Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de
către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu
şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de
numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan
Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii
despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
2005
O
UŞĂ INTERZISĂ
Nu ştiu ce anume îi face pe unii
scriitori români să producă, după 40 de ani, cărţi foetale: scrise ghemuit în pîntecul
nevrozei, într-un lichid amniotic emoţional care estompează relaţia cu
realitatea, cu plein-air-ul. Maturitatea presupune firescul relaţiilor
cu exteriorul, dominarea detaşată a vicisitudinilor şi a vicleniilor vieţii. Frîngerile
frunţii peste piept, poza de ghiocel degerat metafizic nu cad bine unui condei
matur. Dincolo de adolescenţă, fibra interioară nu mai este elastică, ritmînd
de sevă, ci uscată, gata să devină scorbură, dacă e contorsionată prea tare. De
aceea, după o anumită vîrstă, scriitorul trebuie să interiorizeze lumea, nu
să-şi tot exteriorizeze lăuntrul. Numai în adolescenţă lirismul e obiectiv. Mai
tîrziu, emoţia izbucneşte din intimitatea scriitorului nu cu sine, ca în
tinereţe, ci cu realitatea, asimilată deja. Nu mai văd nici o nevoie pentru el,
autorul, să-şi protejeze frageda epidermă sau delicatul albuş al ochiului cu o
peliculă de răşinoasă emotivitate; ce prinde în glazura ei şi rare străluciri,
dar şi praf.
Se pare însă că Gabriel Liiceanu
face parte din această categorie de Wertheri copţi, redus cum e “la tentaţia
vagă de a te aşeza în pat, cu genunchii la gură, pliat în tine ca înainte de a
fi fost expulzat în existenţă, foetus recucerit, renăscut din valul de greaţă
care te împinge încet către ţărmul pre-începutului tău”. Nici o rază de soare
nu pătrunde, dincolo de scîndurile frazelor sale, pînă în inima cărţii, care e
una claustrată. Uşa interzisă (Humanitas, 2002 [1]) ar însemna, pentru mine, uşa unei case în care nu pot să intru
din stradă, sau din piaţa unei catedrale. Dar mi-ar rămîne toată lumea şi toate
romanele picareşti împrejur. Pentru Gabriel Liiceanu e o uşă care-l
zideşte înăuntru, într-un întuneric verzui. Care-i stinge vederea şi-i ascute
auzul. În bîjbîirile lui, care amintesc de Hruba şi pendulul a lui Poe,
numai după auz se mai poate ghida.
Şi această percepere a lumii prin
auz nu e lipsită de relevanţă, pentru că, structural, Gabriel Liiceanu e un
calvin. Sau un anabaptist. Un moralist reformat, fără ritual, nici sărbători.
Cu liturghia redusă la predică. Vizualul şi coregrafia nu mai au nici o
însemnătate. Rareori, de exemplu, ne e descrisă înfăţişarea oamenilor care-i
locuiesc scrisul. Ei ne sînt prezentaţi ca voci, ca discurs, şi mai puţin ca
maniere. Un vag portret al lui Milan Kundera – în genul fiziognomiilor
lavateriene, adică moralizate helvetic – şi cîteva tuşe prinzînd grotescul lui
Radu Duda nu pot deplasa centrul de greutate al cărţii; care cade pe auz şi pe
discurs: vocea la telefon a Monicăi Lovinescu, vocea la telefon a lui Ştefan
Liiceanu, comentariile din off ale
lui Virgil Ierunca, scrupuloasa transcriere fonetică prin care sînt redate
frazele Regelui Mihai etc.
Acest iconoclasm stilistic e
susţinut de un basso continuo al
ideilor: 1) o respingere puritan-scîrbită a scriitorilor şi 2) o fenomenologie
religioasă despuiată de miracol.
1. “Scriitorii şi misticii, vînzătorii specializaţi de iluzii, vor
avea întotdeauna cîştig în faţa filosofilor. Luciditatea nu are cotă bună pe
piaţa cărţii”. De ce-ar fi romanele filosofilor mai adevărate decît filosofia
romancierilor? Prin ce sînt abstracţiunile lui Comte mai adevărate decît
ficţiunile lui Dostoievski? Era Nietzsche mai lucid decît Henry James? Sau
Spencer decît Eugène Sue? E această poziţie a lui Gabriel Liiceanu de
provenienţă pur platonică sau e o derivaţie puritană, pe atît de îndepărtată de
Platon pe cît e poezia de realitate: cu două grade adică. Platon îi socotea pe
poeţi nişte mincinoşi care corup sufletele tinere cu minciunile lor. De aceea
trebuiau izgoniţi din cetate. Dar nici Pericles sau Socrate nu-şi aflau loc în
cetatea sa. Primul era prea democrat şi al doilea prea apolitic. Unitatea
cetăţii (interioare) era condiţia contopirii cu Dumnezeu. Politica era
teologie. Şi literatura, politică. Puritanii considerau şi ei că poezia e o
minciună. Că teatrul e imoral. Dar mai intra ceva în această repudiere a
literaturii: era dispreţul omului scrobit faţă de cel murdar. Dispreţul
burghezului olandez sau elveţian faţă de boem. Platon, un apropiat al
chefliului Socrate, nu putea gîndi aşa. Liiceanu nutreşte însă o scîrbă
eugenică faţă de mizerul scrib: “Mi-aduc aminte cum pe vremuri, la restaurantul
Uniunii Scriitorilor, aflîndu-mă cu Pleşu la o masă, a venit la noi, beat-cui,
Ion Băieşu, şi ne-a întrebat împleticit dacă tipi d-ăştia ca noi [...] au
practicat cunnilinctus [...] În timp
ce Pleşu se pregătea voios să-i dea detalii menite să-l liniştească în privinţa
fanteziei erotice a celor care citesc mult, eu îi trăgeam lui Pleşu şuturi pe
sub masă şi, uitîndu-mă la unghiile murdare ale lui Băieşu, făceam eforturi
disperate să apăr secretele filozofilor de tagma limbută şi neruşinată a
literaţilor”. Mă gîndesc cu groază ce s-ar fi întîmplat cu Balzac dacă ar fi
fost contemporanul lui Liiceanu şi i-ar fi ieşit în cale îmbumbatului filosof
ca să-i ceară un împrumut! Judecînd după această scenă, nu mă mir că Pleşu e
“misticul” şi Liiceanu e “filosoful”. Primul e ludic şi empatic, al doilea e
încorsetat în propria-i evidenţă.
Scriitorii sînt văzuţi ca nişte
sofişti decăzuţi, limbuţi şi mizerabili, paraziţi ai logosului. Chiar cînd sînt
declaraţi “eroi ai verbului”, Liiceanu se comportă cu ei cum s-ar fi purtat un
thesmothet athenian cu Diogene – ca un încruntat bust de filosof din marmură.
Fără gesticulaţie, tot numai largi urechi şi stufoase sprîncene. Problema d-lui
Liiceanu e că din filosofia domniei-sale a rămas numai stufoşenia. Cartea
aceasta ni-l înfăţişează într-un interval în care filosof nu mai e şi scriitor
nu se vrea. Şi nici nu poate fi considerat. Literaţii scriu mai bine şi
filosofii sînt mai consistenţi decît domnia-sa: “O dezabuzare stupidă – şi
totuşi explicabilă? – a pus stăpînire pe mine: majoritatea cărţilor mă
plictisesc, filosofia mi-a devenit demult greu suportabilă, tonul scrierilor
edificatoare mă irită. În cercetarea academică nu mai cred, eseurile mi se par
futile, romancier nu am avut norocul să fiu”. Majoritatea cărţilor îl
plictisesc în calitate de autor sau de cititor? Ultima sa frază mi-ar da
dreptul să spun că mă plictiseşte Mozart din cauză că nu ştiu să cînt la oboi!
Frustrarea auctorială şi
plictiseala de cititor ale lui Gabriel Liiceanu par a-şi avea cauza într-o
concepţie utilitaristă, pilduitoare a literaturii. În literatură Liiceanu vrea
să se regăsească, nu să se piardă. El vrea să citească pagini scrise de oameni
asemenea lui, care să-i vorbească despre el. Dacă un om extrem de
egoist/egocentric – un romancier, bineînţeles! –, cu care Liiceanu consideră că
nu are nimic de împărţit, şi-ar scrie jurnalul: “Ei bine, dacă acest scriitor
ar ţine un jurnal, în paginile lui nu s-ar regăsi nimeni. Ar fi un jurnal sterp. Dacă el ar mărturisi acolo o
crimă făcută din gelozie sau din ură, între mine şi el s-ar întinde o punte
[...]. Dar ce punte poate arunca spre mine un cadavru înălţat – de o vanitate
infinită – pe un maldăr de foi? Un asemenea jurnal nu ar interesa decît
psihologia literaturii şi ar fi un pseudo-jurnal”. Nu, nu e adevărat. Nu ar fi
un jurnal sterp. Chiar fiind jurnalul unui om sterp, lipsit de generozitate, ar
putea fi interesant ca literatură. Numai că d-l Liiceanu, ca orice
puritan, judecă esenţialist, reduce literatura la conţinut, conţinutul la
morală şi morala la moralitate. Crede că literatura unui monstrum nu poate avea valoare estetică, ci numai de document
patologic. E ca şi cum ai nega, în manieră neo-protestantă, validitatea unui
sacrament din cauză că popa care l-a săvîrşit era un ticălos. Din fericire,
Duhul suflă unde vrea... chiar şi în literatură.
În altă parte, d-l Liiceanu mai
crede că “jurnalul face direct ceea
ce restul literaturii face printr-o galerie de măşti. Cititorul nu mai este
chemat acum să intre în rezonanţă cu personaje,
ci unicul lui sistem de referinţă, unicul lui interlocutor este autorul
jurnalului, care este şi unic personaj”. La acestea aş răspunde că personajul
nu e mască. Personajul poate fi
ipostază a scriitorului. Diferenţa e ca de la analogie la simbol, simbolul
participînd la semnificat, analogia nu. Numai un scriitor prost vehiculează
măşti. Un scriitor care nu e în stare să dea viaţă. Autorul jurnalului e,
poate, unic personaj, dar asta nu înseamnă că personajul respectiv, din cauză
că e unicul, e dictatorial controlat şi nu are autonomia lui. Între autor şi
personajul său apare un interval. Tocmai în acest interval dintre autor şi
ipostaza sa încape ceea ce nu are loc în viaţa reală: perspectiva, bucuria,
jocul. De aici, arta. Vieţile trăite ca o operă de artă sînt de obicei vieţi
ratate, vieţi care nu bucură pe nimeni. Personajele de rataţi, în schimb,
stimulează catharsis-ul.
2. Scriitorii, care întrezăresc forma lucrurilor, sînt în viziunea
lui Gabriel Liiceanu omologii în şarlatanie ai misticilor cărora le mijesc
formele lui Dumnezeu – liturgice au ba. Şi aici apare impasul teologic pe care
încerc să-l rezum în următoarele citate: “Toate religiile lumii, chiar şi cele
mai pricăjite, în măsura în care presupun un «cult al morţilor», nu s-au îndoit
o clipă că există un «pe urmă» şi un «dincolo». [...] Fiecare religie mare îşi
are metafizica şi apoi morala ei. [...] Dar
cum ajunge omul în posesia acestor vaste icoane ale lumii? [...] Răspunsul
este: prin revelaţie. Dar cum revelaţia nu e o stare comună de conştiinţă, ci,
dimpotrivă, una de graţie, de iluminare şi rapt, ea nu poate surveni decît în
indivizi izolaţi, excepţionali şi aleşi. [...] Religiile se bazează astfel pe o
oligarhie a cunoaşterii. Nu există o
stare comună a revelaţiei şi nu oricine are rendez-vous
cu divinul. [...] Accesul la Spectacolul Lumii are loc, pentru marea
majoritate a oamenilor, prin delegaţie, şi ei trebuie să-l creadă pe cel răpit,
sau textul revelat, pe cuvînt. Nimic
nu este de verificat, totul trebuie crezut”. Revelaţia “nu face parte din
subiectivitatea universală a subiectului”.
De aceea, “validarea ei nu se poate face decît printr-o acceptare binevoitoare,
ce nu are nevoie de dovezi”. Credinciosul, “cum spune Luther, prin chiar
credinţa sa, este făcut «prizonierul lucrurilor pe care nu le vedem»”. Kant
recunoştea că oamenii “acceptă să creadă” în lucruri “cu totul neobişnuite şi
perfect neverificabile” din pricina unui “avînt al cunoaşterii”. Totuşi, deşi
recunoşteau această inerţie ascensională, şi deşi “Kant şi Heidegger aveau o
instrucţie religioasă mai profundă decît are un intelectual umanist astăzi,
[...] o enormă onestitate
intelectuală îi împiedica să facă din Dumnezeu şi credinţă realităţi la îndemînă”.
Ceea ce Andrei Pleşu şi Horia Bernea nu ezitau să facă.
Liiceanu vede religia ca pe o
succesiune de clipe teologice care nu reuşesc să alcătuiască o durată, o experienţă.
Revelaţia e văzută nu ca trăire a tradiţiei, ci strict protestant,
individualist spectacol de fulgere cu voci. El încearcă să cuprindă raţional
ceea ce ţine mai degrabă de experienţă şi istorie, pune problema religiei pe
plan pur speculativ, adică pe singurul plan care nu are nimic de a face cu ea.
Religia, oricare ar fi ea, trebuie practicată. De aceea şi sînt
învinuiţi credincioşii de “intoleranţă”, “extremism” etc., pentru că fac ceea
ce trebuie să facă: îşi practică religia. Filosofia nu se mai practică demult –
se discută doar. A judeca discursul teologic prin Steiner e ca şi cum ai judeca
filosofia după Gogoneaţă. Unde e, în paginile dubitative ale lui Gabriel
Liiceanu, creştinismul, unde e marea tradiţie catehetică, Patericul,
tradiţia propovăduită tuturor? Unde sînt Sfintele Taine? În orfismele lui
Steiner? În palidul citat din Luther? Şi apoi ce relevanţă are Luther, dacă
întreaga discuţie e redusă la un banal argument de autoritate (Kant şi Heidegger
au avut o solidă pregătire filosofică şi scolastică, deci ei sînt mai
convingători decît Pleşu)? Dacă totul se reduce la erudiţie, atunci cum stă
Kant faţă de Origen? Sau faţă de Toma d’Aquino? Dar dacă nu ţine numai de
carte, ci şi de istorie? Unde e relaţia cu istoria a lui Kant? Care e dovada că
simţea realitatea? În faptul că ne-a negat accesul la ea? În plimbările făcute
cu regularitate de orologiu pe străzile Königsbergului? Gabriel Liiceanu nu gîndeşte
istoric, ci abstract. Poate-l aude pe Zeu, dar de văzut nu-l vede. Şi nu-l vede
pentru că alege să nu-l vadă. Refuză Întruparea refuzînd chipul lucrurilor.
Forma lor: adică literatura.
Dincolo de aceste chestiuni, rămîne
să ne întrebăm dacă autorul reuşeşte ceea ce şi-a propus: un jurnal de criză şi
de izbăvire în acelaşi timp. Părerea mea e că ratează ieşirea din criză. Uşa care i se deschide în final e cea dintr-o
frescă de la Villa Borghese: un trompe-l’oeil baroc, o ieşire în zid, nu
o uşă
adevărată. Şi asta pentru că Gabriel Liiceanu refuză să estimeze corect
adevărata natură a crizei sale. Dezabuzarea sa de filosofie nu e decît o noche oscura. Pe golul dureros care a
provocat această carte urma să se altoiască altceva, dacă Gabriel Liiceanu ar
fi avut curajul să călătorească întins pînă la capătul nopţii. Dacă ar fi uitat
de filosofie, poate şi-ar fi amintit înţelepciunea. Finalul însă ne lasă să
întrevedem o întoarcere la filosofia academică, un Liiceanu bucuros de
futilităţile sale scolastice şi de publicarea unei noi traduceri din Heidegger.
Această carte (Uşa
interzisă) echivalează cu o întoarcere din drum. Ce e adevărat, epiderma
sau viscerele? – se întreabă Gabriel Liiceanu, dînd a înţelege că mai adînc –
înspre suflet sau nimic – nu se poate merge.
Paginile reuşite sînt cele al
căror subiect îngăduie predicatorului prilej de întunecate, uneori muşcătoare,
ruminaţii: cele despre Boboc et co., gogolianul episod cu “tov. Brătucu” şi
şeful de scară, iritata refutare a lui Cărtărescu în chestiunea Noica,
superioarele pagini despre suita
M. S. Regelui Mihai. Ar fi ieşit trei articole bune din această carte de o
tristă originalitate.
Mircea PLATON
(din Ortodoxia pe litere. Îndreptar de
fundamentalism literar,
vol. în curs de apariţie la Editura Christiana din Bucureşti [2])
[1] Cartea a
cunoscut, de atunci, mai multe reeditări.
[Nota Blog]
[2] Volumul a
apărut în 2006; pentru textul de mai sus, cf.
pp. 221-228. [Nota Blog]
* Mircea Platon, "O uşă interzisă", în Puncte
cardinale, anul XV, nr. 12/180, decembrie 2005, p. 11 (rubrica "Sic
cogito").
Autorul Uşii interzise
Mai
puteţi citi pe acest blog:
(1999)
3 comentarii:
Interesant, nimic de zis.
Mie dl Liiceanu imi da impresia unui om care a suferit sau sufera de depresie, de unde si lipsa de nadejde si tonul de indignare descurajata care par ca se sesizeaza in orice manifestare publica a sa (scrisa sau verbala).
Ceea ce nu ma face sa nu incerc sa il iau ca atare si sa culeg roade si din discursul sau etic non-religios sau sa nu il pretuiesc.
Chiar dacă autorul articolului are în multe privinţe dreptate, nu înseamnă, desigur, că d-l Liiceanu nu e un intelectual redutabil, de la care rămîn destule de învăţat. Cred că percepţia şi atitudinea dvs. sunt cele potrivite.
"Usa interzisa" e cea dinspre imaturirate spre maturitate: un prag pe care Gabriel Liiceanu, spiritual, nu a ajuns sa il treaca.
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire