Mariana Gordea (Mexico) for Andrew Gonzalez
I
De-acum nimic nu-mi pare să mai fie
în frumuseţe pe măsura ta,
iar mai frumosul de l-aş căuta,
necredincios i-aş fi şi lui, şi ţie.
Icoană eşti hieratică şi vie
a tot ce visu-a-nchipuit cîndva
mai pur şi mai deplin pe limba sa,
cu Dumnezeu în mută cîrdăşie.
Eşti coasta mea de carne şi de duh,
mai multul şi mai bunul care n-are
în mine loc şi-n lume-asemănare,
credinţei pisc şi dragostei văzduh,
iar de-ai căzut, şi iarăşi vei cădea,
iau toată vina-n veci asupra mea.
II
Ai chip şi nume,
dar te-ascunzi în vis
şi de aievea fugi
ca de-o ispită:
nu pari să fii nici
coastă răzleţită,
nici moartă după
pomul interzis.
N-ai încheiat cu
dracul vreun zapis
şi nici n-ai fost
de Dumnezeu zidită,
ci-atît cît eşti,
un veac sau o clipită,
doar eu blestem ori
bucurie ţi-s.
Eu te-am creat, şi
vie eşti prin mine,
şi-n mine-ţi este
tainicul soroc,
iar sus, pe coama
veacului ce vine,
vei fi a mea sau nu
vei fi deloc:
de rug aprins voi
deveni, ştiu bine
că tu vei fi
podoaba mea de foc.
III
Nu ştim nicicînd în
ce măsură este
iubirea duh sau
carne tînjitoare
cînd o trăim în
trupul care moare
şi-n schimbătoarea
veacului poveste.
Ne-am vrea părtaşi
ai tainelor celeste,
dar ne tîrîm ca
şerpii pe răzoare
şi dau din noi
păcatele în floare
mai mult decît
virtutea-nalţă creste.
Ştim prea puţin de
nunţile de sus
şi ne-ndulcim pe
limba firii joase,
crezînd că-s bune
cîte-s doar frumoase
şi că-s
frumoase-atît cît ne-au sedus...
Ce-i chipu-n noi
cînd dragostea nu duce
spre-asemănarea
jertfei de pe cruce?
IV
Ne-a fost cîndva
iubirea sfiiciune,
dar azi mă tem că
ne-a ajuns dezmăţ
şi tot mai greu îmi
este să mă-nvăţ
că n-o mai pot în
nici o rugă pune.
Tu, înger ieri,
eşti azi un drac fierbinte,
iar de-a rămas ceva
în tine sfînt,
e-ascuns precum
talantul în pămînt
şi nu mai vrei să
ţi-l aduci aminte.
De vină sîntem
sigur amîndoi
de ce-am ajuns, pe
limba cărnii bete,
şi dacă nu e cale
înapoi,
e loc măcar de chin
pe îndelete,
să ispăşim tîrziu
şi împreună
ce-am irosit din
firea noastră bună.
V
Amanţii tăi sînt
oale şi ulcele,
iar tu boleşti pe
zdreanţa unui vis,
dar tot mai crezi
că cerul ţi-e deschis
şi-ţi poţi citi
norocul bun în stele.
Păcate ai, dar nu
socoţi că grele,
căci dracului nimic
nu i-ai promis
şi-n trupul sterp
pe nimeni n-ai ucis,
nici mintea slabă
nu te-a dus la rele.
N-ai vrut să fii
mai mult decît ai fost,
nici mai puţin
decît ţi-e dat prin fire,
iar viaţa ta,
de-avu în ea vreun rost,
fu de-a-mpărţi, din
pat în pat, iubire,
trăită sincer şi
plătită prost,
dar, poate, bun
zălog de mîntuire...
VI
Am ostenit să-i cînt iubirii-n strună
şi-i poate vremea, în sfîrşit, s-o tac,
întors în poala visului sărac,
de unde vine moartea şi ne-adună.
Cîntarea mea mereu mai falsă sună,
ca vîntul într-o hîrcă de copac
pe care goale ramurile zac
şi-n care-şi află şerpii văgăună.
Cînd nu mai ai nici rod, nici sevă-n tine,
la ce pe lume umbră să mai faci,
trăind căznit din restul unui bine
uitat în coada ochilor posaci?
Pe lume doar pîn' la o vreme-s toate
şi-a fi mai mult nici dragostea nu poate.
VII
Încep să obosească
sonetele şi ele,
oricît le-ar fi
iubirea de tainic elixir
şi-oricît mai am în
mine puterea să mă mir
de cîtă frumuseţe
se-mbie limbii mele.
Cuvintele mi-atîrnă
de vis, mereu mai grele,
şi pasul nu-l pot ţine
cu-al gîndurilor şir,
şi mai degrabă-s
gata-n tăcere să admir
splendorile din urmă,
ca un citeţ în stele.
E mută veşnicia şi
ne-ndulcim de ea
pe cît mai mult se
lasă amurgul vieţii-n noi
şi moartea, pe
furate, tot sîngele ni-l bea,
pînă rămînem iarăşi
ca-n paradis de goi...
O, slavă cîntătoare
a limbii mele vii,
de-urît de-acum
urmează doar altora să ţii!
Răzvan CODRESCU
Mai puteţi citi pe acest blog:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu