Căutînd
altceva, mi s-a întîmplat deunăzi să dau în computer de acest text – semnat de
distinsul medic bistriţean Mircea Gelu Buta (n. 1952) – destinat
numărului pe septembrie 2012 al revistei Rost,
care n-a mai ajuns să vadă lumina tiparului. Cred că merită să fie citit (îl redau aici cu ortografia curentă a blogului) şi să
se mediteze asupra lui, căci "ispita comunismului", departe de a fi
rămas un cîntec de sirenă al trecutului, cum tind unii să creadă, continuă, la
noi şi pe aiurea, fie ca atare, fie deghizată în alte forme de stîngism politic
şi intelectual, pe linia "mesianismului" laicizat al ideologiei marxiste
(încă predominante, din păcate, în mentalul lumii contemporane). (R. C.)
ISPITA COMUNISMULUI
Există creştini care se simt încă responsabili
pentru răspîndirea comunismului, considerînd că apariţia acestuia a fost
posibilă doar în contextul unei desacralizări generale a concepţiilor despre
lume şi viaţă. Cu alte cuvinte, creştinismul se face responsabil de apariţia
unor curente mesianice, precum cel comunist, din momentul în care lumea
creştină a ratat unitatea dintre taina liturghiei şi taina săracului, adică a
separat trăirea euharistică de practicarea virtuţilor, cum ar fi de pildă
generozitatea, un vid umplut, din păcate, de activismul marxist. De aici poate
şi dorinţa Bisericilor creştine de a avea o doctrină socială, adică un model de
conduită deductibil din teologia creştină [1].
Am putea crede că această concurenţă
dintre creştinism şi comunism a încetat o dată cu căderea regimurilor atee din
anul 1989 sau că ea mai este valabilă doar în cazul ţărilor – numărate pe degete – care au în continuare
un regim comunist. Aceasta ar însemna că reducem totul la o luptă politică şi
conjuncturală; or, aici avem de-a face cu două viziuni concurente asupra lumii,
cu două sisteme de gîndire esenţial diferite.
Vedem în ultima vreme cum posturile de televiziune reiau
cu insistenţă povestirile miraculoase despre copilul Iisus. Acesta ne este
prezentat modelînd vrăbii de lut, cărora le dădea viaţă cu o singură suflare,
sau scufundînd în apă peşti uscaţi, pentru a-i vedea apoi înotînd. Uneori
încerca să-i transforme pe unii dintre tovărăşii Lui de joacă în capre, pentru
a le da o lecţie, iar pe alţii în orbi şi surzi, doar pentru a avea satisfacţia
de a-i vindeca mai apoi.
Cu siguranţă, inspiraţia regizorului provine din
Evangheliile apocrife, care, considerate neautentice de către Biserică, ne
sugerează ce s-ar fi putut întîmpla dacă Iisus ar fi cedat ispitelor cu care
Satan a venit la el.
Există în acest sens o perspectivă genială a ispitei, pe
care scriitorul rus F. M. Dostoievski ne-o prezintă în romanul său Fraţii Karamazov. Este vorba de o scenă
din vremea de apogeu a Inchiziţiei, în care Iisus, deghizat, vizitează oraşul
Sevilla. Protagoniştii sînt Marele Inchizitor (un bătrîn de aproape 90 de ani)
şi Iisus (Care rezistînd ispitelor va pierde dreptul asupra celor trei mari
puteri care-i stau la dispoziţie: minunile, taina şi autoritatea) [2].
Dacă ar fi continuat să facă minuni, conform sfaturilor
Satanei, faima lui Iisus printre oameni ar fi crescut. Ba mai mult, în loc să
le ia oamenilor libertatea de a-L iubi şi a-L urma de bunăvoie, Iisus a
împovărat pe vecie spiritualitatea umană
cu suferinţele pe care chiar aceste libertăţi le generează [3].
Împotrivindu-se astfel încercărilor Satanei de a-L
convinge să calce în picioare libertatea umană, Iisus renunţă deliberat la
marele avantaj pe care-l avea, cel al puterii de a impune credinţa. Din
fericire, continuă vicleanul inchizitor, Biserica a recunoscut şi a corectat
eroarea, iar de atunci lucrarea ei se bazează pe minuni, taină şi autoritate [4].
Romanul lui Dostoievski a apărut într-o vreme în care
activiştii comunişti ruşi, promiţînd transformarea pietrelor în pîine şi
ştergerea diferenţierii dintre oameni, cereau în schimb un singur preţ:
libertatea semenilor lor. În aceste condiţii, comunismul, promiţînd instaurarea
unui "paradis terestru" şi
oferind "iluzia mîntuirii",
va căpăta, aşa cum susţinea Papa Pius al XII-lea, un caracter pervers. Dacă sintagma
"de la fiecare după capacitate, la
fiecare după nevoi" a fost împrumutată de Karl Marx din Regulile Sfîntului Benedict, ce servesc
la organizarea vieţii în mănăstirile creştine [5], iată că noţiunea de "om
nou", atît de dragă comunismului, a fost inspirată mai mult ca sigur
de la Apostolul Pavel [6].
Am citit nu demult un articol al unui activist de stînga,
în care autorul recunoştea cu părere de rău că idealuri precum egalitatea,
dărnicia, dreptatea, armonia între oameni de diferite rase, deşi comune atît
creştinismului, cît şi comunismului, nu numai că au eşuat în varianta lor
marxistă, ci au produs cele mai groaznice coşmaruri pe care le trăise lumea pînă
atunci.
La noi, după aproape o jumătate de secol de comunism,
constatăm că oamenii nu mai ştiu să-şi manifeste compasiunea şi dragostea, ducînd
egoismul pînă la extrem. Aceasta
demonstrează că bunătatea nu poate fi legiferată nici de la Kremlin,
nici sub ameninţarea cu moartea. Bunătatea nu se poate impune din afară, de sus
în jos. Ea trebuie să se facă mai întîi lăuntric şi abia apoi să se manifeste
în afară. Este ceea ce scriitorul Dan Ciachir numeşte "curăţirea blidului pe dinăuntru" indiferent de
înfăţişarea exterioară a acestuia. De aici excesul de generozitate, de fericită
risipă, şi tot de aici recursul la milostenie, la dărnicie, atît de des întîlnit
în patristică [7].
Cu biciul, cu ciomagul ori cu puşca, unii oameni îi pot
forţa pe alţi semeni de-ai lor să facă ce li se cere. În contrast cu această
putere a Satanei, puterea lui Dumnezeu este lăuntrică, putînd părea uneori o
slăbiciune: "N-ai vrut să înrobeşti
omul printr-o minune, ci ai dorit cu ardoare credinţă liberă, care nu este
generată de minciuni", Îi reproşează Marele Inchizitorul lui Iisus [8].
Pe scurt, Iisus a demonstrat un respect incredibil pentru libertatea umană: "... ia-ţi Crucea, vino şi-Mi urmează Mie", spune El, lansînd
invitaţia poate cea mai lipsită de spirit manipulator din cîte s-au făcut
vreodată [9].
Prof.
univ. dr.
Mircea
Gelu BUTA
[1] Olivier Clément, Trupul morţii şi al slavei, Ed.
Christiana, Bucureşti, 1996.
[2] F. M. Dostoievski, Fraţii Karamazov, 2 vols., Ed. Cartea
Românească, Bucureşti, 1986.
[3] P. Yancey, Iisus
pe Care nu L-am cunoscut, Ed. Kerigma, Oradea, 2006, p. 72.
[4] Ibidem.
[5] Gregorio Magno, Vita di san Benedetto e la Regola, Ed. Città Nuova, 2001.
[6] Coloseni 3, 1-25 (după versiunea Anania).
[7] Dan Ciachir, Cronica
ortodoxă, Ed. Timpul, Iaşi, 2001, p. 41.
[8] F. M. Dostoievski, op.
cit.
[9] Marcu 10, 21
(după versiunea Anania).
Autorul textului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu