Totul a plecat
de la Eminescu. În 1957 se face puțin loc la Uniunea Scriitorilor, unde, sub
îndrumarea lui Perpessicius, încep să se-adune obiecte, manuscrise, fotografii
și cărți aparținînd sau vorbind despre scriitorime. În 1967 Muzeul se mută în
sediul pe care-l știm acum. După 1990, clădirea revine prin judecată
proprietarilor, iar unul din ei cumpără și jumătatea vecinului. Din 2003,
Muzeul Național al Literaturii Române ajunge sub oblăduirea Primăriei Generale
a Municipiului București, nefiind persoană juridică.
Problema, una
„minoră” în țara Mioriței, este plata chiriei către apropitar, vreo doișpe
anișori spun unii, alții vreo șapte, oricum mult este, iar primăria și foștii
directori o dau la-ntors visînd ca pe vremea comuniștilor o păsuire pînă la
Armaghedon și mult înainte. Parcă văd dialogul:
– Șefu’,
plătit-am chiria?
– Direttore, în
seara asta ne destindem la banchet, nu mă bate la cap cu prostii!…
Și uite-așa, din
banchet în banchet, strînsu-s-a oarece sumușoară pe care nu știu cum și cînd
are s-o plătească musiu Oprescu și urmașii, drept care omul trimise executorii
și spuseră: „Pe 15 iunie 2014, cărăbăniți-vă!”.
Nu cred că cel
care a decis data evacuării a făcut vreo legătură cu moartea lui Eminescu și
știe că el a fost ideea de la care a plecat povestea Muzeului, dar, cum se
spune, „Se non è vero, è ben trovato!”, pricepeți voi, că sînteți copii mari
de-acum. Întrebarea care-mi trece acum prin minte e… sînt două.
Una. Cum vom ieși din această
nenorocire, pentru că nu este vorba de luat niște trențe și de mers sub un pod
de peste Dîmbovița, ci de împachetat în condiții speciale cărți rare, colecții
de manuscrise și obiecte ce amintesc de scriitorii cu care ne batem în piept pe
post de cărămizi. Totul trebuie făcut de specialiști, care și ei trebuie
plătiți, trebuie obținut un sediu, la care onor Ministerul Culturii nici nu se
gîndește, trebuie amenajat acel sediu, pentru că toate obiectele pomenite se
țin în condiții stricte de temperatură, umiditate și presiune. Suficiente
probleme? Eu cred că da.
A doua. Onor directorii, care și-au
trecut tîrtița pe scaunul de vătaf general, adică Radu Călin Cristea,
supranumit El Fugitivo, că a luat postul și s-a cărat, că era de muncă, și
Lucian Chișu, interimarul care n-a mîncat, n-a băut, dar și-a dăruit masa cu
oarece salarii de pomană (despre Alexandru Condeescu numai de bine, că e mort),
și cei de la Direcția de Cultură (a porumbului, presupun) de la Primărie oare
când vor răspunde pentru nesimțirea de care au dat dovadă ani de zile?
Sînt curios de
ce onor Ministerul Culturii nu spune nimic. Nici o reacție publică, nici un
răspuns la adresa din 22 mai 2014 prin care li se cere să caute un nou sediu.
Nici ei nici, repet pentru a nu știu cîta oară, onor primarele. Mai mult decît
atît. Tovarășul Oprescu, primarele, a cerut consiliului Primăriei o aprobare
pentru un milion de euro ca să astupe oarecum furia îndreptățită a
proprietarului. Consiliul n-a aprobat pentru că în primul rînd sînt adversari
politici, iar în al doilea pentru că-l bănuie de malversațiuni imobiliare. Dar
cînd a fost să se mute Primăria la mama dracului, pe un scor de-ți cad plombele,
au fost de acord? Au fost. De ce? A, atunci era altă coaliție… Mda. Cum la noi
solidaritatea e una de fațadă, de poze pe facebook și nimic altceva, iar
spiritul civic un blabla politicianist, evident că o tragedie precum pierderea
unor obiecte care ne identifică nu se pune. Mai ales cînd există bănuiala că
adversarul va trage spuza pe turta lui electorală.
