ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (CXVII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

2005

O UŞĂ INTERZISĂ

Nu ştiu ce anume îi face pe unii scriitori români să producă, după 40 de ani, cărţi foetale: scrise ghemuit în pîntecul nevrozei, într-un lichid amniotic emoţional care estompează relaţia cu realitatea, cu plein-air-ul. Maturitatea presupune firescul relaţiilor cu exteriorul, dominarea detaşată a vicisitudinilor şi a vicleniilor vieţii. Frîngerile frunţii peste piept, poza de ghiocel degerat metafizic nu cad bine unui condei matur. Dincolo de adolescenţă, fibra interioară nu mai este elastică, ritmînd de sevă, ci uscată, gata să devină scorbură, dacă e contorsionată prea tare. De aceea, după o anumită vîrstă, scriitorul trebuie să interiorizeze lumea, nu să-şi tot exteriorizeze lăuntrul. Numai în adolescenţă lirismul e obiectiv. Mai tîrziu, emoţia izbucneşte din intimitatea scriitorului nu cu sine, ca în tinereţe, ci cu realitatea, asimilată deja. Nu mai văd nici o nevoie pentru el, autorul, să-şi protejeze frageda epidermă sau delicatul albuş al ochiului cu o peliculă de răşinoasă emotivitate; ce prinde în glazura ei şi rare străluciri, dar şi praf.

Se pare însă că Gabriel Liiceanu face parte din această categorie de Wertheri copţi, redus cum e “la tentaţia vagă de a te aşeza în pat, cu genunchii la gură, pliat în tine ca înainte de a fi fost expulzat în existenţă, foetus recucerit, renăscut din valul de greaţă care te împinge încet către ţărmul pre-începutului tău”. Nici o rază de soare nu pătrunde, dincolo de scîndurile frazelor sale, pînă în inima cărţii, care e una claustrată. Uşa interzisă (Humanitas, 2002 [1]) ar însemna, pentru mine, uşa unei case în care nu pot să intru din stradă, sau din piaţa unei catedrale. Dar mi-ar rămîne toată lumea şi toate romanele picareşti împrejur. Pentru Gabriel Liiceanu e o uşă care-l zideşte înăuntru, într-un întuneric verzui. Care-i stinge vederea şi-i ascute auzul. În bîjbîirile lui, care amintesc de Hruba şi pendulul a lui Poe, numai după auz se mai poate ghida.

Şi această percepere a lumii prin auz nu e lipsită de relevanţă, pentru că, structural, Gabriel Liiceanu e un calvin. Sau un anabaptist. Un moralist reformat, fără ritual, nici sărbători. Cu liturghia redusă la predică. Vizualul şi coregrafia nu mai au nici o însemnătate. Rareori, de exemplu, ne e descrisă înfăţişarea oamenilor care-i locuiesc scrisul. Ei ne sînt prezentaţi ca voci, ca discurs, şi mai puţin ca maniere. Un vag portret al lui Milan Kundera – în genul fiziognomiilor lavateriene, adică moralizate helvetic – şi cîteva tuşe prinzînd grotescul lui Radu Duda nu pot deplasa centrul de greutate al cărţii; care cade pe auz şi pe discurs: vocea la telefon a Monicăi Lovinescu, vocea la telefon a lui Ştefan Liiceanu, comentariile din off ale lui Virgil Ierunca, scrupuloasa transcriere fonetică prin care sînt redate frazele Regelui Mihai etc.

Acest iconoclasm stilistic e susţinut de un basso continuo al ideilor: 1) o respingere puritan-scîrbită a scriitorilor şi 2) o fenomenologie religioasă despuiată de miracol.

1. “Scriitorii şi misticii, vînzătorii specializaţi de iluzii, vor avea întotdeauna cîştig în faţa filosofilor. Luciditatea nu are cotă bună pe piaţa cărţii”. De ce-ar fi romanele filosofilor mai adevărate decît filosofia romancierilor? Prin ce sînt abstracţiunile lui Comte mai adevărate decît ficţiunile lui Dostoievski? Era Nietzsche mai lucid decît Henry James? Sau Spencer decît Eugène Sue? E această poziţie a lui Gabriel Liiceanu de provenienţă pur platonică sau e o derivaţie puritană, pe atît de îndepărtată de Platon pe cît e poezia de realitate: cu două grade adică. Platon îi socotea pe poeţi nişte mincinoşi care corup sufletele tinere cu minciunile lor. De aceea trebuiau izgoniţi din cetate. Dar nici Pericles sau Socrate nu-şi aflau loc în cetatea sa. Primul era prea democrat şi al doilea prea apolitic. Unitatea cetăţii (interioare) era condiţia contopirii cu Dumnezeu. Politica era teologie. Şi literatura, politică. Puritanii considerau şi ei că poezia e o minciună. Că teatrul e imoral. Dar mai intra ceva în această repudiere a literaturii: era dispreţul omului scrobit faţă de cel murdar. Dispreţul burghezului olandez sau elveţian faţă de boem. Platon, un apropiat al chefliului Socrate, nu putea gîndi aşa. Liiceanu nutreşte însă o scîrbă eugenică faţă de mizerul scrib: “Mi-aduc aminte cum pe vremuri, la restaurantul Uniunii Scriitorilor, aflîndu-mă cu Pleşu la o masă, a venit la noi, beat-cui, Ion Băieşu, şi ne-a întrebat împleticit dacă tipi d-ăştia ca noi [...] au practicat cunnilinctus [...] În timp ce Pleşu se pregătea voios să-i dea detalii menite să-l liniştească în privinţa fanteziei erotice a celor care citesc mult, eu îi trăgeam lui Pleşu şuturi pe sub masă şi, uitîndu-mă la unghiile murdare ale lui Băieşu, făceam eforturi disperate să apăr secretele filozofilor de tagma limbută şi neruşinată a literaţilor”. Mă gîndesc cu groază ce s-ar fi întîmplat cu Balzac dacă ar fi fost contemporanul lui Liiceanu şi i-ar fi ieşit în cale îmbumbatului filosof ca să-i ceară un împrumut! Judecînd după această scenă, nu mă mir că Pleşu e “misticul” şi Liiceanu e “filosoful”. Primul e ludic şi empatic, al doilea e încorsetat în propria-i evidenţă.

Scriitorii sînt văzuţi ca nişte sofişti decăzuţi, limbuţi şi mizerabili, paraziţi ai logosului. Chiar cînd sînt declaraţi “eroi ai verbului”, Liiceanu se comportă cu ei cum s-ar fi purtat un thesmothet athenian cu Diogene – ca un încruntat bust de filosof din marmură. Fără gesticulaţie, tot numai largi urechi şi stufoase sprîncene. Problema d-lui Liiceanu e că din filosofia domniei-sale a rămas numai stufoşenia. Cartea aceasta ni-l înfăţişează într-un interval în care filosof nu mai e şi scriitor nu se vrea. Şi nici nu poate fi considerat. Literaţii scriu mai bine şi filosofii sînt mai consistenţi decît domnia-sa: “O dezabuzare stupidă – şi totuşi explicabilă? – a pus stăpînire pe mine: majoritatea cărţilor mă plictisesc, filosofia mi-a devenit demult greu suportabilă, tonul scrierilor edificatoare mă irită. În cercetarea academică nu mai cred, eseurile mi se par futile, romancier nu am avut norocul să fiu”. Majoritatea cărţilor îl plictisesc în calitate de autor sau de cititor? Ultima sa frază mi-ar da dreptul să spun că mă plictiseşte Mozart din cauză că nu ştiu să cînt la oboi!

Frustrarea auctorială şi plictiseala de cititor ale lui Gabriel Liiceanu par a-şi avea cauza într-o concepţie utilitaristă, pilduitoare a literaturii. În literatură Liiceanu vrea să se regăsească, nu să se piardă. El vrea să citească pagini scrise de oameni asemenea lui, care să-i vorbească despre el. Dacă un om extrem de egoist/egocentric – un romancier, bineînţeles! –, cu care Liiceanu consideră că nu are nimic de împărţit, şi-ar scrie jurnalul: “Ei bine, dacă acest scriitor ar ţine un jurnal, în paginile lui nu s-ar regăsi nimeni. Ar fi un jurnal sterp. Dacă el ar mărturisi acolo o crimă făcută din gelozie sau din ură, între mine şi el s-ar întinde o punte [...]. Dar ce punte poate arunca spre mine un cadavru înălţat – de o vanitate infinită – pe un maldăr de foi? Un asemenea jurnal nu ar interesa decît psihologia literaturii şi ar fi un pseudo-jurnal”. Nu, nu e adevărat. Nu ar fi un jurnal sterp. Chiar fiind jurnalul unui om sterp, lipsit de generozitate, ar putea fi interesant ca literatură. Numai că d-l Liiceanu, ca orice puritan, judecă esenţialist, reduce literatura la conţinut, conţinutul la morală şi morala la moralitate. Crede că literatura unui monstrum nu poate avea valoare estetică, ci numai de document patologic. E ca şi cum ai nega, în manieră neo-protestantă, validitatea unui sacrament din cauză că popa care l-a săvîrşit era un ticălos. Din fericire, Duhul suflă unde vrea... chiar şi în literatură.

În altă parte, d-l Liiceanu mai crede că “jurnalul face direct ceea ce restul literaturii face printr-o galerie de măşti. Cititorul nu mai este chemat acum să intre în rezonanţă cu personaje, ci unicul lui sistem de referinţă, unicul lui interlocutor este autorul jurnalului, care este şi unic personaj”. La acestea aş răspunde că personajul nu e mască. Personajul poate fi ipostază a scriitorului. Diferenţa e ca de la analogie la simbol, simbolul participînd la semnificat, analogia nu. Numai un scriitor prost vehiculează măşti. Un scriitor care nu e în stare să dea viaţă. Autorul jurnalului e, poate, unic personaj, dar asta nu înseamnă că personajul respectiv, din cauză că e unicul, e dictatorial controlat şi nu are autonomia lui. Între autor şi personajul său apare un interval. Tocmai în acest interval dintre autor şi ipostaza sa încape ceea ce nu are loc în viaţa reală: perspectiva, bucuria, jocul. De aici, arta. Vieţile trăite ca o operă de artă sînt de obicei vieţi ratate, vieţi care nu bucură pe nimeni. Personajele de rataţi, în schimb, stimulează catharsis-ul.

2. Scriitorii, care întrezăresc forma lucrurilor, sînt în viziunea lui Gabriel Liiceanu omologii în şarlatanie ai misticilor cărora le mijesc formele lui Dumnezeu – liturgice au ba. Şi aici apare impasul teologic pe care încerc să-l rezum în următoarele citate: “Toate religiile lumii, chiar şi cele mai pricăjite, în măsura în care presupun un «cult al morţilor», nu s-au îndoit o clipă că există un «pe urmă» şi un «dincolo». [...] Fiecare religie mare îşi are metafizica şi apoi morala ei. [...] Dar cum ajunge omul în posesia acestor vaste icoane ale lumii? [...] Răspunsul este: prin revelaţie. Dar cum revelaţia nu e o stare comună de conştiinţă, ci, dimpotrivă, una de graţie, de iluminare şi rapt, ea nu poate surveni decît în indivizi izolaţi, excepţionali şi aleşi. [...] Religiile se bazează astfel pe o oligarhie a cunoaşterii. Nu există o stare comună a revelaţiei şi nu oricine are rendez-vous cu divinul. [...] Accesul la Spectacolul Lumii are loc, pentru marea majoritate a oamenilor, prin delegaţie, şi ei trebuie să-l creadă pe cel răpit, sau textul revelat, pe cuvînt. Nimic nu este de verificat, totul trebuie crezut”. Revelaţia “nu face parte din subiectivitatea universală a subiectului”. De aceea, “validarea ei nu se poate face decît printr-o acceptare binevoitoare, ce nu are nevoie de dovezi”. Credinciosul, “cum spune Luther, prin chiar credinţa sa, este făcut «prizonierul lucrurilor pe care nu le vedem»”. Kant recunoştea că oamenii “acceptă să creadă” în lucruri “cu totul neobişnuite şi perfect neverificabile” din pricina unui “avînt al cunoaşterii”. Totuşi, deşi recunoşteau această inerţie ascensională, şi deşi “Kant şi Heidegger aveau o instrucţie religioasă mai profundă decît are un intelectual umanist astăzi, [...] o enormă onestitate intelectuală îi împiedica să facă din Dumnezeu şi credinţă realităţi la îndemînă”. Ceea ce Andrei Pleşu şi Horia Bernea nu ezitau să facă.

Liiceanu vede religia ca pe o succesiune de clipe teologice care nu reuşesc să alcătuiască o durată, o experienţă. Revelaţia e văzută nu ca trăire a tradiţiei, ci strict protestant, individualist spectacol de fulgere cu voci. El încearcă să cuprindă raţional ceea ce ţine mai degrabă de experienţă şi istorie, pune problema religiei pe plan pur speculativ, adică pe singurul plan care nu are nimic de a face cu ea. Religia, oricare ar fi ea, trebuie practicată. De aceea şi sînt învinuiţi credincioşii de “intoleranţă”, “extremism” etc., pentru că fac ceea ce trebuie să facă: îşi practică religia. Filosofia nu se mai practică demult – se discută doar. A judeca discursul teologic prin Steiner e ca şi cum ai judeca filosofia după Gogoneaţă. Unde e, în paginile dubitative ale lui Gabriel Liiceanu, creştinismul, unde e marea tradiţie catehetică, Patericul, tradiţia propovăduită tuturor? Unde sînt Sfintele Taine? În orfismele lui Steiner? În palidul citat din Luther? Şi apoi ce relevanţă are Luther, dacă întreaga discuţie e redusă la un banal argument de autoritate (Kant şi Heidegger au avut o solidă pregătire filosofică şi scolastică, deci ei sînt mai convingători decît Pleşu)? Dacă totul se reduce la erudiţie, atunci cum stă Kant faţă de Origen? Sau faţă de Toma d’Aquino? Dar dacă nu ţine numai de carte, ci şi de istorie? Unde e relaţia cu istoria a lui Kant? Care e dovada că simţea realitatea? În faptul că ne-a negat accesul la ea? În plimbările făcute cu regularitate de orologiu pe străzile Königsbergului? Gabriel Liiceanu nu gîndeşte istoric, ci abstract. Poate-l aude pe Zeu, dar de văzut nu-l vede. Şi nu-l vede pentru că alege să nu-l vadă. Refuză Întruparea refuzînd chipul lucrurilor. Forma lor: adică literatura.

Dincolo de aceste chestiuni, rămîne să ne întrebăm dacă autorul reuşeşte ceea ce şi-a propus: un jurnal de criză şi de izbăvire în acelaşi timp. Părerea mea e că ratează ieşirea din criză. Uşa care i se deschide în final e cea dintr-o frescă de la Villa Borghese: un trompe-l’oeil baroc, o ieşire în zid, nu o uşă adevărată. Şi asta pentru că Gabriel Liiceanu refuză să estimeze corect adevărata natură a crizei sale. Dezabuzarea sa de filosofie nu e decît o noche oscura. Pe golul dureros care a provocat această carte urma să se altoiască altceva, dacă Gabriel Liiceanu ar fi avut curajul să călătorească întins pînă la capătul nopţii. Dacă ar fi uitat de filosofie, poate şi-ar fi amintit înţelepciunea. Finalul însă ne lasă să întrevedem o întoarcere la filosofia academică, un Liiceanu bucuros de futilităţile sale scolastice şi de publicarea unei noi traduceri din Heidegger. Această carte (Uşa interzisă) echivalează cu o întoarcere din drum. Ce e adevărat, epiderma sau viscerele? – se întreabă Gabriel Liiceanu, dînd a înţelege că mai adînc – înspre suflet sau nimic – nu se poate merge.

Paginile reuşite sînt cele al căror subiect îngăduie predicatorului prilej de întunecate, uneori muşcătoare, ruminaţii: cele despre Boboc et co., gogolianul episod cu “tov. Brătucu” şi şeful de scară, iritata refutare a lui Cărtărescu în chestiunea Noica, superioarele pagini despre suita M. S. Regelui Mihai. Ar fi ieşit trei articole bune din această carte de o tristă originalitate.

