Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de
către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu
şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de
numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan
Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii
despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
2005
BIBLIA LUI ROBESPIERRE
Una dintre împlinirile
postdecembriste e aceea că, în camerele anumitor hoteluri, găseşti într-un
sertar al noptierei, sau aşezată lîngă piciorul lămpii de veghe, la căpătîiul
patului, o Biblie. Sau doar un Nou Testament. Tradusă într-o limbă română
sforţată puritan, tipărită pe hîrtie fină, deşi nu tip “foiţă de ţigară”, şi
învelită în coperţi de vinilin, cartea emană un aer stîngaci şi steril. Mă face
să-mi amintesc de cetele de ţărani-cooperatori care, sîmbăta dimineaţa, se
suiau în tren ca să meargă la nuntă două halte mai încolo. Îmbrăcaţi în ceea ce
lor li se păreau a fi straie de sărbătoare: costume, cămăşi, cravate şi năframe
cu totul şi cu totul din supraelastic, de o veselie decăzută, care le dezvelea
dinţii de aur, nuntaşii erau astfel separaţi, prin pitorescul sintetic al
hainelor, de lanurile de grîu pe care, după ce coborau din tren, le mai aveau
de străbătut pînă în zare, în satul mirilor. De aceea Bibliile cu pricina, împrăştiate prin hoteluri de tot felul de
asociaţii misionare, nu m-au atras niciodată la lectură. Nu se lipesc de nimic.
Nu-mi amintesc de nimic şi nici nu-mi vestesc ceva. Aerul, lumina, liniştea sau
memoria alunecă peste file fără a le iriza. E ca şi cum aş citi ingredientele
de pe o cutie de conserve. “Jesus” la conservă, în suc neoprotestant. Citind
instrucţiunile de folosire, îţi poţi prepara o pioasă budincă creştină, însiropînd
chitaristic, după pofta inimii, versetele tipărite de societăţi anonime, venite
de nicăieri şi aşteptînd necitite în camere de hotel glazurate în calcio-vecchio îmbîcsit de fum de
ţigară. La fel ca şi predicile pe stadioane, crucifixurile de fosfor, icoanele
cu beculeţe şi ceasurile cu cuarţ, mari, galbene şi din Hong-Kong, lipite în
naosul unor biserici, tipăriturile respective mă stingheresc. Pentru că îmi pot
închipui un Dumnezeu umil, sărac, sau glorios izbăvitor. Un Dumnezeu folcloric
sau un aristocrat. Dar nu un Dumnezeu ţoapă. Numai că omul de azi are nevoie de
un zeu pe măsura-i. Şi dacă grecilor, ca lui Pitagora, încă li se mai dădea drept
sclav vreun zeu precum Zalmoxis, lumea postmodernă pune la dispoziţia celor
desprinşi de tradiţie doar un zeu în coajă de vinilin, trăind prin moteluri şi
tămăduind hîţînat pe stadioane.
*
Şi Robespierre [1] avea o Biblie. A fost găsită şi confiscată, laolaltă cu alte hîrtii, după
ce a fost ghilotinat. Era subliniată şi adnotată. Avea o Biblie. Dar de crezut credea în Rousseau [2]. Care şi el avea o Biblie,
dar îl căuta pe Dumnezeu la zvîrlitura de băţ a unei emoţii. Şi-l închipuia
picurînd în marginea unui sentiment. Deşi educat la şcoli catolice şi cu burse
abaţiale, Robespierre nu credea în Dumnezeul Tradiţiei creştine, ci în
nou-venitul introdus în saloane de Rousseau. (În paranteză fie spus,
ataşamentul lui faţă de Rousseau era lipsit de nuanţe. În decembrie 1792, a
distrus bustul lui Helvetius din Clubul Jacobin pe motiv că acesta fusese un
intrigant ce complotase împotriva lui Rousseau. Cîteva luni mai tîrziu, i-a
refuzat lui Palissot certificatul de civism pe motiv că, în urmă cu 35 de ani,
îl ridiculizase pe Rousseau în comediile sale!) Robespierre nu citea Biblia cu discernămînt ascuţit de
Sfinţii Părinţi, ci cu simţurelul vicarului savoyard. Robespierre nu era ateu.
Era, ca şi Rousseau, un înverşunat adversar al ateilor, dar şi al Tainelor, Crezului,
Ierarhiilor. Preoţii, spunea el, sînt “pentru moralitate ceea ce şarlatanii sînt
pentru medicină”. Şi se extazia: “Ce diferit e Dumnezeul Naturii de cel al
preoţilor!”. Religia e Morală. Şi moral e ceea ce asigură propăşirea socială.
Deci nimic din religie nu are voie să ciobească armonia socială. Religia în limitele raţiunii a lui Kant,
un alt mare rousseauist, e de fapt religia în limitele sociale. Religia ca
rezultat şi garanţie a unui aumit mod de viaţă mai degrabă decît ca sursă a
lui. Nu legile pogoară de la Dumnezeu, ci Dumnezeu purcede din legislaţie.
Societatea îşi arvuneşte zeul care îi trebuie. Un Dumnezeu cu simbrie. Care să
o slujească şi să fie bun la toate în curtea din dos. Dar dacă societatea e
matriţa lui Dumnezeu, cine e matriţa societăţii? Robespierre, desigur. Pe
care-l încape Rousseau. Societatea revoluţionată nu urma să fie decît
confirmarea justeţii relaţiilor dintre Robespierre-Rousseau şi Dumnezeu. Chipul
văzut al acestei intimităţi e consumat cu lacrimi, suspine şi flagelări, care
însă nu erau menite a smeri importanţa profeţilor, ci a le-o exacerba: “Fiinţă
Eternă, strînge-mi în jur nenumărate mulţimi de semeni de-ai mei, astfel încît
să-mi asculte mărturisirile, să-mi deplîngă ocările şi să roşească pentru
păcatele mele! Lasă-i să-şi deschidă sufletul la picioarele tronului tău cu
aceeaşi sinceritate; lasă-i apoi să-ţi spună, dacă îndrăzneşte vreunul, «Am
fost mai bun decît acest om»!”. Astfel se roagă Rousseau la începutul Confesiunilor sale, cu îndolorată trufie.
Dacă societatea e un construct
care abia trebuie articulat, atunci trecutul nu-şi mai are rostul. Deci poate
fi şi trebuie eliminat. De aici, Anul I Revoluţionar şi calendarul decadar.
Singurul lucru conservat din trecut, singura tradiţie, o constituie autobiografia.
Oamenii rupţi de tradiţie au tendinţa de a se justifica, de a-şi face istoria
sentimentelor, de a-şi trasa genealogia moralei. Singura garanţie a adevărului
propriilor teorii e propria bunătate. Şi aici apare simplificarea mincinoasă şi
solipsismul. Omul excepţional. Reacţionarul poate fi un om normal. El nu
trebuie să stea garanţie pentru lucruri pentru care au stat alţii, mai vrednici
decît el, înaintea lui. Revoluţionarul nu. E o linie dreaptă de la propria
bunătate la propriul adevăr. Invers, conservatorii pornesc de la adevăr, care
nu e unul abstract, ci istoric în esenţă şi manifestări, pentru a găsi calea
spre bunătate. Autobiografia – Confesiunile
lui Rousseau, dar şi celelalte scrieri mărturisitoare ale lui – e apologie a
revelaţiei rousseauiste şi sămînţă a sociogoniei în acelaşi timp. Acolo vedem
cum “bobul de spumă” devine Tatăl. Şi asta pentru că Rousseau şi Robespierre nu
erau atei. Ei erau doar împotriva Tradiţiei. Adică a Întrupării. De fapt, cu
unele triste şi epuizate excepţii, creştinătatea se împarte în cei care cred că
Dumnezeu s-a făcut om şi că utopia nu se va face realitate, şi cei care nu cred
că Dumnezeu s-a făcut om şi luptă pentru ca utopia să devină realitate.
Pentru aceştia din urmă,
ghilotina e instrumentul grăbirii istoriei, care nu mai rabdă nici o eroare şi
nici o întîrziere în execuţie. Care nu mai are nevoie de om decît ca victimă.
Restul se petrece ştiinţific, conform legilor gravitaţiei şi Naturii. Fără
arbitrariul forţei şi neprevăzutul iscusinţei unui gîde. Fără posibilitatea de
a scăpa cu viaţă, ca la spînzurătoare. Fără şansa unor vînturi potrivnice sau a
unei furtuni de vară, ca la rug. Fără implicarea elementului timp. Adică
istorie. Capul e despărţit de trup precum raţiunea de simţire şi religia
naturală de adaosurile superstiţiei. Interesant e că, deşi omul moare la
această separaţie, filosofii se aşteptau ca religia să trăiască aşa, numai din
cap. Sau numai din inimă. Cultul Fiinţei Supreme (susţinut de Robespierre) şi
cel al Raţiunii/Naturii (oficiat de Herault de Sechelles) erau o mistică fără
asceză. Garantau accesul imediat, plebeu, la Dumnezeu. Acolo unde creştinismul
tradiţional îl are pe Dumnezeu sus pe vitraliu sau boltă, iar Lucrarea sa,
Pronia, aproape, noua credinţă îl ţinea pe Dumnezeu la îndemînă, dar implicarea
sa în istorie devenea nulă. Noi puteam da oricînd buzna în cămăruţa lui de sub
scări, dar el nu avea voie să se amestece în treburile noastre. Decît ca
sentiment. Nu ca Taină, dogmă, asceză sau minune. Creştinismul tradiţional are
trepte şi ocolişuri, ierurgii şi realităţi simbolico-liturgice. Şi instituţiile
politice ale Europei creştine erau complicate, întîrziate şi sublimate de
proceduri, sfaturi, divanuri, privilegii, ordine cavalereşti, bresle şi
confesori. Numai dictaturile moderne sînt simple, cu o religie a iluminării
cotidiene şi un cult al subitului. Deschizi Biblia,
sau Mein Kampf, sau Das Kapital, şi te izbăveşti.
*
Dacă e să credem în mintea
omenească, apoi nu putem trece cu vederea peste certitudinile a mii de ani.
Dacă raţiunea umană valorează ceva, atunci a valorat dintotdeauna. Dacă nu
valorează nimic, atunci nu avem dreptul să operăm schimbări în virtutea unor
concluzii obţinute cu un instrumentar aproximativ. Nimic din ce e citit în
afară de contextul Tradiţiei nu are valoare. Nici măcar Biblia, care, şi ea, nu e decît o poveste a reiterării memoriei, a
fiinţării paradisiace, a sentinţelor profetice, a înţelesului încercărilor şi
izbînzilor trecute. O carte a restaurării. Utopia încearcă să abolească
istoria, fiindcă istoria are amintiri din sînul lui Dumnezeu. Lucrurile noi
care ne bucură sînt, precum pruncii, acelea care poartă în sine chipul celor
vechi. Restul e parvenitism. De aceea UE, încercînd să-şi usuce rădăcinile
creştine, nu va fi decît o Europă ţopească. Unul dintre copiii abandonaţi ai
lui Rousseau.
Mircea PLATON
(din volumul provizoriu
intitulat Obişnuinţa memoriei,
aflat în pregătire la Editura
Christiana din Bucureşti [3])
[1] Maximilien François Marie Isidore de Robespierre (n. 6 mai 1758,
Arras – m. 28 iulie 1794, Paris): discipol al lui J.-J. Rousseau şi figură
ilustră a Revoluţiei franceze, supranumit “Incoruptibilul”, a fost executat
prin ghilotinare în Place de la Révolution (astăzi Place
de la Concorde) de propriii tovarăşi de drum.
[2] Jean-Jacques Rousseau (n. 28 iunie 1712, Geneva – m. 2 iulie 1778,
Ermenonville): filosof, pedagog şi scriitor francez, reprezentant tipic al
iluminismului (a se vedea mai ales Discurs
asupra originii şi fundamentelor inegalităţii între oameni, Contractul social, romanul pedagogic Emile şi Confesiunile), cu o mare influenţă asupra artizanilor de mai tîrziu
ai Revoluţiei franceze.
[3] Pînă la urmă cartea a apărut cu titlul Ortodoxia
pe litere. Îndreptar de fundamentalism literar (Ed. Christiana, Bucureşti,
2006). Textul de mai sus (publicat iniţial în Convorbiri literare,
aprilie 2004) se regăseşte în volum la pp. 27-31.
* Mircea Platon, “Biblia
lui Robespierre”, în Puncte cardinale, anul XV, nr. 8/176,
august 2005, p. 11 (rubrica “Sic cogito”).
Autorul articolului, la vremea rerspectivă
Mai
puteţi citi pe acest blog:
(1999)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire