ÎN CURÎND,
LA EDITURA
«LUMEA CREDINŢEI»
Scurt
cuvînt înainte
Părintele arhimandrit Andrei
Coroian (n. 1965), fost stareţ la Mînăstirrea Nicula (pînă în 2012), iar
actualmente consilier pentru Cateheză şi Misiune al Episcopiei Devei şi
Hunedoarei, om duhovnicesc şi predicator cu experienţă, iar în ultimii ani şi
colaborator al revistelor Lumea Credinţei
şi Lumea monahilor, ne invită
prin cartea de faţă la un periplu prin sinaxar, de-a lungul anului bisericesc
(1 septembrie - 31 august): o călătorie de suflet, cu scurte, dar procopsitoare
popasuri pe 21 de piscuri de sfinţenie (de la Sfîntul Ioan Apostolul,
Evanghelistul şi Teologul, prăznuit în 26 septembrie, pînă la Sfîntul Cuvios
Ioan Iacob de la Neamţ, prăznuit în 5 august), mai vechi sau mai noi, din largul
lumii creştine sau din aria ortodoxiei româneşti.
Sînt, de fapt, predici rostite în
zilele de cinstire ale unora dintre cei mai populari sfinţi ai Ortodoxiei,
prezentaţi în exemplaritatea vieţii şi în lamura învăţăturii lor, pe înţelesul
şi pentru folosul sufletesc al unui public cît mai larg, nu întotdeauna
suficient de cunoscător al tradiţiei hagiografice, deci al marilor modele
istorice ale trăirii întru Hristos.
Fiecare sfînt în parte reprezintă
un mijlocitor ceresc al mîntuirii noastre, la care apelăm adesea cu evlavie (şi
căruia uneori îi purtăm şi numele, primit la botez), dar şi o pildă mereu
actuală pentru o vieţuire plăcută lui Dumnezeu - Cel ce Se preamăreşte în toţi
sfinţii Săi.
Pe lîngă sfinţii neromâni, dar
ocrotitori cereşti consacraţi ai României (Sfîntul Apostol Andrei, Sfînta Cuvioasă
Parascheva, Sfîntul Dimitrie cel Nou Basarabov), ne sînt prezentaţi îndeaproape
şi cîţiva sfinţi de un neam cu noi, cărora autorul le poartă o deosebită
evlavie (Sfîntul Ioan Cassian, Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt,
Sfîntul Cuvios Ioan Iacob, cel cu moaşte întregi în lavra Hozevei) şi care
adaugă interesului prioritar religios al cărţii şi o binevenită dimensiune
naţională, înlesnind noilor generaţii o percepţie mai proaspătă şi mai profundă
a istoriei noastre decît cea formată prin şcoală.
Cartea - ce n-ar fi putut fi
nicăieri "mai acasă" decît la Editura Lumea Credinţei - este un
îndrumar părintesc spre o mai bună aşezare moral-spirituală şi spre o mai bună
cunoaştere de noi înşine, în care sfinţii sînt repere lăsate de Dumnezeu şi
ajutoare de Sus, ce ne întăresc în încredinţarea că Chipul dumnezeiesc din noi
se poate ridica şi la dumnezeiasca Asemănare, oricît ar fi omul sub vremi şi
oricît ar fi vremile de grele.
Luînd noi urmele sfinţilor, aşa
să ne ajute Dumnezeu, la rugăciunile lor bine primite.
Răzvan Bucuroiu
Hozeva: Peştera Sfîntului Prooroc Ilie
Sfîntul Prooroc Ilie
sau lucrarea sfinţilor
în lume
Lumea în care trăim astăzi nu mai
este lumea pe care Dumnezeu a creat-o la început, adică „bună foarte”, ci una
alterată, deformată, desfigurată. Lumea creată de Dumnezeu, adică pămîntul cu
toate cele existente pe el, în frunte cu omul, erau curate, luminoase şi
transparente. Era atunci o deplină armonie între om şi Dumnezeu, între om şi
om, între om şi natură; iar starea de fericire a Raiului urma să fie extinsă pe
tot pămîntul, crescînd mereu, pînă la starea de Împărăţie a lui Dumnezeu.
Din pricina păcatului primului
om, lumea a ajuns însă într-o stare de nefericire, de dizarmonie, de degradare,
de suferinţă şi chin. Totuşi, în iubitoarea Sa purtare de grijă, Dumnezeu nu a
părăsit omenirea şi lumea care păcătuise, ci a căutat, cînd prin pedepse, cînd
prin manifestări de bunătate, să o întoarcă spre Sine.
Atît în vechime, cît şi în
prezent, Dumnezeu alege oameni cu care şi prin care poate comunica părinteşte
cu omenirea, spre îndreptarea ei. Aceştia sînt sfinţii. Dintru începutul lumii,
sfinţii şi drepţii au fost nişte centre de comunicare vii, baze de emisie-recepţie
prin care Dumnezeu se adresează lumii întregi. Toţi sfinţii din Vechiul şi din
Noul Legămînt au primit descoperirea (revelaţia) de sus şi, cunoscînd voia lui
Dumnezeu, au împlinit-o, vestind-o şi celorlalţi oameni. [...]
La mijlocul Lunii lui Cuptor, în
data de 20 iulie, îl sărbătorim anual pe ,,proorocul cel de foc” – Sfântul Ilie
Tezviteanul. El este unul dintre cei mai
mari sfinţi şi oameni ai lui Dumnezeu trimişi vreodată de El pe acest pămînt.