Mircea PLATON

(din Ortodoxia pe litere. Îndreptar de fundamentalism literar,

vol. în curs de apariţie la Editura Christiana din Bucureşti [2])

[1] Cartea a cunoscut, de atunci, mai multe reeditări. [Nota Blog]

[2] Volumul a apărut în 2006; pentru textul de mai sus, cf. pp. 221-228. [Nota Blog]

* Mircea Platon, "O uşă interzisă", în Puncte cardinale, anul XV, nr. 12/180, decembrie 2005, p. 11 (rubrica "Sic cogito").

 Autorul Uşii interzise

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – “Marea iertare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – “Maica Mihaela” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – “Un luceafăr pe columna cezarilor” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – “Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – “Supără realitatea sau formularea ei?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LV) – “Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – “Odihna de Eminescu” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – “Mesianismul Dreptei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – “Misiunea românilor în istorie” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – “Obligaţiile unei conştiinţe morale” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LX) – “Naţionalismul şi România de azi”, “Menirea generaţiei noastre” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – “Lichidarea unei legende” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – “Pentru o Europă unită a naţiunilor” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIII) – “Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIV) – “Despre a fi altfel” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXV) – “Pentru un naţionalism european” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVI) – “Caracterul naţional al Ortodoxiei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVII) – “Un evreu renegat avertizează America” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVIII) – “In memoriam: Horia Bernea”, “Muzeul Ţăranului Român după Horia Bernea” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIX) – “Europa lui Hristos” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXX) – “Ziua judecăţii” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXI) – “Interviu cu istoricul Neagu Djuvara” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXII) – “Elitele şi partidele politice” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIII) – “Revolta «omului recent»” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIV) – “Naţionalism şi democraţie” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXV) – “Perversiunea naţional-comunistă” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVI) – “Isteria antifascistă” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVII) – “Moştenirile lui Horia Bernea” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVIII) – “Veşti triste din Spania” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIX) – “Mai bine prea tîrziu decît niciodată!” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXX) – “Centenarul Petre Ţuţea (1902-2002)” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXI) – “Rost – «manifestul românesc» al unei noi generaţii” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXII) – “Istoria în actualitate: Penele Arhanghelului” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIII) – “Cultul monştrilor” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIV) – “Nu-i pace sub măslini...” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXV) – “Aceşti evrei visători şi utopiile lor păguboase” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVI) – “De la vulgaritate la perversiune” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVII) – “Dimensiunea cosmică a dorului” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVIII) – “Călătorie în «buricul pămîntului»” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIX) – “Taina fratelui” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XC) – “Conceptul de medicină creştină” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCI) – “Cazul Paulescu văzut cu ochii altora” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCII) – “Political correctness?” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIII) – “Tîlcuirea patristică a Psalmului 50” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIV) – “Un clown pentru Nobel?” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCV) – “Chilia isihastului în lume” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVI) – “Paul Goma «antisemit»?” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVII) – “Catedrala Mîntuirii Neamului...” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVIII) – “Mircea Dinescu între ignoranţă şi abjecţie” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIX) – “August roşu: circ fără pîine” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (C) – “«Insurecţia» de la 23 august văzută prin ochii unui soldat german” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CI) – “Erosul care mişcă lumile” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CII) – “Sfinţita rugăciune” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CIII) – “Păcatul lui Onan” (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CIV) – “Dante, Infernul, Cîntul XXXIV” (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CV) – “Acatistul Sfinţilor Români din închisori” (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CVI) – “Giulgiul din Torino: o provocare perpetuă” (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CVII) – “Tentative de purificare” (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CVIII) – “La despărţirea de Papa Ioan Paul II...” (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CIX) – “Cine a fost Teodor M. Popescu?” (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CX) – “Cuvînt prevenitor despre idolatrie şi magie” (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXI) – “Cultul eroilor la români” (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXII) – “Miza unui linşaj mediatic” (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXIII) – “Biblia lui Robespierre” (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXIV) – “Imoralitatea apartenenţei la francmasonerie” (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXV) – “Împotriva falsului ecumenism” (2005) 

* Antologia Punctelor cardinale (CXVI) – “De la Facere la Apocalipsă"” (2005)