OAMENI CARE AU FOST: PRINŢUL ALECU GHYKA

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

O LEGENDĂ A ÎNCHISORILOR

"Comunismul e o utopie! E cel mai greu blestem ce a căzut pe neamul românesc! Viitorul o va dovedi. Pe noi o să ne terminaţi, dar veţi fi blestemaţi, din neam în neam, de copiii şi de nepoţii voştri, cărora le-aţi închis ochii de dragul unei idei sortite eşecului! Noi, cei de aici, vă iertăm, dar istoria nu iartă!".

(Alexandru Ghyka)

I

În cerdacul casei sale de la Ocişor, într-o vară de pe la începutul anilor '80, cînd ne-a arătat [1] pentru prima oară şi manuscrisul memoriilor din închisoare, profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor ne-a vorbit fermecător – şi încerc mai jos să aproximez din memorie – despre prinţul Alexandru Ghyka, "o legendă vie" [2] a închisorilor politice din România...

Numărîndu-se printre fruntaşii legionari, prinţul Alecu Ghyka, pentru că făcuse Dreptul şi profesase mulţi ani în magistratură, fusese numit în '40 şeful Siguranţei şi al Poliţiei în statul naţional-legionar. Dar a venit aşa-zisa "rebeliune" (care a fost, de fapt, manevra lui Antonescu de a scăpa de legionari), cînd a fost arestat, judecat sumar şi condamnat la ani grei de închisoare. A stat închis din '41: de la Antonescu l-au preluat "capitularzii", iar de la ei l-au preluat comuniştii... 23 de ani!... La eliberarea de la Aiud, în '64, cu ultimul lot, era acolo şi nea Petrache Ţuţea, care se dă la o parte şi-i zice prinţului: "Luaţi-o dumneavoastră înainte, că aveţi 23 de ani de închisoare; dacă ies eu întîi, zic ăştia că sînt omul guvernului!". Nea Petrache avea mare consideraţie pentru Alecu Ghyka: "Păi ăsta are vreo zece voievozi la coada lui!"...

Prinţul era înalt, slab, drept, ca un Don Quijote. Avea părul cărunt şi ochii albaştri. Se purta bine cu toţi şi îi plăcea să stea de vorbă, dar mai mult să asculte decît să vorbească. Era foarte credincios şi se ruga mult, se zice că practica rugăciunea inimii... [3] Nu avea nici un fel de aere sau mofturi princiare. În atîţia ani, în care foamea era cel mai mare chin, niciodată din pîinea tăiată bucăţi n-a luat bucata cea mai mare. Bucăţile nu erau tăiate egal şi atunci era între deţinuţi o regulă: prin rotaţie, fiecare, cînd îi venea rîndul, lua bucata cea mai mare. Prinţul, şi cînd îi venea rîndul, lua bucata cea mai mică... 

De la el comuniştii n-au putut să scoată niciodată nimic. A reuşit, după 23 de ani de închisoare, şi ţinut mai mult la izolare, în condiţiile cele mai cumplite, să iasă afară cu fruntea sus, fără să fi făcut nici cel mai mic compromis! Sans peur et sans reproche!

Cînd a căzut în dizgraţie Lucreţiu Pătrăşcanu, securiştii au vrut să-l facă pe prinţ, oferindu-i în schimb chiar libertatea, să declare că Pătrăşcanu fusese informatorul vechii Siguranţe... Ştiau ei că prinţul fusese prieten cu Petre Pandrea [4], stîngistul, "tovarăşul de drum" al comuniştilor, cumnat cu Pătrăşcanu, şi că o dată, la rugămintea lui Pandrea, prinţul, suflet bun şi generos, intervenise ca să-l scape pe "Coca" (aşa-i ziceau lui Pătrăşcanu rudele şi amicii) din nu ştiu ce dandana... Prinţul i-a ascultat atent şi la urmă le-a zis: "N-aveţi decît să vă mîncaţi între voi pînă cînd veţi rămîne atîţia cîţi am botezat eu. Dar vă rog să faceţi asta fără aportul meu!".

La un moment dat, de la Aiud, unde s-a consumat ultima fază a "reeducării", colonelul Crăciun, directorul închisorii, l-a dus cu elicopterul să vadă noile "realizaţii" ale socialismului triumfător la sate şi oraşe: blocuri, uzine etc., aşteptîndu-se, desigur, ca efectul să fie copleşitor şi prinţul să zică, eventual: "Ei da! Jos pălăria! Aţi schimbat faţa ţării, nu mă mai opun". Prinţul s-a uitat tăcut la cîte i s-au arătat, fără nici o expresie pe faţă. La întoarcere, Crăciun îl întreabă, aproape jubilînd: "Ei, prinţe, ce zici?". La care prinţul, aruncîndu-şi ochii pe fereastra biroului: "Ce frumoase sînt acele sălcii plîngătoare pe malul Aiudelului, domnule colonel!". Crăciun să crape, nu alta! [5]

Tot la Aiud, nu cu mult înaintea eliberării, într-o şedinţă de "reeducare" (care nu se mai făcea cu violenţa fizică, ci cu teroarea şi manipularea psihică), Crăciun a ţinut morţiş să fie adus şi prinţul Ghyka, pe care l-au scos din Zarcă, de la izolare, unde stătuse atît de mult, în beznă şi umezeală, încît avea un fel de mîzgă verde pe el. Venise o scrisoare din partea fiului său, prin care familia (probabil la sugestia şi presiunea "organelor") îl ruga să renunţe la opoziţia lui, ca să ajungă mai repede acasă şi să se integreze în noua societate. Scrisoarea era patetică şi Crăciun l-a pus s-o citească pe un tînăr deţinut cam de aceeaşi vîrstă cu fiul prinţului, socotind că aşa o să-l mişte şi mai tare şi o să izbutească, în sfîrşit, să-l înmoaie. Toată asistenţa înmărmurise. La urmă, iscodit de Crăciun ce are de zis, prinţul a răspuns calm, deşi a fost prima şi singura dată cînd a fost văzut cu lacrimi în ochi: "Domnule colonel, ei cu ale lor, eu cu ale mele! Un strămoş al meu şi-a pierdut capul pentru Bucovina [6]. Eu, pentru onoarea mea, sînt gata să-mi pierd capul şi încă ceva pe deasupra!".

II

Astăzi e la îndemînă suficient material arhivistic şi memorialistic pentru o monografie Alexandru Ghyka [7], ce-şi aşteaptă autorul care să se onoreze scriind-o.

Prinţul Alexandru Ghyka s-a născut la Iaşi, în 8 februarie 1903, în familia lui Grigore Ghyka [8]. A mai avut doi fraţi mai mari: Grigore (1899-1966) şi Ion-Constantin (1900-1969), şi ei apropiaţi de Codreanu [9] şi – din 1927 – de Legiunea Arhanghelul Mihail (înfiinţată în vara acelui an). Fraţii mai mari s-au numărat printre membrii fondatori ai Asociaţiei Studenţilor Creştini, constituite la 20 mai 1922 (de unde denumirea de "generaţia de la 22" dată uneori generaţiei lui Codreanu) şi au fost puternic implicaţi în luptele studenţeşti din anii 1922-1923, duse sub semnul lui numerus clausus.

După terminarea Facultăţii de Drept, Alexandru Ghyka a funcţionat o vreme ca magistrat, dar din 1936 optează pentru avocatură, intrînd în Baroul de Ilfov (pînă în 1940). Pe urmele lui Codreanu, s-a îndepărtat de L.A.N.C. şi s-a apropiat de Legiune (în care se înscrie oficial în 1937) [10]. S-a căsătorit cu fiica omului politic liberal Mihail Orleanu, Maria Eliza, cu care a avut trei copii (Grigore, Ioana şi Maria [11]). Vine însă marea prigoană de după arestarea şi condamnarea lui Codreanu şi este la rîndul lui întemniţat, împrejurare în care, în acord cu alţi capi ai Legiunii, semnează aşa-numita Mărturisire de credinţă, prin care se urmărea evitarea unor noi represalii din partea regimului carlist.

Abdicarea lui Carol al II-lea îi propulsează pe legionari la putere, alături de generalul Ion Antonescu, dar numai pentru cîteva luni. Pe acest fond, Alexandru Ghyka a fost numit director al Siguranţei Generale şi director general al Poliţiei, din 16 septembrie 1940 pînă în 23 ianuarie 1941, cînd a fost arestat şi condamnat la 15 ani muncă silnică pentru rebeliune şi înaltă trădare (dar, cu contribuţia comuniştilor, pînă la urmă va face peste 23). O dezicere de Horia Sima l-ar fi putut ajuta să scape, dar a considerat că ar fi fost ceva nedemn pentru el (chiar dacă relaţiile dintre ei fuseseră nu o dată tensionate). A preferat să-şi poarte crucea pînă la capăt, pariind pe o rectitudine care a devenit proverbială. Nimic nu l-a putut îngenunchea, nici în anii de închisoare [12], nici după aceea [13]. Declaraţiile de la anchete obişnuia să şi le încheie cu "Trăiască Legiunea şi Căpitanul!", pentru a fi cît se poate de clar că rămîne neclintit pe linia lui, chiar dacă era vorba de o cauză pierdută. Odată, întrebat de ce face asta, a răspuns simplu: "Pentru că aşa simt eu!".

Dar, ca bun creştin, pe cît era de exigent cu sine, pe atît era de înţelegător şi de indulgent cu ceilalţi. "Avea o mare înţelegere pentru oameni, în general, şi pentru cei ajunşi în situaţii-limită, în special, pentru îndoielile şi frămîntările lor sufleteşti. Nu a judecat niciodată pe nici unul dintre cei care au acceptat reeducarea, nici chiar pe aceia care, prin poziţia lor, ar fi avut datoria morală să reziste, considerînd că fiecare are dreptul să încerce să se salveze, atunci cînd nu mai are resursele sufleteşti necesare continuării luptei, aşa cum crede el de cuviinţă şi după cum îi dictează propria-i conştiinţă. Desigur, om fiind, prinţul Ghica va fi avut şi el îndoielile, slăbiciunile şi dorurile lui. Va fi avut şi el, ca toţi ceilalţi, momentele lui de deznădejde. Niciodată însă nu s-a  lăsat copleşit de ele. Niciodată nu a dat adversarului satisfacţia de a-l vedea clătinîndu-se din hotărîrile lui" [14].

Poetul Demostene Andronescu relatează şi această scenă semnificativă (şi îmi voi îngădui aici un citat mai lung):

"În toamna anului 1962, cînd acţiunea de reeducare era în toi, l-am reîntîlnit pe prinţul Ghica cu prilejul unuia dintre «spectacolele» despre care am amintit că le regiza colonelul Crăciun cu anumite ocazii (eliberarea unor deţinuţi consideraţi reeducaţi, prezentarea autodemascării unor personalităţi etc.) pentru a sensibiliza şi stimula masa de deţinuţi, în general, şi pe cei recalcitranţi, în special. Nu ne mai văzusem, sau mai exact nu ne mai vorbisem de aproape doi ani, de cînd el fusese luat din celula în care stăteam împreună şi dus, după cum am aflat mai tîrziu, la Ministerul de Interne şi în vizită prin ţară, pentru a fi determinat să accepte reeducarea. Cum, de data aceasta, bîlciul la care eram obligaţi să asistăm s-a prelungit pînă noaptea tîrziu, pe la ora 22 ni s-a dat o pauză pe durata căreia ni s-a permis să ne plimbăm într-o curte interioară puternic luminată, pentru a putea fi supravegheaţi. De îndată ce am ieşit afară, l-am căutat cu privirea şi am alergat la el. Ne-am îmbrăţişat şi, după ce ne-am întrebat unul pe altul de sănătate, m-a cuprins părinteşte de după umăr şi ne-am plimbat o bună bucată de vreme în tăcere. Simţeam că îl frămîntă ceva, că vrea să-mi spună ceva, dar nu ştia cum să înceapă. Într-un tîrziu a început cu o voce blîndă, care aducea totuşi a mustrare: «Am auzit că nu eşti cuminte, că faci prostii». La început am crezut că este vorba de o neînţelegere sau că cineva, vrînd să mă compromită, i-a şoptit cine ştie ce despre mine. [...] Nedumerit l-am privit întrebător. «Da – mi-a  răspuns –, am  auzit că refuzi reeducarea. De ce? Nu-ţi dai seama că aceasta este singura cale de a ieşi de aici?». L-am întrebat cu un accent de revoltă în glas: «Cum, domnule Ghica, dumneavoastră, tocmai dumneavoastră, care refuzaţi cu atîta îndîrjire această monstruozitate care se cheamă reeducare, mă îndemnaţi pe mine să o accept?!». Oprindu-se pe loc şi punîndu-mi mîna pe umăr, mi-a spus: «Măi băiete, voi sînteţi tineri, voi trebuie să ieşiţi de aici şi să vă refaceţi viaţa! Aveţi acest drept care este, în acelaşi timp, şi o datorie. V-aţi dăruit destul. Aveţi acum dreptul şi obligaţia să şi trăiţi şi să vă realizaţi în măsura în care vă mai puteţi realiza. Lăsaţi-ne pe noi, bătrînii, pe aceia dintre noi care ne simţim în stare, să achităm nota de plată, căci noi avem obligaţii mai mari decît voi! Sîntem datori faţă de trecutul nostru, sîntem datori să apărăm memoria martirilor noştri». «Să iau acest îndemn ca pe o dezlegare»? – l-am întrebat. «Nu – mi-a răspuns –, eu nu am căderea nici să leg, nici să dezleg. Îţi dau doar un sfat. Tu vei face însă ceea ce îţi va dicta conştiinţa. Dacă te vei hotărî să rezişti, să o faci însă cu smerenie, netrufindu-te. Şi încă ceva, încearcă să-i înţelegi pe cei care au ales sau vor alege de acum încolo celălalt drum. Nu-i judeca prea aspru. Sîntem cu toţii oameni şi cu toţii avem limite. Fiecare pe ale lui».

Între timp, pauza se terminase şi gardienii ne îndemnau să intrăm şi să ne ocupăm locurile în sală. Ne-am despărţit îmbrăţişîndu-ne şi plecînd fiecare să ne împlinim destinul. A fost pentru ultima dată cînd am avut prilejul să stăm de vorbă. De văzut ne-am mai văzut cu ocazia unor asemenea «spectacole», dar de vorbit nu ne-am mai putut vorbi, Am schimbat numai priviri. Semnificative" [15].

A fost purtat prin numeroase puşcării, printre care Jilava, Văcăreşti şi Aiud. La eliberare, în vara lui 1964, s-a dus direct la Bucureşti, la fiul său, Grigore, devenit medic, dar nu i s-a permis rămînerea în capitală, ci a fost trimis la Galaţi, unde soţia sa avea mai demult domiciliu obligatoriu. A mai lucrat cîţiva ani, pe unde a putut, iar în 1970 se pensiona, cu 700 de lei lunar.

S-a săvîrşit pe 16 aprilie 1982, la Galaţi, şi a fost înmormîntat la Cimitirul Eternitatea, lăsînd în urmă nu atît un crez viabil, cît o legendă a demnităţii româneşti.

Pe 29 aprilie 1982, organele de urmărire solicitau închiderea şi clasarea dosarului "Prinţul": "Întrucît cel în cauză, la data de 16 aprilie 1982, a decedat, rog aprobaţi închiderea D.U.I. şi clasarea materialelor". Punctum.

Răzvan CODRESCU

[1] Eram acolo eu, Anca (viitoarea mea soţie) şi "Bobiţă" (Lucian D. Popescu, care nici nu ştiu dacă împlinise 14 ani).

[2] Pe atunci prinţul chiar mai era în viaţă.

[3] În cartea lui Crez şi adevăr (2009), Nicu Popescu Vorkuta, poate deţinutul cel mai apropiat de prinţul Ghyka ("naşul" care-l "botezase" Vorkuta, fascinat de povestirile acestuia din prizonieratul de la Cercul Polar), dă faptul ca sigur, mărturisit de prinţul însuşi, despre care ne mai spune că povestea adeseori şi de "miracolul de la Vladimireşti", în care vedea un semn de graţie divină faţă de poporul român. De notat şi că într-un document al Securităţii din 1965 (sursa: "Danielescu Ion"), la întrebarea: "Crezi în biserică şi în cele ce se predică de preoţi?", e consemnat că prinţul a răspuns: "Cred cu sfinţenie, deoarece credinţa a făcut minuni, căci de nu credeam în dumnezeire poate că nici nu mai existam astăzi, prin cîte am trecut".

[4] În cărţile sale Reeducarea de la Aiud (Ed. Vremea, Bucureşti, 2000) şi Garda de fier. Jurnal de filosofie politică. Memorii penitenciare (aceeaşi editură, 2001), redactate chiar în închisoare, la porunca Securităţii, şi altminteri pline de minciuni şi de venin, despre prinţul Ghyka sinistrul Petre Pandrea scrie totuşi, dacă nu elogios, în orice caz admirativ!

[5] Iată şi relatarea fostului deţinut politic Demostene Andronescu: "«Auziţi, domnilor, ce i-a plăcut prinţului! Sălciile plîngătoare! Altceva n-a văzut! N-a avut ochi decît pentru sălciile plîngătoare!», a spus aproape ţipînd colonelul şi a ieşit mînios..." (Reeducarea de la Aiud..., Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, p.151; capitolul respectiv se numeşte "Grupul «recalcitranţilor»", adică al celor mai refractari şi mai rezistenţi la "reeducare", figurile exponenţiale fiind profesorul George Manu, care a murit la Aiud, în aprilie 1961, şi prinţul Alexandru Ghyka, ajuns să supravieţuiască încă 18 ani după eliberare).

[6] Aluzie la Grigore III Alexandru Ghica, o dată domn al Ţării Româneşti şi de două ori domn al Moldovei, căruia turcii i-au tăiat capul la Beilic, pe 1 septembrie 1777 (dar în spate s-au aflat interesele şi manevrele mîrşave ale austriecilor). Mormîntul său se află la Biserica Sfîntul Spiridon din Iaşi.

[7] Cf. de pildă, Dr. Corneliu Ciucanu, "Ghiculeştii şi dreapta interbelică", în Rost, an X, nr. 109, mai 2012, pp. 27-33. Numărul respectiv a fost dedicat lui Alexandru Ghyka (acolo grafiat invariabil Ghica) şi a mai conţinut două materiale despre acesta: Demostene Andronescu, "Prinţul" (pp. 18-23; extrase ample din Reeducarea de la Aiud..., ed. cit.), şi Marcel Petrişor, "Prinţul Ghica în temniţa de la Aiud" (pp. 24-26, extrase din finalul romanului său memorialistic Cumplite încercări, Doamne!..., Ed. Christiana, Bucureşti, 2011).

[8] Militar de carieră, apoi magistrat, căsătorit cu Constanţa Câmpineanu (nimeni alta decît nepoata paşoptistului C. Câmpineanu, amic şi colaborator cu Ion Heliade-Rădulescu), generoasa sprijinitoare de mai tîrziu a tineretului naţionalist.

[9] Cu care toţi trei au fost colegi (Grigore chiar de-un leat) fie la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu, fie la Facultatea de Drept de la Iaşi, pe vremea decanatului lui A. C. Cuza (1857-1947), unul dintre mentorii iniţiali – ca şi Nicolae Iorga – ai generaţiei legionare.

[10] An în care, în decembrie, candidează în alegeri pe listele Partidului "Totul pentru Ţară" (firma politică a Mişcării Legionare) şi iese deputat de Tutova.

[11] De la Grigore a avut doi nepoţi, Alexandru şi Grigore, iar de la Ioana un al treilea, Mihai.

[12] "Eu mărturisesc ca valori reale principiile legionare şi cred că ele pot ferici pe om şi colectivitatea. Dvs. vreţi să-mi distrugeţi un crez pe cale doctrinară şi să mă convingeţi de valorile crezului pe care-l susţineţi", le explică calm anchetatorilor prin 1961, precizînd că aşa ceva nu primeşte (apud Corneliu Ciucanu, art. cit.).

[13] Iată şi o notă de analiză datată 14 noiembrie 1974, din D.U.I. (Dosarul de Urmărire Informativă) "Prinţul": "Se menţine pe linia concepţiilor şi convingerilor legionare nutrind speranţa în schimbarea orînduirii social-politice din ţara noastră, concepţii care, de regulă, nu le exteriorizează. Uneori, însă, manifestă o poziţie realistă faţă de unele realizări şi măsuri întreprinse de conducerea de partid şi de stat. Deşi a rămas un legionar convins, analizînd realităţile concrete din ţara noastră, a ajuns la concluzia că legionarii nu pot şi nici nu trebuie să acţioneze împotriva regimului, fiindcă nu au nici o şansă de reuşită" (ibidem).

[14] Demostene Andronescu, op. cit., p. 151.

[15] Ibidem, pp.152-154. Memorialistul Grigore Caraza (Aiud însîngerat), alt deţinut politic care a stat în celulă cu prinţul Ghyka, a încercat să răstălmăcească impur această relatare, ca defavorabilă prinţului. Tristă cecitate!