S-a născut în Tezva Galaadului (de unde numele de Tezviteanul) cu aproape opt
sute de ani înainte de venirea Mîntuitorului Iisus Hristos, într-o familie
evlavioasă şi credincioasă unicului Dumnezeu. Tatăl său, Sovac, a văzut la
naşterea lui îngerii Domnului înfăşurîndu-l pe copil în flăcări de foc şi
hrănindu-l cu văpaie. Toată viaţa sa, Sfîntul Ilie a fost mistuit de focul
dragostei de Dumnezeu şi al slujirii Lui, de rîvna pentru cinstirea Sa de către
întregul popor ales. El a trăit într-o vreme în care omenirea întreagă era
idolatră şi păgînă, ba chiar poporul lui Dumnezeu, Israel, din care făcea şi el
parte, devenise idolatru. Regele Israelului de atunci, Ahab, se căsătorise cu o
femeie păgînă, pe nume Izabela, care adusese cu ea cultul idolilor. Astfel,
tot poporul, în frunte cu regele, ajunsese închinător la idoli.
Sfîntul Prooroc Ilie, care a
trăit o viaţă pustnicească aspră,
asemenea Sfîntului Ioan Botezătorul, în feciorie şi în curăţie, în sărăcie, în
post şi în rugăciune, ca şi într-o
totală ascultare faţă de Dumnezeu-Savaot, nu putea răbda această nelegiuire, ca
întreg poporul evreu, în frunte cu regele său, să devină idolatru. De aceea
Dumnezeu, văzîndu-i rîvna şi durerea inimii, l-a trimis la rege. Plin de focul
credinţei şi îmbrăcat cu toată armătura lui Dumnezeu (cf. Efeseni 6, 13-17), Sfîntul Ilie a mustrat poporul pentru această
fărădelege, dar mai ales perechea
regală Ahab şi Izabela, care inventau noi şi noi ticăloşii. I-a mustrat
pentru păcatul de a fi părăsit pe
Dumnezeul părinţilor lor şi de a fi urmat zeilor Baal şi Aşera, şi altor
zeităţi prin care, de fapt, se aducea închinare Satanei.
După ce prin rugăciunea sa a
încuiat cerul, trei ani şi şase luni, foametea şi seceta provocînd dezastre în
întreaga ţară, el cheamă poporul şi pe rege pe Muntele Carmel, cu propunerea ca
ei toţi să aducă jertfă lui Baal, prin preoţii şi profeţii lui, iar el, Ilie,
să aducă singur jertfă adevăratului Dumnezeu, ca Dumnezeu să arate semn,
adică să trimită foc din cer peste jertfa
cea adevărată. Dumnezeu l-a ascultat pe Ilie, slujitorul Său cel credincios, şi
a trimis foc din cer, iar preoţii lui Baal au fost dovediţi mincinoşi. Plin de
rîvnă sfîntă, Ilie îi înjunghie pe cei opt sute cincizeci de preoţi idoleşti la
rîul Chişon şi restabileşte închinarea cuvenită şi cultul adevăratului
Dumnezeu. După aceea se roagă şi cere lui Dumnezeu ploaie, iar Dumnezeu îl
ascultă şi o trimite peste pămîntul însetat. Dar regele Ahab, deşi se căieşte o
vreme pentru răutăţile făcute, îndemnat fiind mai ales de soţia sa Izabela, se
întoarce la ele, căutînd apoi să-l omoare pe omul lui Dumnezeu, care îi stătea
în cale. Dar marele prooroc, plin de duhul şi de puterea lui Dumnezeu, îl
înfruntă din nou şi-i profeţeşte: ,,Cîinii vor linge sângele tău şi tot ei o
vor mînca pe Izabela”, fapt care s-a împlinit întocmai. Această întîmplare
arată limpede că răul din această lume nu este fără de sfîrşit, iar slujitorii
lui vor avea soarta lui Ahab pînă la urmă, dacă nu aici, atunci în veşnicie.
Sfîntul Ilie Proorocul, plin de
darul Duhului Sfînt, îşi sfîrşeşte viaţa pămîntească aşa precum a trăit-o. În
căruţa ascultării şi a supunerii faţă de Dumnezeu, trasă de caii dragostei
faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, el
se înalţă spre cer. Este înălţat cu trupul. Nu a fost dat stricăciunii trupul
lui, cel uscat de post, dar plin harul Duhului Sfînt, pentru ca să se înveţe
din aceasta că iubitorul şi ascultătorul adevăratului Dumnezeu nu mai moare, ci
rămîne viu, în viaţa care continuă la nesfîrşit.
Sfîntul Prooroc Ilie este la fel
de viu, de prezent în Biserică şi în lumea întreagă, precum era atunci cînd
trăia în trup. Ba mai mult, duhul, puterea, rîvna şi exemplul lui sînt prezente
astăzi pe întinsul întregii creştinătăţi. [...]
Sfinte Proroocule Ilie, tu, care
ne arăţi că omul a fost făcut stăpînul acestei lumi şi nu robul ei, că şi
stihiile pot fi stăpînite prin post şi rugăciune, în deplină ascultare faţă de
Dumnezeu, dă-ne din duhul şi din puterea ta, din rîvna şi iubirea ta de foc,
precum ai dat ucenicului tău Elisei! Cere de la Dumnezeu pentru noi darul
ascultării, al curăţiei şi al smereniei, al credinţei, al iubirii şi al
slujirii dumnezeieşti. Ajută-ne pe noi, păstori şi popor, să nu mai şchiopătăm
de „amîndouă picioarele”, adică în lucrarea credinţei şi faptelor bune.
Şi precum odinioară poporul cel
ales, Israel, să părăsim pe toţii idolii veacului acestuia, dinlăuntrul şi din
afara noastră, mergînd pe calea Crucii lui Iisus Hristos, precum aţi mers voi,
toţi sfinţii Lui! Amin!
Arhim. Andrei Coroian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu