Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de
către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu
şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de
numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan
Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii
despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
Coperta I a ediţiei româneşti
2005
ÎMPOTRIVA FALSULUI ECUMENISM
Marginalii la Against False
Union
de Dr. Alexandros Kalomiros
Fără să fie foarte întinsă, opera
rămasă de la dr. Alexandros Kalomiros reprezintă una dintre cele mai
interesante contribuţii laice la teologia neopatristică a secolului trecut. Ortodox
refractar oricărui compromis cu vremurile şi critic necruţător al deviaţiilor
apusene, el rămîne unul dintre adversarii cei mai radicali ai tendinţelor de
ideologizare a religiei (perpetuate în continuitatea nefastă a raţionalismului scolastic).
De pe această poziţie s-a pronunţat ferm şi împotriva “falsei uniri
bisericeşti”, a ecumenismului prost înţeles (grea moştenire lăsată secolului
XXI de turmentatul secol XX)
Apărută în Grecia în 1964 (Astir, cu un prolog de Photios Kontoglou), iar
în engleză pentru prima oară în 1967 (Boston, Holy Transfiguration Monastery,
trad. George Gabriel [1]), Against
False Union este probabil cea mai controversată dintre cărţile doctorului
Alexandros Kalomiros (m. august 1990) [2],
teolog laic grec încă puţin cunoscut publicului larg din România [3].
Prin circumstanţele pline de consecinţe ale istoriei, Ortodoxia are în
lumea grecească o sensibilitate aparte faţă de creştinismul occidental, şi mai
ales faţă de papalitate, cu care a intrat în conflict deschis mai ales după
Marea Schismă de la 1054. Conflictul s-a radicalizat în contextul politic al
cruciadei a patra (1204), cînd cavalerii latini au ocupat şi prădat
Constantinopolul (rămas sub o dramatică dominaţie latină pînă în 1261), apoi pe
fondul marii controverse isihaste din secolul al XIV-lea (în centrul căreia a
stat polemica mistico-teologică dintre Sf. Grigorie Palama şi apuseanul Varlaam
[4]), pentru ca la 1453, cînd
Bizanţul a căzut sub turci, Apusul să-şi atragă din nou antipatia grecilor, atît
prin tentativele de unire bisericească ce au precedat tragicul eveniment (încercîndu-se
exploatarea interesată a situaţiei aproape disperate în care ajunsese Imperiul
răsăritean [5]), cît şi prin refuzul
Romei şi al marilor puteri occidentale ale timpului de a acorda un sprijin ferm
şi necondiţionat împotriva păgînilor care asaltau cetatea cea mare a
creştinătăţii [6].
Este adevărat că, după veacurile de cosmopolitism fanariot, pe fondul
eclipsei politice şi culturale a Răsăritului ortodox (şi a lumii greceşti în
particular), mai ales intelectualii şi o bună parte a aristocraţiei, dar chiar
şi reprezentanţii „luminaţi” ai ierarhiei bisericeşti şi ai unei anumite
teologii “oficiale”, şi-au
reevaluat poziţia faţă de Occident şi au căzut, cu timpul, în cealaltă extremă:
cea a adorării şi promovării ideologice a valorilor culturii şi civilizaţiei
occidentale, pe linia unei modernităţi dizolvante şi uniformizatoare, adeseori
total opace la aspectele pur religioase. Ca şi la noi, politicianismul a jucat
un rol important în secularizarea şi înstrăinarea de sine a lumii ortodoxe
greceşti, iar bastioanele dreptei credinţe şi ale tradiţiei au rămas în poporul
simplu şi în mănăstiri (cu marele pivot duhovnicesc al Athosului, în jurul
căruia s-au ţesut zadarnic de-a lungul timpului nenumărate planuri de distrugere,
perpetuate pînă în momentul de faţă).
Grecia secolului XX, ajunsă, prin structurile ei oficiale, la un înaintat
grad de laicism şi stîngism, este rezultatul degringoladei spirituale şi
identitare a secolelor XVIII-XIX. Şi e trist şi paradoxal că, deşi Dumnezeu a
cruţat-o de experienţa-limită a comunismului, pe care au împărtăşit-o decenii
de-a rîndul celelalte ţări creştin-ortodoxe din Est, Grecia este şi ea puternic
marcată de secularism şi de ticurile gîndirii de tip marxist, accentuate – cel puţin
la nivel public şi oficial – o dată cu intrarea în Uniunea Europeană. Ca for
instituţional, Biserica Greacă a fost şi ea atinsă de febra “integrării europene” şi a ecumenismului
ideologizat, dar trebuie spus că au existat şi reacţii pe măsură, iar ele au
şanse apreciabile să se coaguleze în viitor, atît în mediul monahal, cît şi în
anumite cercuri responsabile ale laicatului ortodox, ce par a avea tot mai mare
priză la tinerele generaţii de credincioşi.
Against False Union, cartea doctorului Kalomiros devenită astăzi un
reper aproape clasic în discuţiile pe tema ecumenismului, este tocmai una
dintre expresiile acestei reacţii tradiţional-ortodoxe din sînul lumii
greceşti, aparent poate prea radicale, dar de fapt întru totul fidele “pariului” ei generator: demistificarea
unui lung şi complex proces de ideologizare a religiei, răspunzător de o
întreagă mentalitate perversă, obişnuită să eludeze bazele teologice şi
duhovniceşti ale problemei, care au toată îndreptăţirea să fie prioritare, căci
nu-L putem subordona pe Hristos intereselor şi capriciilor noastre lumeşti.
Mult trîmbiţatei political corectness se cade să i se răspundă cu o
necomplezentă religious corectness, pe linia unei tradiţii de două ori
milenare, ale cărei temeiuri nu sînt nici negociabile, nici perisabile, căci “Hristos este Acelaşi, ieri, azi şi în
veci”. În fond, asumîndu-şi crucea deplinei sincerităţi, cu un patos aproape
profetic, autorul nu este împotriva unor posibili paşi concreţi pe calea unei
(re)unificări a lumii creştine [7],
ci împotriva unei pseudo-uniri din raţiuni ideologice sau sentimentale,
indiferente la temeiurile eterne ale adevărului revelat (date prin Scriptură şi
prin Tradiţie) şi ale vieţii creştine autentice (cu dimensiunea ei eclezială
sau liturgică). Sigur că, în ansamblul discursului (altminteri foarte
concentrat), apar şi unele detalii discutabile, ba chiar “scandaloase” sub lupa simplificatoare a
mecanismelor curente de gîndire (de pildă, afirmaţia că Mesia evreilor va veni
negreşit şi că se va identifica în mod fatal cu... Antihristul), dar nu ele dau
consistenţă şi coherenţă poziţiei exprimate de autor, care rămîne legitimă în
esenţa ei, bine articulată teologic şi moral, iar mai presus de toate de un realism
spiritual pe cît de ascuţit, pe atît de incomod – cum incomod este, în
speţă, orice mare adevăr care conformează şi obligă, eclipsînd
pseudo-adevărurile mărunte şi conjuncturale cu care ne lăsăm adeseori ispitiţi
să ne organizăm şi să ne măsurăm existenţa.
Chiar de se va fi înşelat într-un amănunt sau altul, dr. Alexandros
Kalomiros rămîne un mare mărturisitor al principiilor fondatoare ale
Ortodoxiei, iar cartea pe care o recomand aici călduros se constituie într-o
provocare fără jumătăţi de măsură la reconsiderarea purităţii ortodoxe a modului nostru de a gîndi
şi de a trăi, în perspectiva eshatologică a Împărăţiei “Răsăritului de Sus” – a Răsăritului fără de apus.
Răzvan CODRESCU
[1] După aceeaşi versiune engleză – dar urmînd ediţia din 1990 (St.
Nectarios Orthodox Press, Seattle, WA) – s-a realizat şi recent apăruta transpunere
în limba română: Dr. Alexandros Kalomiros, Împotriva falsei uniri
bisericeşti, Editura Christiana, Bucureşti, 2005 (trad. Dora Sereş).
[2] După studii medicale în Grecia şi Elveţia, dr. Alexandros
Kalomiros a funcţionat ca chirurg ortoped în Thessalonik. Ca şi dr. Nicolae C. Paulescu la
noi (cf., de pildă, vol. Doctorul Nicolae C. Paulescu sau
Ştiinţa mărturisitoare, crestomaţie, note şi tablou bio-bibliografic de
Răzvan Codrescu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002), dar cu mai mult instrumentar teologic şi cu mai multă
puritate ortodoxă, dr. Alexandros Kalomiros e un antidarwinist. Viziunea
sa creaţionistă nu exclude însă aprioric orice formă de evoluţie, el deschizînd
o interesantă şi convingătoare cale de mijloc între creaţionism şi evoluţionism,
întemeiat nu pe dezvoltări filozofico-raţionaliste à la Teilhard de
Chardin, ci chiar pe autorităţile patristice ale Răsăritului (în frunte cu Sf.
Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nyssa şi Sf. Ioan Gură de Aur – exegeţi atenţi
şi subtili ai hexaemaron-ului biblic).
[3] Există în româneşte,
într-o bună ediţie, micul volum Sfinţii Părinţi despre originile şi destinul
omului şi cosmosului, traducere şi postfaţă de diac. Ioan I. Ică jr,
Editura Deisis, Sibiu, 1998. La Editura “Lumea Credinţei” este în curs de apariţie
o altă ediţie (trad. de pr. Ion Constantin), mai completă, cu titlul De la
Facere la Apocalipsă (cuprinzînd următoarele texte: Cele şase dimineţi,
Sfatul cel Veşnic, Rîul de foc, Slava materiei, precedate
de o introducere editorială).
[4] Cf., între altele, cartea Părintelui Stăniloae Viaţa
şi învăţătura Sfîntului Grigorie Palama, cu trei tratate traduse (Sibiu,
1938; reed. Ed. Scripta, Bucureşti, 1993), dar şi Filocalia, vol. 7,
EIBMBOR, Bucureşti, 1977, pp. 205-525 (textele esenţiale pentru studiul teologiei
palamite şi al misticii isihaste).
[5] Din raţiuni mai mult politice decît religioase, împăraţii din
urmă au fost dispuşi la diferite grade de compromis cu Apusul schismatic, mergînd
pînă la perfectarea unei formale uniri bisericeşti, căreia i s-a opus însă
categoric atît majoritatea clerului ortodox (în frunte cu marile lavre), cît şi
grosul populaţiei (de unde formula rămasă celebră şi definitorie pentru trista
prăpastie căscată între cele două arii ale creştinătăţii europene: “Mai bine
turbanele turcilor pe străzile Constantinopolului, decît pălăriile
cardinalilor!”).
[6] Pentru un succint expozeu al evenimentelor istorice şi
bisericeşti dintre 1054 şi 1453, cf., chiar în paginile Punctelor
cardinale, “1453-2003: 550 de ani de la căderea Constantinopolului. Un
memorial paideic al istoriei bizantine (330-1453)” (anul XIII, nr. 5/149, mai
2003, pp. 7-10). [Vezi şi aici – Nota
Blog]
[7] Am încercat să arăt
altădată importanţa distincţiei dintre unire şi unitate (pe care
dr. Kalomiros n-o formulează ca atare, dar nici n-o eludează, nici n-o
contrazice): dacă unirea propriu-zisă poate trece drept o utopie, unitatea
(de acţiune şi re-acţiune împotriva adversarilor generici ai Crucii) ar fi o
urgenţă a lumii creştine în acest prag de secol şi mileniu (cf. R.
Codrescu, “Pentru o cruciadă spirituală”, în vol. Spiritul dreptei. Între
tradiţie şi actualitate, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997, pp. 94-99, sau
“Sensul unităţii creştine. Lumea creştină la răscruce de milenii”, în vol. Exerciţii
de “reacţionarism”. Între zóon politikón şi homo religious, Ed. Dacia,
Cluj-Napoca, 1999, pp. 121-126). [Vezi şi aici – Nota Blog]
* Răzvan Codrescu, “Împotriva
falsului ecumenism. Marginalii la Against
False Union de Dr. Alexandros Kalomiros", în Puncte cardinale, anul XV, nr. 10/178, octombrie 2005, p. 16
(rubrica “Demistificări"). Textul a apărut şi ca prefaţă a volumului Împotriva falsei uniri bisericeşti (cf. nota [1]).
Coperta IV a ediţiei româneşti
Mai
puteţi citi pe acest blog:
(1999)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire