MESIANISM ŞI FALS MESIANISM

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Căutînd altceva, mi s-a întîmplat deunăzi să dau în computer de acest text – semnat de distinsul medic bistriţean Mircea Gelu Buta (n. 1952) – destinat numărului pe septembrie 2012 al revistei Rost, care n-a mai ajuns să vadă lumina tiparului. Cred că merită să fie citit (îl redau aici cu ortografia curentă a blogului) şi să se mediteze asupra lui, căci "ispita comunismului", departe de a fi rămas un cîntec de sirenă al trecutului, cum tind unii să creadă, continuă, la noi şi pe aiurea, fie ca atare, fie deghizată în alte forme de stîngism politic şi intelectual, pe linia "mesianismului" laicizat al ideologiei marxiste (încă predominante, din păcate, în mentalul lumii contemporane). (R. C.)

ISPITA COMUNISMULUI

Există creştini care se simt încă responsabili pentru răspîndirea comunismului, considerînd că apariţia acestuia a fost posibilă doar în contextul unei desacralizări generale a concepţiilor despre lume şi viaţă. Cu alte cuvinte, creştinismul se face responsabil de apariţia unor curente mesianice, precum cel comunist, din momentul în care lumea creştină a ratat unitatea dintre taina liturghiei şi taina săracului, adică a separat trăirea euharistică de practicarea virtuţilor, cum ar fi de pildă generozitatea, un vid umplut, din păcate, de activismul marxist. De aici poate şi dorinţa Bisericilor creştine de a avea o doctrină socială, adică un model de conduită deductibil din teologia creştină [1].

Am putea crede că această concurenţă dintre creştinism şi comunism a încetat o dată cu căderea regimurilor atee din anul 1989 sau că ea mai este valabilă doar în cazul ţărilor – numărate pe degete – care au în continuare un regim comunist. Aceasta ar însemna că reducem totul la o luptă politică şi conjuncturală; or, aici avem de-a face cu două viziuni concurente asupra lumii, cu două sisteme de gîndire esenţial diferite.

Vedem în ultima vreme cum posturile de televiziune reiau cu insistenţă povestirile miraculoase despre copilul Iisus. Acesta ne este prezentat modelînd vrăbii de lut, cărora le dădea viaţă cu o singură suflare, sau scufundînd în apă peşti uscaţi, pentru a-i vedea apoi înotînd. Uneori încerca să-i transforme pe unii dintre tovărăşii Lui de joacă în capre, pentru a le da o lecţie, iar pe alţii în orbi şi surzi, doar pentru a avea satisfacţia de a-i vindeca mai apoi.

Cu siguranţă, inspiraţia regizorului provine din Evangheliile apocrife, care, considerate neautentice de către Biserică, ne sugerează ce s-ar fi putut întîmpla dacă Iisus ar fi cedat ispitelor cu care Satan a venit la el.

Există în acest sens o perspectivă genială a ispitei, pe care scriitorul rus F. M. Dostoievski ne-o prezintă în romanul său Fraţii Karamazov. Este vorba de o scenă din vremea de apogeu a Inchiziţiei, în care Iisus, deghizat, vizitează oraşul Sevilla. Protagoniştii sînt Marele Inchizitor (un bătrîn de aproape 90 de ani) şi Iisus (Care rezistînd ispitelor va pierde dreptul asupra celor trei mari puteri care-i stau la dispoziţie: minunile, taina şi autoritatea) [2].

Dacă ar fi continuat să facă minuni, conform sfaturilor Satanei, faima lui Iisus printre oameni ar fi crescut. Ba mai mult, în loc să le ia oamenilor libertatea de a-L iubi şi a-L urma de bunăvoie, Iisus a împovărat  pe vecie spiritualitatea umană cu suferinţele pe care chiar aceste libertăţi le generează [3].

Împotrivindu-se astfel încercărilor Satanei de a-L convinge să calce în picioare libertatea umană, Iisus renunţă deliberat la marele avantaj pe care-l avea, cel al puterii de a impune credinţa. Din fericire, continuă vicleanul inchizitor, Biserica a recunoscut şi a corectat eroarea, iar de atunci lucrarea ei se bazează pe minuni, taină şi autoritate [4].

Romanul lui Dostoievski a apărut într-o vreme în care activiştii comunişti ruşi, promiţînd transformarea pietrelor în pîine şi ştergerea diferenţierii dintre oameni, cereau în schimb un singur preţ: libertatea semenilor lor. În aceste condiţii, comunismul, promiţînd instaurarea unui "paradis terestru" şi oferind "iluzia mîntuirii", va căpăta, aşa cum susţinea Papa Pius al XII-lea, un caracter pervers. Dacă sintagma "de la fiecare după capacitate, la fiecare după nevoi" a fost împrumutată de Karl Marx din Regulile Sfîntului Benedict, ce servesc la organizarea vieţii în mănăstirile creştine [5], iată că noţiunea de "om nou", atît de dragă comunismului, a fost inspirată mai mult ca sigur de la Apostolul Pavel [6].

Am citit nu demult un articol al unui activist de stînga, în care autorul recunoştea cu părere de rău că idealuri precum egalitatea, dărnicia, dreptatea, armonia între oameni de diferite rase, deşi comune atît creştinismului, cît şi comunismului, nu numai că au eşuat în varianta lor marxistă, ci au produs cele mai groaznice coşmaruri pe care le trăise lumea pînă atunci.

La noi, după aproape o jumătate de secol de comunism, constatăm că oamenii nu mai ştiu să-şi manifeste compasiunea şi dragostea, ducînd egoismul pînă la extrem. Aceasta  demonstrează că bunătatea nu poate fi legiferată nici de la Kremlin, nici sub ameninţarea cu moartea. Bunătatea nu se poate impune din afară, de sus în jos. Ea trebuie să se facă mai întîi lăuntric şi abia apoi să se manifeste în afară. Este ceea ce scriitorul Dan Ciachir numeşte "curăţirea blidului pe dinăuntru" indiferent de înfăţişarea exterioară a acestuia. De aici excesul de generozitate, de fericită risipă, şi tot de aici recursul la milostenie, la dărnicie, atît de des întîlnit în patristică [7].

Cu biciul, cu ciomagul ori cu puşca, unii oameni îi pot forţa pe alţi semeni de-ai lor să facă ce li se cere. În contrast cu această putere a Satanei, puterea lui Dumnezeu este lăuntrică, putînd părea uneori o slăbiciune: "N-ai vrut să înrobeşti omul printr-o minune, ci ai dorit cu ardoare credinţă liberă, care nu este generată de minciuni", Îi reproşează Marele Inchizitorul lui Iisus [8].

Pe scurt, Iisus a demonstrat un  respect incredibil pentru libertatea umană: "... ia-ţi Crucea, vino şi-Mi urmează Mie", spune El, lansînd invitaţia poate cea mai lipsită de spirit manipulator din cîte s-au făcut vreodată [9].

Prof. univ. dr.

Mircea Gelu BUTA

[1] Olivier Clément, Trupul morţii şi al slavei, Ed. Christiana, Bucureşti, 1996.

[2] F. M. Dostoievski, Fraţii Karamazov, 2 vols., Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1986.

[3] P. Yancey, Iisus pe Care nu L-am cunoscut, Ed. Kerigma, Oradea, 2006, p. 72.

[4] Ibidem.

[5] Gregorio Magno, Vita di san Benedetto e la Regola, Ed. Città Nuova, 2001.

[6] Coloseni 3, 1-25 (după versiunea Anania).

[7] Dan Ciachir, Cronica ortodoxă, Ed. Timpul, Iaşi, 2001, p. 41.

[8] F. M. Dostoievski, op. cit.

[9] Marcu 10, 21 (după versiunea Anania).

Autorul textului