale. Amin.

[1] Putna, 2004. [Nota Blog]

[2] Cf. nota 4 de la textul anterior. [Nota Blog]

[3] Sînt cuvintele lui Jean-François Revel. [Nota Blog]

* "«Ştefane, Măria Ta, Tu la Putna nu mai sta!». Cuvînt ţinut de D-l Nicolae Popa din Los Angeles în cadrul festivităţilor prilejuite de împlinirea a 500 de ani de la strămutarea la ceruri a Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt", în Puncte cardinale, anul XVI, nr. 11/191, noiembrie 2006, p. 2. 

Fostul deţinut politic Nicolae Popa

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – "Cine se teme de naţionalism?" (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – "Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – "Fiziologia trepăduşului" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – "«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – "Necesara despărţire a apelor" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – "Distincţii necesare" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – "Spiritul viu al dreptei" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – "Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară" (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – "Necesitatea unei viziuni de dreapta..." (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – "Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – "Confruntarea dintre Memorie şi Uitare" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – "Martin Luther şi evreii..." (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – "Dreptatea d-lui Pleşu" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – "Pe marginea unei decepţii" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – "Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – "Viaţa – proprietate de stat" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – "Sensul unităţii creştine" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – "Căderea Cuvîntului în cazuri" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – "O reacţie a d-lui Patapievici" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – "San Juan de la Cruz: Romances" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – "Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – "Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – "Iarba verde de acasă…" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – "Doar o vorbă să-ţi mai spun…" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – "«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – "Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – "Între zoón politikón şi homo religiosus" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – "Apocalipsa şi ştiinţa" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – "Stafia comunismului la Paris"   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – "«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – "Falimentul speranţei" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – "Masoneria şi organizaţiile internaţionale" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – "Ispita «iubirii»" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – "Apostrof-area ca asasinat moral" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – "Fabulă cu trandafir" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – "Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – "Aspecte ale dialogului religie-cultură…"

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – "Puncte cardinale 100": "La aniversară", "Măcel de Buna Vestire", "Marginalii" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – "Cronica unei gafe editoriale" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – "Epica Holocaustului…" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – "Lecţia americană" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – "Demonizarea Americii" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – "«Dictatura bunului simţ»…" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – "În sfîrşit, Acasă…" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – "Anul Eminescu", "Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – "Cine eşti dumneata, domnule Neştian?" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – "Demitizarea" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – "Maxime Egger: Cum am devenit ortodox" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – "Marea iertare" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – "Maica Mihaela" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – "Un luceafăr pe columna cezarilor" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – "Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – "Supără realitatea sau formularea ei?" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LV) – "Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – "Odihna de Eminescu" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – "Mesianismul Dreptei" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – "Misiunea românilor în istorie" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – "Obligaţiile unei conştiinţe morale" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LX) – "Naţionalismul şi România de azi", "Menirea generaţiei noastre" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – "Lichidarea unei legende" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – "Pentru o Europă unită a naţiunilor" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIII) – "Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIV) – "Despre a fi altfel" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXV) – "Pentru un naţionalism european" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVI) – "Caracterul naţional al Ortodoxiei" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVII) – "Un evreu renegat avertizează America" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVIII) – "In memoriam: Horia Bernea", "Muzeul Ţăranului Român după Horia Bernea" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIX) – "Europa lui Hristos" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXX) – "Ziua judecăţii" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXI) – "Interviu cu istoricul Neagu Djuvara" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXII) – "Elitele şi partidele politice" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIII) – "Revolta «omului recent»" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIV) – "Naţionalism şi democraţie" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXV) – "Perversiunea naţional-comunistă" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVI) – "Isteria antifascistă" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVII) – "Moştenirile lui Horia Bernea" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVIII) – "Veşti triste din Spania" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIX) – "Mai bine prea tîrziu decît niciodată!" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXX) – "Centenarul Petre Ţuţea (1902-2002)" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXI) – "Rost – «manifestul românesc» al unei noi generaţii" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXII) – "Istoria în actualitate: Penele Arhanghelului" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIII) – "Cultul monştrilor" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIV) – "Nu-i pace sub măslini..." (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXV) – "Aceşti evrei visători şi utopiile lor păguboase" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVI) – "De la vulgaritate la perversiune" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVII) – "Dimensiunea cosmică a dorului" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVIII) – "Călătorie în «buricul pămîntului»" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIX) – "Taina fratelui" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XC) – "Conceptul de medicină creştină" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCI) – "Cazul Paulescu văzut cu ochii altora" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCII) – "Political correctness?" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIII) – "Tîlcuirea patristică a Psalmului 50" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIV) – "Un clown pentru Nobel?" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCV) – "Chilia isihastului în lume" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVI) – "Paul Goma «antisemit»?" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVII) – "Catedrala Mîntuirii Neamului..." (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVIII) – "Mircea Dinescu între ignoranţă şi abjecţie" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIX) – "August roşu: circ fără pîine" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (C) – "«Insurecţia» de la 23 august văzută prin ochii unui soldat german" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CI) – "Erosul care mişcă lumile" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CII) – "Sfinţita rugăciune" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CIII) – "Păcatul lui Onan" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CIV) – "Dante, Infernul, Cîntul XXXIV" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CV) – "Acatistul Sfinţilor Români din închisori" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CVI) – "Giulgiul din Torino: o provocare perpetuă" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CVII) – "Tentative de purificare" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CVIII) – "La despărţirea de Papa Ioan Paul II..." (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CIX) – "Cine a fost Teodor M. Popescu?" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CX) – "Cuvînt prevenitor despre idolatrie şi magie" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXI) – "Cultul eroilor la români" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXII) – "Miza unui linşaj mediatic" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXIII) – "Biblia lui Robespierre" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXIV) – "Imoralitatea apartenenţei la francmasonerie" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXV) – "Împotriva falsului ecumenism" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXVI) – "De la Facere la Apocalipsă" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXVII) – "O uşă interzisă" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXVIII) – "Pe marginea unei blasfemii" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXIX) – "Un portret al Căpitanului la copilărie" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXX) – "«Am vrut să-l împuşc pe Ceauşescu»" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXI) – "Ciobanul şi «futelniţa»" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXII) – "Luciferismul de larg consum" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXIII) – "Adevărata dramă de la Petru-Vodă" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXIV) – "În jurul unei neînţelegeri" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXV) – "Ofensiva homosexualilor"