Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de
către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu
şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de
numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan
Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii
despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
Volumul de la Vremea XXI
2006
UN
PORTRET AL CĂPITANULUI
LA
COPILĂRIE
La Editura Vremea
XXI a apărut spre sfîrşitul anului trecut [2005], cu sprijinul Ministerului Culturii
şi Cultelor din România, volumul În
nada maeştrilor. Încercări de mitanaliză, marcînd debutul editorial al unuia dintre cei mai vechi şi mai
preţuiţi colaboratori ai Punctelor
cardinale, d-l Florea Tiberian
(Cristian Tiberiu Florea, n. 1959). Textul care deschide volumul (“Între
mitanaliză şi hermeneutică”) lămureşte conceptul de mitanaliză (lansat
de I. P Culianu), structura şi obiectivele cărţii (în care se regăsesc multe
texte publicate iniţial în revista noastră, dar şi altele apărute în Timpul şi în Ziua, de-a lungul mai multor ani). Eruditul
profesor gălăţean este unul dintre cei mai subtili eseişti afirmaţi după 1989,
cu preocupări predilecte de antropologie culturală şi religioasă, pe linia lui
Blaga, Eliade şi Culianu. Prins “în nada maeştrilor”, el ştie să-şi păstreze
nota particulară (fără retorica ostentativă a marilor “despărţiri”) şi oferă un
reper paideic de bună întîlnire lucrătoare între tradiţie şi (post)modernitate,
între paradigma Occidentului şi cea a Orientului, între gestul admirativ şi
gestul critic, dovedindu-se, prin tot scrisul său (căruia nu-i lipseşte nici
eleganţa stilistică) un cavaler sans
peur et sans reproche al
adevăratei tranziţii româneşti, care nu este una de la un context
istoric la altul, ci cea dinspre istorie spre “Santa Cetate” a valorilor
perene, unde se măsoară nemitarnic “slava şi cinstea neamurilor”. Însoţim
această semnalare cu reproducerea unuia dintre textele volumului: “Un portret
al Căpitanului la copilărie”. (R. C.)
În cartea dedicată maestrului său, Culianu se plasează într-o postură stînjenitoare
atunci cînd, abătîndu-se de la ceea ce aflase el însuşi din cercetarea operei
şi din discuţiile purtate cu Eliade, încearcă să “explice” sau să justifice unele atitudini de-ale
istoricului religiilor legate de afinităţile sale cu Mişcarea Legionară. Deşi
înţelege că în spatele personajului Eugen Cucoaneş din nuvela Un om mare se află Corneliu Codreanu
(amănuntele privitoare la poreclele “Cuconu” şi “Coco” –
aceasta din urmă dată de camarilă – le-a aflat, probabil, chiar de la Eliade),
Culianu se iluzionează a vedea în nuvelă o ironică alegorie eliadiană pe seama
unei presupuse pierderi de contact cu realitatea a lui Codreanu [1]. Însă chiar datele textului cu
pricina, ca şi împrejurările publicării lui ar fi trebuit să-l ferească pe
discipol de asemenea afirmaţii cel puţin riscante. În mod curios, autenticul lector
in fabula care e Culianu ratează decriptarea prenumelui personajului,
Eugen, nici el întîmplător ales, căci eu-gennos,
eu-genea pot fi traduse prin “bine-născutul”, “cel de neam ales”, “generaţia bună” – referire a misticii legionare la
calitatea de “ales” a
Căpitanului.
“Nuvela a apărut pentru prima dată în cel dintîi număr al revistei Luceafărul întemeiate de Eliade în exil,
în 1948. Or, maliţia eliadiană se manifestă deplin atunci cînd acelaşi text i-a fost încredinţat de el
scriitorului român Ştefan Bănulescu, care se grăbi să-l publice în 1967 în
revista Cronica de la Iaşi. Primul
text literar publicat de Eliade în exil a fost şi primul text publicat de el în
România de după război, profitînd de «destindere»” (idem, sublinierea
autorului).