Sînt curios de
ce Uniunea Scriitorilor nu a avut pînă acum o reacție publică. E adevărat că nu
e în subordinea ei această instituție, dar rotonda ei a adăpostit trupurile
atîtor scriitori în drum spre cimitir, atîtea evenimente ale Uniunii s-au
desfășurat în cadrul Muzeului și, pînă una-alta, literatura e aceeași, adică
una, precum chifteaua. Îmi aduc aminte de vremea în care domnul Nicolae
Manolescu ne dădea asigurări că nu vom pierde sediul, iar acum Sala Oglinzilor
e doar amintire, dar nu una păstrată-n acest Muzeu de care vorbim. E adevărat
că USR se zbate acum pe uscat și n-are bani, dar atitudine mai are?
Sînt curios, de
asemenea, de ce nume importante precum Liiceanu, Pleșu, Patapievici, Cărtărescu
sau alții ca ei nu au luat atitudine ca să determine factorii îndrituiți să
purceadă în a găsi o soluție. Oare nu le-a plăcut cînd am făcut zid în fața
lor, noi ăștia, scriitorii fără bust în viață pe covor roșu? Oare nu s-au
gîndit că Muzeul Național al Literaturii Române, unic acum în Europa, va fi
viitoarea lor casă? Sau ei se cred nemuritori de facto? Nu i-au contactat televiziunile? Pe noi cine ne-a
contactat? Nu i-am văzut la protestele din fața Muzeului. Nu știau? Ei na!
Sînt curios de
ce bucureștenii nu cred că e o pierdere majoră pentru tradiția cu care
defilează-n sloganuri. Oare dacă ar veni careva să le ia fotografiile cu
părinții lor morți, ar face la fel? Pentru că, dragi bucureșteni, voi vorbiți
azi o limbă cu care v-au împodobit fraierii ăia de-și țin „mîzgălelile” în
acest Muzeu. De ce n-ați venit măcar să vă plimbați pe acolo?
Sînt curios de
ce televiziunile nu au acordat un spațiu proporțional cu evidenta tragedie.
Pesemne nu sîntem la fel de „jucăuși” precum cei cu Roșia Montană. Pesemne nu
vom lua la bătaie jandarmi, iar sloganele noastre nu au atîta fantezie precum
„nu vrem bani, nu vrem valută…”. Un subiect tragic, fără doar și poate, nu
primește prime time dacă nu spune o
poveste, iar povestea trebuie să fie cu sînge la tavă. Dragi televiziuni de doi
lei, e cu sînge, dar e un sînge transparent, pentru că societatea aceasta, pe
care o alimentați cu gunoaie, a făcut din artiști niște oameni invizibili. Sînt
frumoși numai cînd se tîrîie de foame sau cînd iau Premiul Nobel. Altfel le
căutăm nod în papură și îi raportăm drept bețivi.
Apropo de
bețivi. Cei care merg la terasa „La Muzeu” sau la „Groapă” nu se gîndesc că în
curînd nu vor mai vedea o concentrare atît de mare de talente cum s-a văzut ani
de zile acolo? Dacă va fi un nou sediu, nu se știe dacă va mai putea avea
cîrciumă și nici un cîrciumar de soi precum poetul Eugen Suciu. Oricum, asta nu
e vreo condiție sine qua non, ci mai mult o dorință, dar sînt
legat de locul acela și nu se cade să nu-l pomenesc, măcar ca Istorie a
Literaturii Române.
Ca să fie clar.
Proprietarul are dreptate. Primăria nu. Directorii MNLR, care s-au perindat,
nu. Ministerul Culturii nu. USR nu. Bucureștenii, cărora nu le pasă, nu.
Ce facem? Noi,
nu alții. Pentru că, nu uitați, dacă pe 15 iunie 2014 Muzeul va fi în stradă,
noi l-am dat morții pe Eminescu. A doua oară.
Dan IANCU
(foto © Andrei Simionescu-Panait)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu