By Andrew Gonzalez
I
Cînd plouă alb iubirea peste
tine,
ca floarea-n zori, sub rouă, te
deschizi
şi ochii galeşi ţi-i ridici,
avizi,
spre faţa mea, ce ca un cer îţi
vine.
E-o taină mai presus de rău şi bine,
pe care sper mereu să n-o ucizi
cu suliţele sînilor perfizi
ori cu tăişul gleznei tale
line...
Aş vrea să-ncremenim într-o
tăcere
rotundă cum e luna-n plinul ei
şi să contemplu cît de mut se
cere
splendoarea ta spre cel dintîi
temei,
ce nu mai e nici poftă, nici
plăcere,
ci harul de-a ne face dumnezei.
II
Tu crezi că poţi iubirii peste
noapte
să-i pui căluş şi s-o îngropi de
vie,
dar trupul tău mai mult ca duhul
ştie
că n-ai să treci
în viaţa ta la fapte.
În tine-s toate pentru nuntă
coapte
şi n-ai în pori mai pură bucurie
decît îţi pot trezi aievea ţie
ale iubirii-nfiorate şoapte.
De-ar fi cu bici iubirea să te
bată,
tu tot te-ai îndulci chemării ei
şi-ai aştepta, cuminte
şi-mpăcată,
paharul pîn' la capăt să ţi-l
bei,
că-n toi de-ar fi şi chiar o clipă
doară,
iubirea tot n-ar merita să moară.
III
Ţi-e noaptea cel mai dulce şi mai uşor veşmînt,
c-ascunde
goliciunea, dar slobodă ţi-o lasă
şi pot ghici cu palma cît eşti de preafrumoasă
şi cum, ca pe o harfă, pe tine pot să cînt.
Aş vrea, cînd frumuseţii iscoadă oarbă-i sînt,
lumina să rămînă în cerul ei, acasă,
iar eu să mă cuminec din taina ta sfioasă
şi să pătrund aievea în ce ascunzi mai sfînt...
Cu ochii niciodată nu te-am simţit mai vie
şi n-am ştiut ce moale ţi-e carnea şi fierbinte,
nici cît de mult privirea pe limba ei ne minte,
răpind plăcerea care-ntr-o singură stihie
ne-adună şi ne face, precum dintîi am fost,
icoană a făpturii ştiute pe de rost.
IV
Nu sînt decît ce-am mai rămas din
mine
pe curmătura anilor, în jos,
vărsat din gura visului frumos,
de vlagă stors şi putred pînă-n
vine.
Nici mic în rău n-am fost, nici
mare-n bine,
iar din pămînt talantul de l-am
scos,
l-am înmulţit, dar fără mult
folos,
mereu datornic milelor divine.
Ori n-am iubit nici ce, nici cum,
nici cît
s-ar fi căzut, ori m-am mîndrit
prea tare,
ori mi-a ţinut păcatul de urît
mai mult decît se poate da
iertare,
dar simt, mereu mai singur şi mai
trist,
c-osînda nu-i să mor, ci să
exist...
V
Eu prea m-am vrut mereu
singurătate,
tu prea te-ai vrut, de cînd te
ştii, tăcere,
dar dragostea spre alte legi se
cere
şi vîntul ei în alte pînze bate.
Noi stăm la mal, cu vîslele
legate,
şi-abia de-aflăm pe vis în jos
putere
să dăm tîrcoale marilor mistere
şi-n frîu să ţinem vechile
păcate.
Nimic pe rod în viaţa noastră
nu-i,
dar ştim măcar că sîntem grei de
vină,
şi poate Dumnezeu, în mila lui,
ce-acum ne bate şi acum ne-alină,
ţi-o da cuvînt, pe limba ta să-l
spui,
iar mie dor de nunta mea deplină.
VI
Fecioarei fără nume
De-atîta frumuseţe rămîne visul
greu
şi gata să te nască pe limba lui
mereu,
iar vremea nu răzbeşte cu valul
ei să-ţi ude
sfioasa gingăşie a cărnurilor
crude.
Suavă sui spre raiul ce-aşteaptă
înapoi
să te întorci, cu noaptea pe
umerii tăi goi,
cu stelele în plete şi luna în
priviri,
vecia legănînd-o pe gleznele subţiri.
Tu mai presus de îngeri chemată
eşti să fii
şi să răsfeţi lumina cu coapsele
mlădii,
iar firea să se facă pariu ceresc
în tine,
sub tainica
umbrire a dragostei divine,
căci Dumnezeu, cît este în cerul
lui de mare,
ar vrea mereu să-şi afle din tine
întrupare.
VII
Din cîte vini iubirea s-aibă
poate,
uitarea-i ne-ndoielnic cea mai
mare,
căci nici un rost trecutul nu mai
are
de nu-i rămîne urma vie-n toate.
Din bezna morţii la liman ne
scoate
doar amintirea-aprinsă lumînare
şi-atîta sîntem toţi şi fiecare
cît dor am strîns - şi vom mai
strînge poate...
Ce-i Dumnezeu decît iubirea vie
ce nu îşi uită pururea de noi,
ci pe de rost, de-a fir a păr, ne
ştie,
spre marea judecată de apoi?
În veci neuitătoarea lui iubire
îl face pe Hristos supremul Mire!
Răzvan CODRESCU
Mai puteţi citi pe acest blog:
E păcat sa consumati atata energie intelectuala si lingvistica pe niste versuri trudite cu plăcere și măiestrie, dar care, din punct de vedere spiritual (iertati-ma, vă rog!), bat pasul pe loc. Cat timp erosul (trupesc) este subsumat, chiar și partial, tenebrelor, pariul cu Dumnezeu, in privinta iubirii, este pierdut, iar misoginia este la ea acasa; ca să nu mai vorbim că, filosofic, alunecăm spre platonism, iar teologic, spre erezii, în sensul negării capacității de îndumnezeire a materiei. Lupta pentru castigarea acestui pariu este mult mai importanta, pentru fiecare dintre noi, decat exersarea unor rime plastice si elastice dar, pana la urma, cam hedoniste. Castă sau erotică, iubirea este iubire cât timp ne duce la întâlnirea plenară cu Dumnezeu. Și nu are rost să incriminăm iubirea, erosul și femeia, implicit grația feminină, pentru că noi cădem moral (spiritual) la aceste probe. Este meschin. Și este, în definitiv, hulă adusă iubirii lui Dumnezeu, care se revarsă, prin Duhul Sfânt, peste toți și peste toate. Nu este vina lui Dumnezeu că cel care încearcă să iubească se smintește din cauza egoismului și posesivității (voinței de putere) cu care îmbrățișează trăirile erosului. Teritoriu al libertății absolute, erosul poate fi trăit ori ca dăruire deplină, deci hristic și kenotic, ori ca posesie, demonic. Ori în smerenia Porumbiței (iată modelul Preacuratei Fecioare și al Duhului Sfânt, chiar și în spațiul comuniunii erotice), ori în tunetele Supraomului autodistructiv, model al zeităților erosului&thanatosului religiilor orientale. Alege fiecare. E o alegere fără martori și fără judecători (exteriori), cea mai tainică și, de aceea, cea mai periculoasă. Doar glasul conștiinței. Noi și Dumnezeu. Nici Taina sfintei cununii, nici patrafirul spovedaniei nu sunt garanți absoluți ai calității alegerii, în acest spațiu al nenumitului. Spațiu al Cerurilor și descoperirilor de negrăit, ori al rostogolirilor în golul cel mai dinafară. Vorba lui Steinhardt: E prea importantă sexualitatea, ca să nu se ia dracul de ea! Iar dacă Dragonul a furat Fata de împărat, cine-i dator s-o recupereze, dacă nu Poetul?
RăspundețiȘtergere