Blogul lui Răzvan Codrescu: PĂRINTELE GALERIU: LUMINA CEA NEÎNSERATĂ

LUMINA CEA NEÎNSERATĂ

La Schimbarea la Faţă*

Dreptmăritori şi vrednici de dragoste dumnezeiască fraţi şi creştini, Schimbarea la Faţă a Domnului este, totodată, şi sfînta Lui dorinţă ca şi noi toţi să ne împărtăşim de schimbarea la faţă cu Dînsul…

Vom citi astăzi acest cuvînt al dumnezeieştii Evanghelii după Sfîntul Evanghelist Marcu, aşa cum l-a auzit el din gura Sfîntului Petru, dar şi împlinind [complinind] ici, colo, de la cei doi evanghelişti – Matei şi Luca – şi, totodată, din scrisoarea a doua a Sfîntului Apostol Petru, unde aflăm mărturia lui, am zice mai directă, participarea lui la acest act sfînt de pe muntele Taborului.

Iubiţilor, Schimbarea la Faţă, ca orice act al Evangheliei, are o unicitate. În Schimbarea la Faţă ne este dată o arvună a învierii noastre, o pregustare de aici, din viaţa şi veacul de acum, a tainei Împărăţiei. Aceasta este însemnătatea ei, a acestei mari descoperiri dumnezeieşti. De aceea, în final, vom citi mărturia Sfîntului Apostol Petru, martorul care a fost de faţă, şi cu deosebire ceea ce l-a pătruns pe apostol şi a rămas de neşters din fiinţa lui. Şi o mărturie a unui om duhovnicesc din neamul nostru, care a cunoscut din taina aceasta a Schimbării la Faţă.
La Sfîntul Evanghelist Marcu, deci aşa cum a ascultat el din predica Sfîntului Petru, citim şi înţelegem aşa: Era după ce Mîntuitorul avusese o vorbire de taină cu ucenicii, o pătrundere mai adîncă în inimile lor; parcă şi în noi. Pentru că e o întrebare atît de directă a Mîntuitorului. Era cu ucenicii în nord, către izvoarele Iordanului, în părţile Cezareii lui Filip, după cum spun Evangheliile. Sînt două Cezarei în Israel – Cezareea lui Filip, unul dintre fiii lui Irod, care primise acolo o parte din pămîntul Israelului, şi alta, Cezareea Palestinei, pe malul Mării Mediterane, mai jos de Liban, unde Imperiul Roman avea o bază militară. De acolo era Corneliu Sutaşul, cel care s-a creştinat.

Acolo, la izvoarele Iordanului, era – şi este pînă în ziua de azi – o peşteră, Paneea (şi localitate), după numele zeului Pan. Se crede că acolo, retras, Mîntuitorul cu ucenicii, i-a întrebat direct, ca să afle cum Îl cunosc ei, cum Îl cunoaşte lumea. E taina aceasta adîncă. Nu-l întrebau şi fariseii pe Ioan: Despre tine ce spui tu? Un fel de identitate. Fiecăruia ne este dată. Şi Iisus îi întreabă pe ucenici, între dînşii fiind: “Cine spun oamenii că sînt?”. Şi ucenicii Îi spun, pe rînd: “Unii spun că eşti Ioan Botezătorul, alţii că eşti Ilie, iar alţii că eşti unul dintre prooroci”. “Dar voi cine ziceţi că sînt Eu?” (Marcu 8, 27-29).

Întrebarea aceasta pe noi ne priveşte, în clipa aceasta. Cine este Iisus pentru noi, ce credem noi despre El? Şi e fapt capital: Ce cred eu despre Iisus? Fiecare. Pentru că ce cred eu despre El cred pentru mine şi eu devin părtaş Lui, mă unesc cu El. Şi ce este El devin şi eu, în părtăşia Lui. Vedeţi cît e de adînc şi răscolitor, transfigurator! Şi atunci, ştiţi, Petru a răspuns: “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”. Şi Mîntuitorul i-a zis: “Ferice de tine, Simone…” – îl numeşte fericit. Nu spune Mîntuitorul de multe ori “fericit”. Va mai spune acest cuvînt cînd e vorba de [cele nouă] fericiri şi cînd e vorba de marea descoperire: “Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 29). “Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sînge ţi-au descoperit ţie aceasta…” – nu firea căzută, păcătoasă; şi nu numai că e păcătoasă, dar carnea şi sîngele sînt zidite. Or, tu ai spus: “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” – Cel nezidit. Asta nu cele zidite ţi-au descoperit. Şi de ce nu pot cele zidite să le spună? Pentru că cele zidite nu sînt din veci, cu cele nezidite. Şi a spus un suflet, cugetînd la cele zidite: Pentru toate cele zidite “era un timp cînd nu erau”. Orice zidire e zidită în timp. De aceea a spus: nu carnea şi sîngele – zidite în timp, ci Tatăl. Numai Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt sînt din veci şi numai Sfînta Treime poate da această mărturie, noi nu. Dar ne împărtăşim din ea. Şi s-a împărtăşit atunci Petru din mărturia Tatălui. Cum grăiam la gazetă [ziarul Ziua, probabil 2 august], după Sfîntul Ioan Gură de Aur: Petru a grăit, dar Tatăl i-a vorbit: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Şi ştiţi ce i-a spus mai departe: îl numeşte “fiul lui Iona”. Precum tu eşti fiul lui Iona, aşa Eu sînt Fiul lui Dumnezeu din veci, căci sînt născut din El. “…Şi pe această piatră [adică pe mărturia Fiului lui Dumnezeu făcut Om] voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 13-18). De ce? Pentru că şi iadul e tot în timp, de la demon, iar Dumnezeu e din veci. De aceea nimic de pe pămînt n-o poate birui, nici un păcat, pentru că şi păcatul e din lumea aceasta; şi, fiind în timp, poate pieri. Numai Dumnezeu e din veci, de aceea porţile iadului nu pot birui Biserica; că nu e zidită pe om – pe Petru, cum au spus unii (să-i lumineze Dumnezeu). Dar cînd citesc în cîte un asemenea comentariu că Biserica a fost zidită pe Petru, Doamne, e aşa de trist, de mîhnit Petru cînd citeşte şi el asemenea comentarii… A dat Dumnezeu aşa, ca un om să rostească, iar Fiul lui Dumnezeu să o întărească, să o confirme. Dar acesta e Cuvîntul Tatălui ceresc, pe acest Cuvînt se zideşte Biserica.

Şi, întărind acest cuvînt, cobora Mîntuitorul cu ucenicii de la acel loc de la izvoarele Iordanului, mergînd spre Ierusalim. Era înainte de trădarea şi vînzarea lui Iisus, de prinderea din grădina Ghetsimani şi ducerea la judecată, osîndirea, crucea şi moartea Lui. Toate acestea, văzute de Mîntuitorul, le erau împărtăşite lor. Şi le spunea: “Că, iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osîndi la moarte şi-L vor da în mîna păgînilor. Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia” (Marcu 10, 33-34). Dar ucenicii auziseră acolo mărturia Tatălui – prin Petru şi întărită de Mîntuitorul în Duhul Sfînt – că e Fiul lui Dumnezeu şi pe El, Dumnezeu-Omul, se întemeiază Biserica. Iar El deodată le vorbeşte de prinderea, judecata, osîndirea, moartea şi învierea Lui. Dar ce puteau înţelege ei, dacă noi nu înţelegem atît de viu învierea? Atunci, pătrunde în ei tulburarea, panica, atît de puternică încît, aţi văzut, Petru Îl ia deoparte şi Îi spune: “Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întîmple Ţie aceasta” (Matei 16, 22). Îl dojeneşte Petru pe Mîntuitorul! Şi atunci, Iisus îi spune: “Mergi înapoia Mea, satano!”. Ne cutremurăm cînd zicem “satană”. Satana, în Scriptură, vă spuneam, înseamnă vrăjmaş, potrivnic.

Satana se aşază în faţă; uneori se ascunde, dar tot în faţă vrea să stea, ca să oprească taina lui Dumnezeu în lume. De aceea Sfîntul Grigorie Palama spune: Înapoia mea, satano – adică nu în faţă, ci după Mine. Dulce mîngîind [grăieşte] Grigorie Palama: Aşază-te în urmă, nu te împotrivi. Apoi rosteşte o dată Iisus, cu tîlc mai adînc: “Oricne voieşte să vină după Mine să se lepede de sine [sinea, în atîtea înţelesuri: şi sinea creată, şi sinea decăzută; de toată sinea aceasta să te lepezi – să-şi ia crucea – care răstigneşte această cădere; ucide ceea ce a ucis: moartea] şi să-Mi urmeze” (Marcu 8, 34)

După aceste cîteva cuvinte, rosteşte cuvîntul cu care a şi început smerita noastră meditaţie, cuvîntul lui Dumnezeu, păstrat la toţi cei trei evanghelişti [sinoptici] – Matei, Marcu şi Luca: “Adevăr grăiesc vouă, sînt unii din cei ce stau aici [aşa cum stăm noi, aici şi acum] care nu vor gusta moartea [înainte deci de a muri] pînă ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere”. Împărăţia lui Dumnezeu – acea lume finală, în care Dumnezeu e împărat; în lume, în inimi, pretutindeni. Şi-L primeşti pe Dumnezeu şi eşti cu Dumnezeu. Să iei aminte, să crezi şi să mărturiseşti: Nu vei gusta moartea dacă tu crezi şi te împărtăşeşti cu El, pînă ce nu vei vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere. “Şi după şase zile – spune Sfîntul Marcu – a luat Iisus cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus într-un munte înalt [Taborul, mai jos de Marea Galileii, în drum spre Ierusalim], de o parte, pe ei singuri, şi S-a schimbat la faţă înaintea lor. Şi veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi aşa pe pămînt înălbitorul” (Marcu 9, 1-3). Dar, mai mult, cum spune şi Sfîntul Apostol Matei: “A strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17, 2). În această strălucire, iată, doi bărbaţi vorbeau cu El, care erau Moise şi Ilie. Şi Sfîntul Luca ne spune ceva mai mult: că cei doi, “arătîndu-se întru slavă, vorbeau despre sfîrşitul Lui, pe care avea să-l împlinească în Ierusalim” (Luca 9, 31). Adică despre ceea ce le vestise şi ucenicilor: întreaga taină a crucii şi învierii. Aceea era în grai, în cuvînt rostită şi în fapt împlinită. Pentru că faţa Lui strălucea, veşmintele [erau] albe ca lumina, văzduhul întreg şi muntele şi tot ce era pe munte strălucea, se transfigura. Şi tîlcuiau în cuvînt. iar cei trei – Petru Iacov şi Ioan – auzeau, ca să fie mărturie, tot ceea ce se grăia. Cum auzim noi. Şi aşa ar trebui să ne pătrundem noi de Cuvîntul atît de puternic, cel care “pătrunde pînă la despărţitura sufletului de duh”, cum zice Sfîntul Pavel (Evrei 4, 12). Din adînc să te simţi, să simţi puţin transfigurarea în tine; măcar în gînd şi cuvînt. Să simţi iluminarea scînteind. Acestea le vorbea Iisus cu Moise şi Ilie. Moise, a cărui faţă strălucea pe Sinai, cînd a primit cuvântul Legii, de nu puteau israeliţii să-l privească, iar Ilie, cînd a dus jertfa şi a fost ridicat cu carul de foc la cer. Cum spun Sfîntul Maxim [Mărturisitorul] şi Sfîntul Andrei Criteanul: caii de foc ai virtuţilor: credinţa, nădejdea, dragostea – lumina divină. Şi atunci, ascultînd acestea, “Petru şi cei ce erau cu el erau îngreuiaţi de somn; şi deşteptîndu-se, au văzut slava Lui şi pe cei doi bărbaţi stînd cu El” (Luca 9, 32). Mai mult, cuvintele i-au trezit pe ei. E o anumită stare atunci, în lucrarea Duhului Sfînt. De aceea, taine adînci se descoperă multora în somn. Ce fel de somn, însă? De care vorbeşte Înţeleptul: “Eu dorm, dar inima mea veghează” (Cîntarea Cîntărilor 5, 2). Inima care nu doarme. De aceea ei, în cuvintele acestea dintre Iisus, Moise şi Ilie, în slava Lui, în norul Duhului Sfînt (care l-a condus şi pe Israel în pustie), parcă din deşteptare în deşteptare [stăteau] în acea lumină, aceeaşi care făcea să ardă rugul de la Horeb, fără să-l mistuie, lăsîndu-l mereu verde.

“Şi cînd s-au despărţit ei de El, Petru a zis către Iisus: Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie, neştiind ce spune” (Luca 9, 33). Trei colibe, vrînd să înveşnicească acea clipă acolo, pe munte. Un comentator mai din zilele noastre, tîlcuind, în gîndul lui Petru: Doamne, facem trei colibe aici, una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie – înveşnicim clipa aici, ce să mai mergem în Ierusalim… Căci ştim ce ne aşteaptă în Ierusalim: prinderea, judecata, osândirea… Să rămînem aici, unde e mai bine, în acea strălucire a schimbării la faţă. Dar aceasta nu-i decît ajunul, arvuna crucii şi învierii. Spune Evanghelia: “neştiind ce grăia”. Atunci. Dar, auzim atunci că din nor s-a auzit glasul Părintelui Ceresc: “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit. Pe Acesta să-L ascultaţi” (Marcu 9, 7). Şi acolo, cu adevărat, era cerul pe pămînt – Treimea: Tatăl, Care rosteşte, Fiul, Care străluceşte, faţă în faţă cu Tatăl şi lumina, norul Duhului Sfînt, al Duhului în Care odihneşte Fiul, din veci în veci. Sfînta Treime, Dumnezeu cu oamenii: cu Moisi şi Ilie – Vechiul Testament, cu Petru, Iacov şi Ioan – Noul Testament, cu Biserica întreagă. Şi se împlinea, cu adevărat, ce spusese Iisus cu câteva zile mai înainte, că “sînt unii din cei ce stau aici [adică în lumea aceasta şi în acest timp] care nu vor gusta moartea [înainte de a muri, de sorocul acesta pe care după păcat îl trăim toţi] pînă ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere” (Marcu 9, 1). Şi au văzut-o atunci Petru, Iacov şi Ioan. De aceea au şi zis, prin Petru: “Bine este ca noi să fim aici…”. Cuvîntul “bine” Îl descoperă pe Dumnezeu. Cînd un dregător L-a întrebat: “Bunule învăţător, ce să fac să moştenesc viaţa de veci?”, Mîntuitorul i-a răspuns: “Bun este numai Unul Dumnezeu” (Luca 18, 18-19). Şi Petru a spus: Bine este aici – e Dumnezeu aici. Şi Petru va păstra în el acest moment cu un sîrg deosebit. Va păstra, de bună seamă, şi Crucea, şi Învierea, şi Cincizecimea; dar în chip deosebit – şi vom vedea de ce – acest moment al Schimbării la Faţă. Îl păstrează Petru cum? Citim în Epistola a doua a Sfîntului Petru, unde ne mărturiseşte el, martorul ocular de pe muntele Taborului. Zice, scriind către credincioşii de atunci şi cei de azi, către noi: “V-am adus la cunoştinţă, fraţilor, puterea Domnului nostru Iisus Hristos şi venirea Lui, nu luîndu-ne după basme meşteşugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noştri. Căci El a primit de la Dumnezeu-Tatăl cinste şi slavă, atunci cînd din înălţimea slavei un glas ca acesta a venit către El: «Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit»”. Fiu iubit, Fiu unic. Şi pentru că e unic, El e icoana şi pe fiecare dintre noi ne face fii unici în El. De aceea fiecare dintre noi avem o unicitate a noastră. E atît de revelator! Trebuie să ne cutremurăm în faţa acestor descoperiri, pentru că se adeveresc în fiecare. Fiecare este un unic pentru că Tatăl are un Fiu unic şi o singură icoană, model care ne uneşte pe toţi. Altfel ar fi haos în lume. Aşa a auzit Petru: “Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit”. Şi, auziţi: “Acest glas noi l-am auzit pogorîndu-se din cer, pe cînd eram cu Domnul în muntele cel sfînt. Şi avem cuvîntul proorocesc mai întărit, la care bine faceţi luînd aminte ca la o făclie [o spune pentru noi toţi: ca o făclie să iei parte la cuvînt] ce străluceşte în loc întunecos pînă cînd va străluci ziua şi luceafărul va răsări în inimile voastre”. Cînd a strălucit în ucenici, în Petru, Iacov şi Ioan? Cînd au auzit cuvîntul Tatălui ceresc şi auzeau pe Iisus cu Moise şi Ilie vorbind. Ce înseamnă cuvîntul, cum trebuie să te pătrundă, să nu dormi, să te trezeşti la cuvînt? “Şi aceasta ştiind mai dinainte, nici o proorocie a Scripturii nu se tîlcuieşte după socotinţa fiecăruia, căci proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi de Duhul Sfînt” (II Petru 1, 16-21). Orice cuvînt e în Duhul Sfînt, aşa a fost rostit atunci şi aşa l-a rostit Petru.

Acum revenim o clipă. Iată mărturia Sfîntului Petru. A vorbit Mîntuitorul despre taina tainelor tuturor, a Crucii şi a Învierii şi a Pogorârii Duhului Sfînt, dar de ce în chip deosebit scrie despre acest moment al Schimbării la Faţă? Şi, în puţinătatea minţii noastre, de ce n-a vorbit Petru despre Cruce şi Înviere? Păi, iubiţilor, a luat Petru parte cu Iisus la Cruce? A fost Petru, în acel moment în care a înviat Mîntuitorul, de faţă? N-a luat parte, n-a fost de faţă. E unic acel moment al Crucii şi Învierii, dar la Tabor Petru a luat parte. S-a schimbat şi Petru la faţă împreună cu Iisus? S-a schimbat. Petru descoperă viu… e atîta claritate, atâta sinceritate, atîta adeveritate! În Scriptură se spune numai ceea ce, cu adevărat, s-a descoperit prin cuvînt, iar în cazul lui Petru, Iacov şi Ioan, şi în fapt. El a participat. Într-un fel vorbeşte despre Înviere – cum o va tîlcui în ziua Cincizecimii – şi altfel vorbeşte despre Schimbarea la Faţă. Pentru că el a trăit schimbarea la faţă. Şi aceasta, o dată mai mult, ne spune nouă că şi nouă ne este dată. Deci să luăm aminte: schimbarea la faţă şi nouă ne este dată, să o trăim. Şi cum? Ascultând cuvîntul. Cînd auzim cuvîntul, cum l-au auzit ei, pe Tabor, al Părintelui Ceresc: “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” – e toată bunăvoinţa. Căci voinţa Lui e voinţă dumnezeiască. Ascultarea Lui. Pe Acesta să-L ascultaţi, că El M-a ascultat cu adevărat. Ascultînd cuvîntul Lui, Evanghelia Lui, rugîndu-te… Rostind numele Lui, să simţi că se sfinţeşte, ca în rugăciunea Tatăl nostru, numele şi al Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfînt. Şi cînd te împărtăşeşti cu trupul şi sîngele Lui, să simţi că iei şi tu parte puţin măcar, ca o scînteiere, măcar gîndind. Crezînd şi ascultînd, cuvîntul prinde rădăcină în tine. Şi iei puţin parte, ucigînd în tine tot ce e stricăcios şi puturos în lume. Pentru că strălucirea Schimbării la Faţă e numai lumină, numai iubire divină şi numai bună mireasmă. De aceea în Liturghie ne împărtăşim de “buna mireasmă duhovnicească” a Duhului Sfînt, a Taborului, a Schimbării la Faţă. Ceea ce ţi-e dat ţie de aici, din viaţa de aici, de acum. Şi aceasta te scoate din frica morţii. Pentru că, vedeţi, cînd ei se temeau de ce le vestea Iisus cu privire la ce avea să I se întîmple în Ierusalim, El le dă această arvună a Învierii, Transfigurarea; aşa cum în ajunul unei sărbători noi trăim ceva din sărbătoare. Şi avem mărturii: sufletele credincioase, în pragul mutării de aici, al morţii, între cele două lumi, au împărtăşiri de la rudeniile lor plecate. Şi, primind împărtăşania, leacul, doctoria nemuririi, pharmakon atanasian, cum a spus Sfîntul Ignatie, ai ieşit de sub imperiul morţii.

Închei, iubiţilor, cu o mărturie a unui om duhovnicesc din neamul nostru, care a simţit schimbarea la faţă. E vorba de Părintele Petroniu, care e din părţile noastre şi a plecat de cîţiva ani în Sfîntul Munte, la Schitul Prodromu (Înaintemergătorul). Şi ce mărturie dă părintele? Sfîntul Munte e numit şi Grădina Maicii Domnului, dar şi Muntele Pocăinţei şi Muntele Schimbării la Faţă. Şi iată cum a simţit Părintele Petroniu acest Munte, Athon (sau Athos), al Schimbării la Faţă:

“Eram la slujba care s-a săvîrşit atunci pe Muntele Sfînt, către seară. Soarele se afla ca de o suliţă deasupra orizontului, proiectînd pînă departe pe mare umbra muntelui, care părea un stîlp uriaş înfipt în mare. În curînd, apoi, s-a afundat şi soarele în mare, tivind o jumătate de orizont ca o linie strălucitoare de lumină neînserată. În partea opusă, luna, care anul acela era plină, se pregătea şi ea să răsară. Şi-şi vestea sosirea, completînd cealaltă jumătate de orizont cu brîul de lumină şi împlinind astfel o coroană de lumină de-a lungul întregului orizont. Sfîntul Munte se afla în centru, iar soarele şi luna, din spatele orizontului, ţineau coroana de lumină de deasupra Muntelui Schimbării la Faţă. Priveliştea era de o măreţie negrăită. Parcă eram înconjurat de revărsarea de lumină din lumina cea neînserată, din lumina de la Schimbarea Domnului la Faţă. Athosul se preschimbase în Tabor! A răsărit apoi luna, învăluind muntele cu lumina ei tainică. În faţa bisericuţei din vîrful muntelui s-a aprins un foc mare şi a început privegherea de toată noaptea. Bisericuţa era aproape plină de monahi şi pelerini, care veniseră la prăznuire, între care se aflau şi cîţiva dintre cîntăreţii buni ai Athosului. Cîntau: Veniţi să ne unim în Muntele Domnului şi să vedem Schimbarea Lui la Faţă. Şi din lumină să luăm lumină. Minunata imnografie a sărbătorii ne făcea să trăim aievea taina cea neapusă a Schimbării la Faţă a Domnului. M-am aşezat jos şi, obosit de cale, am aţipit o clipă, dar m-am trezit imediat, tresărind şi cuprins de o simţire cu totul neobişnuită. Ce se întîmplase? La strană cîntăreţii cîntau cu multă însufleţire, dar cîntarea nu se auzea ca venind dintr-un loc (de la ei), ci se petrecea ceva cu totul minunat şi cu neputinţă de explicat: cîntarea parcă se materializase! Tot văzduhul din biserică, însăşi biserica şi toate cele dintr-însa cîntau. Eu însumi, trupul tot, mîini şi picioare, se transformaseră într-o minunată cîntare. Şi eu mă simţeam ca şi cum pluteam pe o întindere nesfîrşită şi elementul pe care mă aflam şi în care eu însumi mă transformasem cu totul era acea nemaiauzită cîntare. Nu visam; eram cu totul treaz şi conştient de sine. Mă vedeam plutind pe undele cîntării ca pe o mare şi lacrimi neoprite îmi curgeau din ochi. Mi-am adus aminte de cuvintele apostolului de pe Tabor: Doamne, bine este să fim aici. Şi aş fi vrut ca melodia să nu se mai oprească niciodată. Între timp, cîntăreţii de la strană au încetat; dar cîntarea aceea minunată continuam să o aud nu pe din afară, ci lăuntric, şi o simţeam ca îndepărtîndu-se mereu, ca pe o lumină de seară care se stinge încetul cu încetul. Privegherea nu ştiu cînd a trecut, dar afară începuse să se lumineze. Cei doi aştri îşi schimbaseră locurile. Luna se pregătea să se ascundă în mare, iar soarele cu raze de foc îşi anunţa sosirea, împletind încă o dată cu razele lor cununa de lumină de deasupra Athosului. Ceţuri fugare se strecurau de prin văi spre vîrful muntelui, învăluindu-l cu nori auriţi de razele soarelui ce răsărea, ca norul de lumină de pe Tabor. Noi ne găseam deasupra lor. Ne-am coborît spre Panaghia plini de bucuria tainică a prăznuirii, dar acordurile dumnezeieştii cîntări tot se mai auzeau, ca nişte ecouri din lumea de taină a altui veac. De atunci muntele s-a schimbat. De cîte ori îi văd vîrful luminos, aducerea aminte cu dor de privegherea de la Schimbarea la Faţă a Domnului rămîne o lumină de nestins, iar părinţii psalţi de atunci, cînd îi întîlnesc, îmi apar ca nişte soli ai luminii celei neînserate”.

Facă Domnul să simţiţi această lumină neînserată a lui Iisus Hristos cu Tatăl, cu Duhul Sfînt, cu Maica Domnului, cu toţi sfinţii. Amin.

Părintele GALERIU