O CĂLĂTORIE PRIN SINAXAR

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

ÎN CURÎND,

LA EDITURA

«LUMEA CREDINŢEI»

Scurt cuvînt înainte

Părintele arhimandrit Andrei Coroian (n. 1965), fost stareţ la Mînăstirrea Nicula (pînă în 2012), iar actualmente consilier pentru Cateheză şi Misiune al Episcopiei Devei şi Hunedoarei, om duhovnicesc şi predicator cu experienţă, iar în ultimii ani şi colaborator al revistelor Lumea Credinţei şi Lumea monahilor, ne invită prin cartea de faţă la un periplu prin sinaxar, de-a lungul anului bisericesc (1 septembrie - 31 august): o călătorie de suflet, cu scurte, dar procopsitoare popasuri pe 21 de piscuri de sfinţenie (de la Sfîntul Ioan Apostolul, Evanghelistul şi Teologul, prăznuit în 26 septembrie, pînă la Sfîntul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ, prăznuit în 5 august), mai vechi sau mai noi, din largul lumii creştine sau din aria ortodoxiei româneşti.

Sînt, de fapt, predici rostite în zilele de cinstire ale unora dintre cei mai populari sfinţi ai Ortodoxiei, prezentaţi în exemplaritatea vieţii şi în lamura învăţăturii lor, pe înţelesul şi pentru folosul sufletesc al unui public cît mai larg, nu întotdeauna suficient de cunoscător al tradiţiei hagiografice, deci al marilor modele istorice ale trăirii întru Hristos.

Fiecare sfînt în parte reprezintă un mijlocitor ceresc al mîntuirii noastre, la care apelăm adesea cu evlavie (şi căruia uneori îi purtăm şi numele, primit la botez), dar şi o pildă mereu actuală pentru o vieţuire plăcută lui Dumnezeu - Cel ce Se preamăreşte în toţi sfinţii Săi.

Pe lîngă sfinţii neromâni, dar ocrotitori cereşti consacraţi ai României (Sfîntul Apostol Andrei, Sfînta Cuvioasă Parascheva, Sfîntul Dimitrie cel Nou Basarabov), ne sînt prezentaţi îndeaproape şi cîţiva sfinţi de un neam cu noi, cărora autorul le poartă o deosebită evlavie (Sfîntul Ioan Cassian, Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt, Sfîntul Cuvios Ioan Iacob, cel cu moaşte întregi în lavra Hozevei) şi care adaugă interesului prioritar religios al cărţii şi o binevenită dimensiune naţională, înlesnind noilor generaţii o percepţie mai proaspătă şi mai profundă a istoriei noastre decît cea formată prin şcoală.

Cartea - ce n-ar fi putut fi nicăieri "mai acasă" decît la Editura Lumea Credinţei - este un îndrumar părintesc spre o mai bună aşezare moral-spirituală şi spre o mai bună cunoaştere de noi înşine, în care sfinţii sînt repere lăsate de Dumnezeu şi ajutoare de Sus, ce ne întăresc în încredinţarea că Chipul dumnezeiesc din noi se poate ridica şi la dumnezeiasca Asemănare, oricît ar fi omul sub vremi şi oricît ar fi vremile de grele.

Luînd noi urmele sfinţilor, aşa să ne ajute Dumnezeu, la rugăciunile lor bine primite. 

Răzvan Bucuroiu

Hozeva: Peştera Sfîntului Prooroc Ilie

Sfîntul Prooroc Ilie

sau lucrarea sfinţilor în lume

Lumea în care trăim astăzi nu mai este lumea pe care Dumnezeu a creat-o la început, adică „bună foarte”, ci una alterată, deformată, desfigurată. Lumea creată de Dumnezeu, adică pămîntul cu toate cele existente pe el, în frunte cu omul, erau curate, luminoase şi transparente. Era atunci o deplină armonie între om şi Dumnezeu, între om şi om, între om şi natură; iar starea de fericire a Raiului urma să fie extinsă pe tot pămîntul, crescînd mereu, pînă la starea de Împărăţie a lui Dumnezeu.

Din pricina păcatului primului om, lumea a ajuns însă într-o stare de nefericire, de dizarmonie, de degradare, de suferinţă şi chin. Totuşi, în iubitoarea Sa purtare de grijă, Dumnezeu nu a părăsit omenirea şi lumea care păcătuise, ci a căutat, cînd prin pedepse, cînd prin manifestări de bunătate, să o întoarcă spre Sine.

Atît în vechime, cît şi în prezent, Dumnezeu alege oameni cu care şi prin care poate comunica părinteşte cu omenirea, spre îndreptarea ei. Aceştia sînt sfinţii. Dintru începutul lumii, sfinţii şi drepţii au fost nişte centre de comunicare vii, baze de emisie-recepţie prin care Dumnezeu se adresează lumii întregi. Toţi sfinţii din Vechiul şi din Noul Legămînt au primit descoperirea (revelaţia) de sus şi, cunoscînd voia lui Dumnezeu, au împlinit-o, vestind-o şi celorlalţi oameni. [...]

La mijlocul Lunii lui Cuptor, în data de 20 iulie, îl sărbătorim anual pe ,,proorocul cel de foc” – Sfântul Ilie Tezviteanul. El  este unul dintre cei mai mari sfinţi şi oameni ai lui Dumnezeu trimişi vreodată de El pe acest pămînt. S-a născut în Tezva Galaadului (de unde numele de Tezviteanul) cu aproape opt sute de ani înainte de venirea Mîntuitorului Iisus Hristos, într-o familie evlavioasă şi credincioasă unicului Dumnezeu. Tatăl său, Sovac, a văzut la naşterea lui îngerii Domnului înfăşurîndu-l pe copil în flăcări de foc şi hrănindu-l cu văpaie. Toată viaţa sa, Sfîntul Ilie a fost mistuit de focul dragostei de Dumnezeu şi al slujirii Lui, de rîvna pentru cinstirea Sa de către întregul popor ales. El a trăit într-o vreme în care omenirea întreagă era idolatră şi păgînă, ba chiar poporul lui Dumnezeu, Israel, din care făcea şi el parte, devenise idolatru. Regele Israelului de atunci, Ahab, se căsătorise cu o femeie păgînă, pe nume Izabela, care adusese cu ea cultul idolilor. Astfel, tot poporul, în frunte cu regele, ajunsese închinător la idoli.

Sfîntul Prooroc Ilie, care a trăit o viaţă pustnicească  aspră, asemenea Sfîntului Ioan Botezătorul, în feciorie şi în curăţie, în sărăcie, în post şi în  rugăciune, ca şi într-o totală ascultare faţă de Dumnezeu-Savaot, nu putea răbda această nelegiuire, ca întreg poporul evreu, în frunte cu regele său, să devină idolatru. De aceea Dumnezeu, văzîndu-i rîvna şi durerea inimii, l-a trimis la rege. Plin de focul credinţei şi îmbrăcat cu toată armătura lui Dumnezeu (cf. Efeseni 6, 13-17), Sfîntul Ilie a mustrat poporul pentru această fărădelege, dar  mai ales  perechea  regală Ahab şi Izabela, care inventau noi şi noi ticăloşii. I-a mustrat pentru  păcatul de a fi părăsit pe Dumnezeul părinţilor lor şi de a fi urmat zeilor Baal şi Aşera, şi altor zeităţi prin care, de fapt, se aducea închinare Satanei.

După ce prin rugăciunea sa a încuiat cerul, trei ani şi şase luni, foametea şi seceta provocînd dezastre în întreaga ţară, el cheamă poporul şi pe rege pe Muntele Carmel, cu propunerea ca ei toţi să aducă jertfă lui Baal, prin preoţii şi profeţii lui, iar el, Ilie, să aducă singur jertfă adevăratului Dumnezeu, ca Dumnezeu să arate semn, adică  să trimită foc din cer peste jertfa cea adevărată. Dumnezeu l-a ascultat pe Ilie, slujitorul Său cel credincios, şi a trimis foc din cer, iar preoţii lui Baal au fost dovediţi mincinoşi. Plin de rîvnă sfîntă, Ilie îi înjunghie pe cei opt sute cincizeci de preoţi idoleşti la rîul Chişon şi restabileşte închinarea cuvenită şi cultul adevăratului Dumnezeu. După aceea se roagă şi cere lui Dumnezeu ploaie, iar Dumnezeu îl ascultă şi o trimite peste pămîntul însetat. Dar regele Ahab, deşi se căieşte o vreme pentru răutăţile făcute, îndemnat fiind mai ales de soţia sa Izabela, se întoarce la ele, căutînd apoi să-l omoare pe omul lui Dumnezeu, care îi stătea în cale. Dar marele prooroc, plin de duhul şi de puterea lui Dumnezeu, îl înfruntă din nou şi-i profeţeşte: ,,Cîinii vor linge sângele tău şi tot ei o vor mînca pe Izabela”, fapt care s-a împlinit întocmai. Această întîmplare arată limpede că răul din această lume nu este fără de sfîrşit, iar slujitorii lui vor avea soarta lui Ahab pînă la urmă, dacă nu aici, atunci în veşnicie.

Sfîntul Ilie Proorocul, plin de darul Duhului Sfînt, îşi sfîrşeşte viaţa pămîntească aşa precum a trăit-o. În căruţa ascultării şi a supunerii faţă de Dumnezeu, trasă de caii dragostei faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, el se înalţă spre cer. Este înălţat cu trupul. Nu a fost dat stricăciunii trupul lui, cel uscat de post, dar plin harul Duhului Sfînt, pentru ca să se înveţe din aceasta că iubitorul şi ascultătorul adevăratului Dumnezeu nu mai moare, ci rămîne viu, în viaţa care continuă la nesfîrşit.

Sfîntul Prooroc Ilie este la fel de viu, de prezent în Biserică şi în lumea întreagă, precum era atunci cînd trăia în trup. Ba mai mult, duhul, puterea, rîvna şi exemplul lui sînt prezente astăzi pe întinsul întregii creştinătăţi. [...]

Sfinte Proroocule Ilie, tu, care ne arăţi că omul a fost făcut stăpînul acestei lumi şi nu robul ei, că şi stihiile pot fi stăpînite prin post şi rugăciune, în deplină ascultare faţă de Dumnezeu, dă-ne din duhul şi din puterea ta, din rîvna şi iubirea ta de foc, precum ai dat ucenicului tău Elisei! Cere de la Dumnezeu pentru noi darul ascultării, al curăţiei şi al smereniei, al credinţei, al iubirii şi al slujirii dumnezeieşti. Ajută-ne pe noi, păstori şi popor, să nu mai şchiopătăm de „amîndouă picioarele”, adică în lucrarea credinţei şi faptelor bune.

Şi precum odinioară poporul cel ales, Israel, să părăsim pe toţii idolii veacului acestuia, dinlăuntrul şi din afara noastră, mergînd pe calea Crucii lui Iisus Hristos, precum aţi mers voi, toţi sfinţii Lui! Amin!

Arhim. Andrei Coroian