duminică, iulie 06, 2014

INTERMEZZO LIRIC: EROSSTIHURI (18)


Mariana Gordea (Mexico) for Andrew Gonzalez

I

De-acum nimic nu-mi pare să mai fie
în frumuseţe pe măsura ta,
iar mai frumosul de l-aş căuta,
necredincios i-aş fi şi lui, şi ţie.

Icoană eşti hieratică şi vie
a tot ce visu-a-nchipuit cîndva
mai pur şi mai deplin pe limba sa,
cu Dumnezeu în mută cîrdăşie.

Eşti coasta mea de carne şi de duh,
mai multul şi mai bunul care n-are
în mine loc şi-n lume-asemănare,
credinţei pisc şi dragostei văzduh,
iar de-ai căzut, şi iarăşi vei cădea,
iau toată vina-n veci asupra mea.


II

Ai chip şi nume, dar te-ascunzi în vis
şi de aievea fugi ca de-o ispită:
nu pari să fii nici coastă răzleţită,
nici moartă după pomul interzis.

N-ai încheiat cu dracul vreun zapis
şi nici n-ai fost de Dumnezeu zidită,
ci-atît cît eşti, un veac sau o clipită,
doar eu blestem ori bucurie ţi-s.

Eu te-am creat, şi vie eşti prin mine,
şi-n mine-ţi este tainicul soroc,
iar sus, pe coama veacului ce vine,
vei fi a mea sau nu vei fi deloc:
de rug aprins voi deveni, ştiu bine
că tu vei fi podoaba mea de foc.


III

Nu ştim nicicînd în ce măsură este
iubirea duh sau carne tînjitoare
cînd o trăim în trupul care moare
şi-n schimbătoarea veacului poveste.

Ne-am vrea părtaşi ai tainelor celeste,
dar ne tîrîm ca şerpii pe răzoare
şi dau din noi păcatele în floare
mai mult decît virtutea-nalţă creste.

Ştim prea puţin de nunţile de sus
şi ne-ndulcim pe limba firii joase,
crezînd că-s bune cîte-s doar frumoase
şi că-s frumoase-atît cît ne-au sedus...
Ce-i chipu-n noi cînd dragostea nu duce
spre-asemănarea jertfei de pe cruce?


IV

Ne-a fost cîndva iubirea sfiiciune,
dar azi mă tem că ne-a ajuns dezmăţ
şi tot mai greu îmi este să mă-nvăţ
că n-o mai pot în nici o rugă pune.

Tu, înger ieri, eşti azi un drac fierbinte,
iar de-a rămas ceva în tine sfînt,
e-ascuns precum talantul în pămînt
şi nu mai vrei să ţi-l aduci aminte.

De vină sîntem sigur amîndoi
de ce-am ajuns, pe limba cărnii bete,
şi dacă nu e cale înapoi,
e loc măcar de chin pe îndelete,
să ispăşim tîrziu şi împreună
ce-am irosit din firea noastră bună.


V

Amanţii tăi sînt oale şi ulcele,
iar tu boleşti pe zdreanţa unui vis,
dar tot mai crezi că cerul ţi-e deschis
şi-ţi poţi citi norocul bun în stele.

Păcate ai, dar nu socoţi că grele,
căci dracului nimic nu i-ai promis
şi-n trupul sterp pe nimeni n-ai ucis,
nici mintea slabă nu te-a dus la rele.

N-ai vrut să fii mai mult decît ai fost,
nici mai puţin decît ţi-e dat prin fire,
iar viaţa ta, de-avu în ea vreun rost,
fu de-a-mpărţi, din pat în pat, iubire,
trăită sincer şi plătită prost,
dar, poate, bun zălog de mîntuire...


VI

Am ostenit să-i cînt iubirii-n strună
şi-i poate vremea, în sfîrşit, s-o tac,
întors în poala visului sărac,
de unde vine moartea şi ne-adună.

Cîntarea mea mereu mai falsă sună,
ca vîntul într-o hîrcă de copac
pe care goale ramurile zac
şi-n care-şi află şerpii văgăună.

Cînd nu mai ai nici rod, nici sevă-n tine,
la ce pe lume umbră să mai faci,
trăind căznit din restul unui bine
uitat în coada ochilor posaci?
Pe lume doar pîn' la o vreme-s toate
şi-a fi mai mult nici dragostea nu poate.


VII

Încep să obosească sonetele şi ele,
oricît le-ar fi iubirea de tainic elixir
şi-oricît mai am în mine puterea să mă mir
de cîtă frumuseţe se-mbie limbii mele.

Cuvintele mi-atîrnă de vis, mereu mai grele,
şi pasul nu-l pot ţine cu-al gîndurilor şir,
şi mai degrabă-s gata-n tăcere să admir
splendorile din urmă, ca un citeţ în stele.

E mută veşnicia şi ne-ndulcim de ea
pe cît mai mult se lasă amurgul vieţii-n noi
şi moartea, pe furate, tot sîngele ni-l bea,
pînă rămînem iarăşi ca-n paradis de goi...
O, slavă cîntătoare a limbii mele vii,
de-urît de-acum urmează doar altora să ţii!

Răzvan CODRESCU

Mai puteţi citi pe acest blog:

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire