ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (CXVIII)

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Autoarea Evangheliştilor

2006
PE MARGINEA UNEI BLASFEMII

Deşi intrată într-un con de umbră după penibila răfuială publică din 1998 cu d-na Lucia Hossu-Longin, pentru şefia Televiziunii naţionale (în cele din urmă cîştigată de un out-sider, uitat şi el între timp: obscurul Cristian Hadji-Culea), d-na Alina Mungiu-Pippidi a continuat să-şi îndeplinească rolul de politruc al noii stîngi intelectuale, cu zelul cu care ar fi făcut-o, probabil, şi în contextul vechiului regim comunist, cînd a activat în UTC şi în UASCR (neavînd însă pe atunci timpul necesar de a-şi împlini vocaţia intimă de cerber ideologic).

Iată însă că, nu demult, d-na Alina Mungiu-Pippidi a revenit în atenţia publică prin punerea în scenă, la Ateneul Tătăraşi din Iaşi, a piesei sale Evangheliştii, de către regizorul şi directorul Benoit Vitse, cu o trupă de actori de mîna a doua (pentru că cei consacraţi, spre onoarea lor, au refuzat să se facă părtaşi la colportarea scenică a acestei blasfemii anticreştine, unice prin virulenţă şi perversiune în peisajul literar-artistic românesc de după 1989 [1]).

Nu ştim ce anume l-a determinat pe regizorul pripăşit Benoit Vitse să în-sceneze acest spectacol penibil şi profanator (dumnealui pretinde că l-a convins chiar “calitatea estetică” a piesei, lecturate în versiune franceză, dar este cel puţin curios că această “calitate estetică” nu a mai convins în atîţia ani pe altcineva din România să pună piesa în scenă, cu toate că aceasta căpătase un premiu UNITER în 1992, cînd un juriu mai degrabă dubios o decretase – fără să convingă pe mai nimeni cu adevărat – “cea mai bună piesă a anului”!); este cert că au fost la mijloc şi raţiuni sau interese extraestetice, favorizate, mai nou, şi de contextul de insidios relativism moral-religios creat de traducerea recentă a unor autori anticreştini din Occident (José Saramago, Paulo Coelho, Dan Brown etc.), precum şi de delirul mediatic orchestrat în jurul tragediei de la Tanacu. Pe acest fond, autoarea se consideră sincer o campioană a gîndirii emancipate şi a libertăţii de creaţie, crede că se loveşte de obtuzitatea unor oameni fără orizont cultural şi sensibilitate poetică (chiar dacă criticii ei se numesc Constantin Bălăceanu-Stolnici, Teodor Baconsky, Cristian Bădiliţă, Adrian Papahagi, Ludmila Patlanjoglu, Dan Dungaciu etc.) – într-un cuvînt, pozează în geniu neînţeles şi în victimă perpetuă a unei lumi care... nu s-a învrednicit să o merite!

Alina Mungiu (n. 1964, Iaşi), căs. Pippidi (1994), a studiat răzbit Medicina şi mai în pripă Politologia, şi-a făcut ucenicia medicală la Socola şi ucenicia ideologică la GDS, s-a ilustrat precoce ca publicistă (Opinia studenţească, 22, Expres etc.) şi scriitoare (Emanciparea Prinţului Hamlet, Evangheliştii, Ultima cruciadă), ajungînd să treacă, în anumite medii, drept “cea mai deşteaptă femeie din România”. Chiar dacă ne sfiim să ne facem părtaşi la un asemenea entuzism superlativ, nu ne trece prin minte să-i contestăm aprigei “analiste” anumite calităţi intelectuale şi o anume zvelteţe a condeiului. Încă din 1997-98, s-a iscat însă o legitimă nedumerire: cum e posibil ca o persoană cu atîtea însuşiri, afişînd tot timpul un aer justiţiar şi sfătos, să-şi saboteze inadmisibil, în manieră stalinistă, o colegă de un indiscutabil profesionalism? Ne e teamă că aici e vorba de o gravă defecţiune morală. Ne întrebăm însă dacă nu cumva e la mijloc mai mult decît atît. D-na Lucia Hossu-Longin, realizatoarea “Memorialului durerii”, a întruchipat, în toată activitatea sa de după 1989, două categorii de valori pe care A. M.-P. le-a diabolizat sistematic în scrisul său: valorile naţionale şi valorile creştine. Tensiunea a lăsat impresia de a fi, prin urmare, mai ales una dintre două mentalităţi divergente, iar cu acel prilej A. M.-P. ni s-a vădit, nu doar în plan auctorial, ci şi ca om, în dimensiunea dizolvantă a personalităţii sale, ce sfidează direct nu doar cutare sau cutare adversar conjunctural, ci însuşi sentimentul naţional şi/sau religios al poporului român.

(Re)citind sau văzînd pusă în scenă piesa de teatru Evangheliştii, ignorată de lumea teatrală românească timp de mai bine de un deceniu, ni se revelează adevărata faţă a “celei mai deştepte femei din România”. Sub paravanul parşiv al “autonomiei esteticului”, autoarea îşi permite nu doar o abordare liberă a istoriei sau tradiţiei sfinte, după moda curentă a “demitizărilor”, ci o răstălmăcire batjocoritoare de proporţii delirante, mergînd de la insinuarea perfidă la abjecţia cea mai vulgară.

Evangheliştii sînt de fapt ucenicii leneşi şi găunoşi ai unui sofist falit din Antiohia, ce la propunerea lui Pavel, un criminal psihopat (care-i şi lichidează în cele din urmă, pentru ca mistificarea să nu poată ieşi la iveală), acceptă să redacteze, pe bani buni, patru versiuni ale vieţii unui profet evreu obscur, identificat cu personajul paranoid al “Povestitorului” (“Era un om obişnuit. Înalt cît mine, urît ca mine, sărac ca mine”), pus de regizor să defileze gol pe scenă, de care Pavel se foloseşte spre a cuceri mulţimile în mod fraudulos, ticluind o religie iluzorie (“Nu crezi una ca asta, nu-i aşa?”, îi zice sofistul lui Pavel; “Principalul este să creadă ceilalţi...”, răspunde cinic acesta).

Toate personajele masculine gravitează în jurul unicului personaj feminin, o prostituată prezentată drept “preoteasa zeiţei Artemis” şi asimilată, în subtext, cu Maria Magdalena (cu care Povestitorul-Isus întreţine o perversă relaţie erotică: “Ai simţit natura divină din mădularul lui dumnezeiesc?”, întreabă sofistul; iar femeia răspunde: “Dimpotrivă... Atingerea lui e aproape imaterială. E un amant cu totul incapabil, dar un om fascinant...”). În scena spălării cu lacrimi a picioarelor lui Iisus, prefăcută de regizor într-un abominabil show erotic, Maria Magdalena începe de la tălpi şi termină între coapsele acestuia…

Episoadele evanghelice sînt maimuţărite pe rînd, de la naşterea pînă la judecata lui Iisus, Maica Domnului fiind batjocorită cu predilecţie: “Din cîte am auzit, a fost o tîrfă!”, exclamă Pavel. Atunci cînd unul dintre “evanghelişti” pune ironic întrebarea: “Cum, o fecioară să dea naştere unui prunc?”, în fundal – ca “găselniţă” regizorală – apare mama lui Iisus despuiată, provocînd un fel de hilaritate libidinoasă, în care autoare şi regizor se întîlnesc în acelaşi duh profanator.

Pe cruce a fost răstignit Barabas, în vreme ce Isus (grafia autoarei) a şters-o “englezeşte”, avertizat de Iuda (“A, iată-te! Trebuie să dispari repede [...] Ia aceşti treizeci de arginţi şi pleacă fără să mai previi pe nimeni!”; “Am să mă întorc...”, bîiguieşte derutat falsul fiu al lui Dumnezeu; “Nu, să nu te mai întorci!”, îi spune categoric Iuda).

Pînă la urmă Pavel îl înjunghie pe la spate pe Isus însuşi (după ce-i otrăvise pe ceilalţi, vîrînd în desagă “Cărţile Sfinte”). “Cum, l-ai ucis şi pe Dumnezeul tău?!”, întreabă Cherintos; “N-am avut ce face. Se speriase de toate crimele acestea şi voia să dea totul în vileag”, îl lămureşte Pavel; “Ce Dumnezeu slab de înger! Oricum, mai mult te încurca decît te ajuta”, meditează sofistul; iar Pavel: “E drept. Eu voi veghea la interesele lui mai bine decît ar fi făcut-o el însuşi”...

Pentru efect, la final, pseudo-Isus este pus să învie parodic, cu pumnalul în spate; el se apropie de cadavrul prostituatei şi, îmbrăţişînd-o, îi zice duios: “Nu te teme! Astă-seară vei fi cu mine în Rai!”.

Pe fondul scandalului succesiv montării de la Iaşi, autoarea acestor insanităţi tendenţioase are tupeul cinic de a declara pro domo (lămurindu-ne, între altele, şi pentru ce s-a vărsat sîngele eroilor-martiri din decembrie ‘89!): “Izolate sub comunism, bisericile din România par să fi rămas mult în urma democraţiei. Ideea că Evanghelia trebuie interpretată alegoric, nu literal, aparţine Sfîntului Toma din Aquino, nu mie. Ca orice text, şi Evanghelia trebuie citită şi interpretată critic, şi există o distinsă tradiţie intelectuală de sute de ani în acest sens. Oricine a citit Evangheliştii şi nu s-a luat după zvonuri tabloide nu poate crede că piesa îl ridiculizează pe Iisus sau jigneşte sentimentele cuiva. Dacă Cioran e acceptabil pentru biserică cu textul lui despre Apostolul Pavel, dacă Idiotul lui Dostoievski e acceptabil ca model ideal pentru Isus, atunci şi piesa mea e acceptabilă. Dacă nu, asta e, există un preţ al libertăţii de gîndire şi sînt dispusă să îl plătesc. E cu totul inacceptabil, după ce am obţinut în 1989, să ne mai spună cineva ce avem voie să scriem şi ce nu. Montarea lui Benoit Vitse e un exerciţiu de exorcism. Putem scăpa de acest tradiţionalism retrograd care s-a ridicat cu totul neaşteptat la noi după 1989? Sîntem singurii care, de la ateismul forţat, am căzut în fundamentalism creştin. Bulgarii au rămas moderni, hai să ne străduim şi noi!”.

Cum s-a putut ca autoarea unor asemenea elucubraţii profanatoare să fie pusă în fruntea DEI în 1996, imediat după triumful în alegeri al unui partid creştin-democrat? Cunoştea pe atunci preşedintele Constantinescu, care a făcut atîta caz în campania electorală de credinţa sa în Dumnezeu şi de “călugărul Vasile”, aceste blasfemii ale protejatei sale? Iar mai recent, se cunoşteau antecedentele acesteia atunci cînd, din postura de lider al unei aşa-numite Societăţi Academice Române (SAR), se erija anul trecut, susţinută de o mare parte a presei şi intelectualităţii “portocalii”, în vajnică moralistă a societăţii civile şi în epuratoare a clasei politice româneşti? Şi cum se poate ca astăzi o astfel de abjecţie pseudoartistică, scoasă pe neaşteptate din sănătoasa uitare de care avusese parte, să fie tolerată public şi chiar încurajată de o parte a presei şi de diriguitorii conjuncturali ai vieţii publice româneşti (în frunte cu noul ministru al Culturii [2], care crede, în abstract, că apără libertatea creaţiei artistice şi, mărturisind că habar n-are de piesă, invocă naiv, ca pretinsă autoritate în materie, decizia compromisului UNITER, de acum 13 ani!)?

Nu poate fi de mirare că, în această nouă şi nefericită împrejurare, Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică din România au reacţionat la unison prin întîistătătorii lor, iar o serie de alţi ierarhi, clerici şi publicişti creştini au întărit acest protest (la care ne raliem şi noi). De mirare este însă că o atitudine publică fermă a lipsit tocmai din partea Mitropoliei de la Iaşi [3], care ar fi fost prima datoare să se pronunţe şi să încerce să limpezească apele tulburate chiar în ograda ei! Nu ar fi tîrziu nici în ceasul al doisprezecelea, chiar dacă, după nişte zvonuri de ultimă oră, reprezentaţiile cu piesa respectivă ar putea fi suspendate. Credincioşii din România au nevoie să ştie şi să simtă că ierarhii Bisericii lor (iar nu de-alde Corneliu Vadim Tudor [4]!) stau de veghe pe bastioanele credinţei şi moralei creştine, şi că spiritul antihristic al veacului nu poate birui conştiinţa mistică şi mărturisitoare a Bisericii.

Românii sînt acuzaţi întruna de “fundamentalism”. Noi credem că ei pot fi acuzaţi mai degrabă de o iresponsabilă toleranţă. Piesa semnată de A. M.-P., cu nimic mai prejos de Versetele satanice ale lui Salman Rushdie (cel hăituit atîţia ani de “răzbunarea” islamică), a fost privită de creştinii din România doar ca o curiozitate jenantă, asupra căreia mai degrabă s-a tăcut, ani în şir. Lipsa unei reacţii mai generale şi mai radicale pare, într-o anume privinţă, un semn bun; însă a ignora sau a uita pur şi simplu că d-na Alina Mungiu-Pippidi, indiferent de fotoliul din care se produce, este, între altele, autoarea Evangheliştilor, ba a mai şi preface-o, după toate, într-un fel de martiră a democraţiei şi a “drepturilor omului”, reprezintă, credem, cel puţin o imprudenţă şi o dezertare morală...

Răzvan CODRESCU

[1] Se pare însă că piesa, chiar dacă ulterior refăcută în parte, a fost concepută dinainte de 1989, şi n-ar fi displăcut deloc ateismului oficial de atunci, fiind rudă bună cu Biblia hazlie a lui Jaroslavski (Gubelman) în măsură mai mare decît cu blasfemia cinematografică a lui Scorsese (invocată cu precădere în noul context postdecembrist).

[2] Adrian Iorgulescu (PNL). [Nota Blog]

[3] Mitropolit acolo era încă actualul Patriarh. [Nota Blog]

[4] Care a delirat semidoct şi mahalageşte pe postul OTV, invocînd greutatea în kilograme a autoarei (poreclită “Dosia”) şi complexele aferente, faptul că ar fi avut un bunic care a lucrat la morga din Iaşi şi că ar puţi fizic încă şi mai abitir decît moral sau intelectual, iar în cele din urmă a ameninţat-o cu sancţiunea divină, sub care ar fi picat, la vremea lor, şi un Shelley sau un Camus!

Piesa în volum 

PROTEST

Asociaţia Filantropică Medicală Creştin-Ortodoxă “Christiana” dezavuează reprezentarea în continuare a piesei Evangheliştii montate la Ateneul Tătăraşi din Iaşi, pentru abjecţia textului dramatic semnat de Alina Mungiu-Pippidi şi a concepţiei  regizorale aparţinînd lui Benoit Vitse.

Considerăm spectacolul subcultural şi agresiv anticreştin, o inadmisibilă ofensă publică adusă valorilor fondatoare ale întregii creştinătăţi, întrecînd pînă şi blasfemiatoarea Biblie hazlie. Premiul UNITER acordat acestei piese în anul 1992 este compromiţător pentru numita  instituţie.

Ministerul Culturii, Secretariatul de Stat pentru Culte sau Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării s-ar fi cuvenit să ia aceleaşi măsuri ferme pe care le-ar fi luat, de bună seamă, dacă ar fi fost vorba de o ofensă echivalentă la adresa valorilor iudaice sau islamice.

Cazul face stringentă includerea în Legea Cultelor a unor articole privind protejarea tuturor cultelor religioase oficial recunoscute faţă de orice ofense directe sau indirecte, brutale sau voalate, indiferent de mijloacele prin care ele s-ar exprima public, inclusiv cele cu pretenţii artistice (căci arta adevărată nu se coboară niciodată atît de jos).

Nu putem trece cu vederea că autoarea piesei este directoarea unei Societăţi Academice Române care promovează conceptul de “societate deschisă” şi care ar trebui să studieze aprofundat direcţiile, calitatea sau limitele “deschiderilor”, pentru ca acestea să nu aibă efecte sociale degenerative.

Să fie oare reprezentaţia aceasta imundă un test academic al reactivităţii creştinilor-cobai la hulă şi blasfemie? Posibil.

În orice caz, e urît, cinic şi riscant, cum nu se cade unui adevărat spirit civic şi european.

În numele Consiliului de Administraţie

al A.F.M.C. “Christiana” semnează

Conf. Univ. Dr. Med. Pavel Chirilă

(preşedinte)

Gabriela Moldoveanu

(consilier editorial)

* Răzvan Codrescu, “Pe marginea unei blasfemii”, în Puncte cardinale, anul XVI, nr. 1-2/181-182, ianuarie-februarie 2006, p. 15 (cf. şi “Fabulă cu trandafir”, în Puncte cardinale, anul VIII, nr. 11/95, noiembrie 1998, p. 16). “Protestul” Asociaţiei “Christiana” a fost publicat pe pagina alăturată (14), împreună cu textul “Despre blasfemie” al d-nei dr. Galina Răduleanu (nereţinut în această antologie).

Scenă din spectacol

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – “Marea iertare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – “Maica Mihaela” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – “Un luceafăr pe columna cezarilor” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – “Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – “Supără realitatea sau formularea ei?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LV) – “Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – “Odihna de Eminescu” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – “Mesianismul Dreptei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – “Misiunea românilor în istorie” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – “Obligaţiile unei conştiinţe morale” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LX) – “Naţionalismul şi România de azi”, “Menirea generaţiei noastre” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – “Lichidarea unei legende” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – “Pentru o Europă unită a naţiunilor” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIII) – “Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIV) – “Despre a fi altfel” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXV) – “Pentru un naţionalism european” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVI) – “Caracterul naţional al Ortodoxiei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVII) – “Un evreu renegat avertizează America” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVIII) – “In memoriam: Horia Bernea”, “Muzeul Ţăranului Român după Horia Bernea” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIX) – “Europa lui Hristos” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXX) – “Ziua judecăţii” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXI) – “Interviu cu istoricul Neagu Djuvara” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXII) – “Elitele şi partidele politice” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIII) – “Revolta «omului recent»” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIV) – “Naţionalism şi democraţie” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXV) – “Perversiunea naţional-comunistă” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVI) – “Isteria antifascistă” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVII) – “Moştenirile lui Horia Bernea” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVIII) – “Veşti triste din Spania” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIX) – “Mai bine prea tîrziu decît niciodată!” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXX) – “Centenarul Petre Ţuţea (1902-2002)” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXI) – “Rost – «manifestul românesc» al unei noi generaţii” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXII) – “Istoria în actualitate: Penele Arhanghelului” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIII) – “Cultul monştrilor” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIV) – “Nu-i pace sub măslini...” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXV) – “Aceşti evrei visători şi utopiile lor păguboase” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVI) – “De la vulgaritate la perversiune” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVII) – “Dimensiunea cosmică a dorului” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVIII) – “Călătorie în «buricul pămîntului»” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIX) – “Taina fratelui” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XC) – “Conceptul de medicină creştină” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCI) – “Cazul Paulescu văzut cu ochii altora” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCII) – “Political correctness?” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIII) – “Tîlcuirea patristică a Psalmului 50” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIV) – “Un clown pentru Nobel?” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCV) – “Chilia isihastului în lume” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVI) – “Paul Goma «antisemit»?” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVII) – “Catedrala Mîntuirii Neamului...” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVIII) – “Mircea Dinescu între ignoranţă şi abjecţie” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIX) – “August roşu: circ fără pîine” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (C) – “«Insurecţia» de la 23 august văzută prin ochii unui soldat german” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CI) – “Erosul care mişcă lumile” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CII) – “Sfinţita rugăciune” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CIII) – “Păcatul lui Onan” (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CIV) – “Dante, Infernul, Cîntul XXXIV” (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CV) – “Acatistul Sfinţilor Români din închisori” (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CVI) – “Giulgiul din Torino: o provocare perpetuă” (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CVII) – “Tentative de purificare” (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CVIII) – “La despărţirea de Papa Ioan Paul II...” (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CIX) – “Cine a fost Teodor M. Popescu?” (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CX) – “Cuvînt prevenitor despre idolatrie şi magie” (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXI) – “Cultul eroilor la români” (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXII) – “Miza unui linşaj mediatic” (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXIII) – “Biblia lui Robespierre” (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXIV) – “Imoralitatea apartenenţei la francmasonerie” (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXV) – “Împotriva falsului ecumenism” (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXVI) – “De la Facere la Apocalipsă” (2005) 

* Antologia Punctelor cardinale (CXVII) – “O uşă interzisă” (2005)