Ei bine, Culianu se străduieşte să devieze sensul propriilor descoperiri
printr-o interpretare în răspărul lor. Ce altă semnificaţie poate avea această “maliţie eliadiană” (ce poate fi îndreptată
către editorul român, către public, către regimul comunist, către toată lumea,
dar nu împotriva lui Codreanu, cum încearcă să acrediteze iscusitul ieşean)
decît că, din respect faţă de Codreanu, pe care l-a cunoscut personal, şi poate
cultivîndu-i amintirea, s-a gîndit să-l creioneze într-o nuvelă? În plus, ar
mai încifrat Eliade adevăratul ei subiect dacă ar fi fost vorba de ironie
critică? De ce să-l “critice”
pe Codreanu într-o nuvelă? Putea foarte bine să-şi exprime direct observaţiile
negative, cum o şi făcuse atunci cînd şi-a exprimat rezervele faţă de tactica
adoptată de Codreanu după februarie 1938 [2].
Aşa că “maliţia
eliadiană” s-a manifestat din plin, încă din titlul ales pentru nuvelă, dar la
o cu totul altă adresă decît cea scontată de Culianu. Pentru un cititor al
cărţii Cultul eroilor, cum a fost şi
Eliade (ca elev de liceu, a citit-o de trei ori! [3]), titlul strigă pur şi simplu. Recurge la el pentru a camufla
dimensiunea fizică în cea morală şi chiar cosmică a personajului, folosind
expresia pe care Thomas Carlyle o consacră eroilor. Un Om Mare (care ar trebui scris cu capitale, deoarece trimite la
Omul Universal) rămîne ceea ce a intenţionat autorul atunci cînd a intitulat-o
astfel: admiraţia adîncă pentru un lider naţional cu statură mistică, transpus
în tipare mitologizante [4]. La ea
fac aluzie bolboroselile profetice ale lui Cucoaneş: vox populi, vox dei, vox clamantis in deserto. Iar hotărîrea de a
suprima toate felurile de mîncare, apoi de a trăi în munţi “ca un sihastru”, trebuie pusă în legătură
cu ascetismul căpeteniei legionare.
Un om mare nu este singura povestire eliadiană care
conţine mesaje politice criptate. N. Steinhardt califică, de pildă, nuvela Adio! drept o “elegie legionară”. Şi alte producţii literare,
între care Fata căpitanului, lasă
impresia unui voalaj premeditat, în timp ce autorul narează pe alt etaj
semantic. Deşi scrisă la 10 ani după Un
om mare, această nuvelă reia, nostalgic, aceeaşi temă. Ca element de
legătură, presupusa origine înaltă a Căpitanului (de unde şi apelativul
Cuconu’, folosit de ţărani, ca pentru un “cocon domnesc”), într-o replică a Agripinei: “Brînduş, măria ta… Poate-i fi os de
domn… […], lasă-mă să-ţi sărut mîinile, să ştiu că am mîngîiat şi eu fecior
împărătesc!…”, confirmată cu gravitate de băiat: “Eu n-am să fiu om de rînd, eu am să ajung o dată foarte mare, mai mare ca Alexandru
Machedon” (subl. mea).
Colaţionarea cu opera ştiinţifică întăreşte decisiv argumentele de mai sus.
Prin studiul său neterminat Mătrăguna,
ca şi într-o serie de eseuri, Eliade a vrut să demonstreze degradarea miturilor
în legende, apoi în descîntece, superstiţii etc. Studiul Ierburile de sub Cruce arată că larg răspînditul mit al Arborelui
ca axis mundi se regăseşte degradat,
camuflat şi fragmentar, în credinţele despre proprietăţile curative ale
ierburilor magice. Fără să intrăm în amănunte, Eliade se serveşte de această degradare
a mitului pentru a-şi camufla propriul lui mesaj incorporat în textul nuvelei.
Personajul-cheie al nuvelei este Brînduş, un copilandru misterios. Or,
fitonimul său corespunde numelui real
de Codreanu, pe care-l camuflează întocmai cum mărunta iarbă de leac dintr-o
legendă camuflează mitul arborelui cosmic. În paralel, se micşorează şi
proporţiile fizice: de la falnicul copac la buruiană, de la om în toată firea
la copil. Nu mai trebuie să atragem atenţia că un codru presupune copaci, iar
în nuvelă Brînduş, conversînd cu Agripina (care aduce vorba despre folclor), se
uită mereu înspre pădure, în care se va retrage să contemple, de pe vîrful
muntelui, răsăritul lunii. Or, perspectiva retragerii în pădure – strategia
tradiţională a românilor – preconizată de
adolescentul C. Z. Codreanu în cazul unei invazii bolşevice este şi scena cu
care se încheie povestea lui Brînduş. Iar strategia non-ripostei la agresiuni,
adoptată de gardişti după lovitura de stat a lui Carol din 1938, este sugerată
în scena meciului de box, în care se lasă de bună voie snopit în bătaie de fiul
căpitanului Lopată. Atunci, dacă adevăratul Căpitan din nuvelă este Brînduş [5], căpitanul Lopată nu poate fi decît
falsul “căpitan”, regele
Carol. Fals, pentru că refuzînd să fie un adevărat rege, monarhul statului
cultural visat de români a distrus atît speranţele populare puse în persoana
sa, cît şi în cea a lui Codreanu, în pofida admiraţiei secrete pe care o nutrea
pentru succesul Legiunii, transformate în invidie, ba chiar gelozie faţă de
conducătorul ei. “Autobiografia”
Agripinei este o alegorie destul de străvezie: “În urbea noastră X, pe strada Principatele Unite,
chiar lîngă Grădina Publică, se mutase prin anii 193... o familie ciudată şi
care a devenit curînd de pomină: familia căpitanului Lopată...”.
Dacă ar fi scris “anul
193...”, putea fi vorba de oricare dintre anii 1930-1939. Formularea mai puţin
uzitată “anii 193…” , atrage, în schimb, atenţia asupra cifrei deceniului în care a
domnit Carol, începînd cu 1930, cînd s-a urcat pe tron. Regatul României este
indicat de numele străzii, demnitatea pe care o ocupă, de faptul că locuieşte “chiar lîngă Grădina Publică”, publice
fiind, prin definiţie, şi treburile statului. Dar viaţa pe care a început s-o
ducă l-a făcut curînd “de
pomină”, printre altele, deoarece, după mai vechiul episod al dezertării din
armată pentru Zizi Lambrino, Carol îşi părăsise şi soţia legală pentru Elena
Lupescu, care întreţinea acum anturajul unei scandaloase camarile.
“El n-a voit să se facă ofiţer. Şi n-a voit nici să fie tatăl nostru, dacă înţelegi ce vreau să spun [aici
Eliade atenţionează cititorul prin gura Agripinei], n-a voit adică să se
căsătorească sau, şi mai precis, n-a voit s-o ia pe mama” (subl. mea).
Faptul că Eliade şi-a camuflat astfel de panegirice în nuvele fantastice
arată cît de vii trebuie să fi rămas credinţele lui de tinereţe, în pofida
scurgerii timpului şi a adoptării unei poziţii oficiale voit ambigue. Că
Eliade nu a renunţat la convingerea posibilităţii creării “omului nou” (obsesie a misticii legionare)
printr-o transformare spirituală interioară stau dovadă chiar şi texte de
specialitate importante. Imagini şi
simboluri, monografie ştiinţifică apărută în 1951, etalează fără sfială
concepţia despre menirea istoriei religiilor, care “ar putea face să se nască un om nou, mai autentic şi
mai complet”, fără a uita să precizeze, în pagina următoare: “Evident, n-am putea pretinde că studierea
raţională a istoriei religiilor trebuie sau poate să se substituie experienţei
religioase înseşi – şi cu atît mai puţin
experienţei credinţei” (subl. mele) [6].
Iar în capitolul de debut al Nostalgiei
originilor, volum apărut în 1969, insistă încă (p. 16, passim)
asupra uriaşului rol al istoricului religiilor, care, printr-o profundă
cunoaştere a omului cu ajutorul hermeneuticii, e chemat să întemeieze un nou umanism. “Hermeneutica creatoare transformă în cele din urmă omul: ea depăşeşte simpla instruire, ea
este totodată o tehnică spirituală susceptibilă să modifice calitatea
existenţei înseşi” (ibidem, p. 102). Ceea ce înţelege Eliade prin “hermeneutică creatoare” este pur şi simplu
trăirea spirituală profundă a universului religios cercetat (ibidem, cap. 4, “Criză şi regenerare”).
Toate acestea arată că istoricul
religiilor a rămas mai solidar cu idealurile generaţiei sale decît s-ar putea
crede la prima vedere, astfel că Vasile Posteucă, atunci cînd afirma “Eu cred
nestrămutat că Mircea Eliade ar putea scrie o minunată carte despre Căpitan” [7],
nici nu bănuia că această carte fusese demult scrisă.
Florea TIBERIAN
(din vol. În nada maeştrilor [8])
[1] Mircea Eliade,
traducere de Florin Chiriţescu şi Dan Petrescu, Editura Nemira, Bucureşti,
1995, pp. 234-235.
[2] În Memorii II, ed.
cit., p. 27: “Probabil că Codreanu, ca şi atîţia alţi legionari, au murit
convinşi că jertfa lor va grăbi victoria mişcării. Dar mă întreb dacă unii din
ei n-au văzut în moartea lor iminentă nu numaidecît o jertfă, ci consecinţa
fatală a unei catastrofale erori de tactică politică”.
[3] Vezi Romanul
adolescentului miop, Editura Minerva, Bucureşti, 1989, p. 116.
[4] Procedeu remarcat de Dan Petrescu, care propune paralele
sugestive cu conceptul de “Om Mare” promovat de tradiţia culturală a Chinei
antice: “Ajuns «om mare», împăratul căpăta fără efort un fel de autoritate
naturală, exercitînd asupra tuturor fiinţelor un «ascendent irezistibil»: «el
nu se face ascultat prin intermediul subalternilor sau prin efectul
regulamentelor. Este de ajuns să fie Om mare, un Om adevărat: puterea care se
află în el concentrată, în stare pură, determină, ca printr-un subtil curent de
inducţie, o convergenţă unanimă a dorinţelor şi a acţiunilor»” (în Enigma lui Cucoaneş [2], publicată în
revista ieşeană de cultură Timpul,
nr. 4/2003, p. 7, apud Marcel Granet, Civilizaţia chineză, traducere din franceză de Adriana şi Mihai
Mitu, Editura Nemira, Bucureşti, 2000, p. 381). Macrantropia personajului din
carte indică, de fapt, macrantropia Gărzii de Fier, “ce sporea în acel an
(1933) cu «elemente de valoare»...” (Enigma
lui Cucoaneş, loc. cit.).
[5] Numele lui trimite şi la personajul Brand al lui Ibsen
(corelaţie avansată de d-l Liviu Bordaş, care a avut amabilitatea să mi-o
comunice personal), din care Eliade îşi făcuse un model. Vezi, de exemplu, Romanul adolescentului miop, ed. cit.,
p. 305 (“Într-o seară cu păreri de furtună, sus, pe creasta dealului, i-am
vorbit mîniat de Brand. I-am insinuat dragostea pentru asprul duh masculin al
Pastorului”).
[6] Ed. cit., pp. 43, resp. 44. În aceeaşi lucrare aminteşte, la p.
130, frăţia de cruce printre legămintele ritualice.
[7] În Desgroparea
Căpitanului, Editura Mişcării Legionare, Madrid 1977, pp. 35-36, citat
reprodus din revista Puncte cardinale,
Sibiu, nr. 11/1994, p. 7.
[8] Florea Tiberian, În nada
maeştrilor. Încercări de mitanaliză, Editura Vremea XXI, Bucureşti, 2005, pp.
150-156.
* Florea
Tiberian, “Un portret al
Căpitanului la copilărie”, în
Puncte cardinale, anul XVI, nr.
1-2/181-182, ianuarie-februarie 2006, p. 21.
Autorul eseului
Mai
puteţi citi pe acest blog:
(1999)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire