CLAUDIU TÂRZIU: FATALITATEA UDREA

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

PENTRU CĂ EŞECURILE LUI BĂSESCU

TREBUIAU SĂ POARTE UN NUME...

În sfîrşit, Partidul Mişcarea Populară a ridicat vălul şi de pe ochii orbilor politici, ca să fie văzut în toată splendoarea sa. Acest partid al lui Băsescu nu putea fi altfel decît primul partid al lui Băsescu, PDL. 

PMP nu putea fi altfel decît PDL, pentru că nu e decît o aripă a PDL, cu membri proveniţi în cea mai mare parte din PDL. Prin urmare, în ceasuri decisive trădează acelaşi dispreţ pentru valoare, aceeaşi ipocrizie, aceleaşi sforării, aceeaşi apetenţă pentru dubioşi puşi în fruntea trebii. Doar rezultatele electorale vor fi mai slabe; ba, aş zice, slabe pînă la extincţie.

PMP a păcălit, pe 25 mai, o parte din electoratul PDL, dar nu a convins alţi oameni de dreapta, care nu cred nici în PDL, nici în PNL, să-l voteze la recentele alegeri europarlamentare. Acum, cu Elena Udrea lider şi de facto, şi de jure, lucrurile vor deveni limpezi şi pentru naivi. Aşa se va înscrie în mica ei istorie personală o nouă înfrîngere în alegeri. Pentru că Elena Udrea n-are "noroc" în alegeri. În alegerile locale din 2012, cînd a fost impusă de Băsescu şefă peste PDL Bucureşti, PDL a pierdut cele două primării de sector pe care le deţinea şi a ratat penibil Primăria Capitalei. De aceea, în alegerile generale din acelaşi an, Udrea a candidat tocmai în Neamţ, unde Pinalti făcea minuni mai ceva ca Dragnea în Teleorman. În 2013, cînd Udrea a încercat să preia conducerea PDL, sprijinită tot de Băsescu, a pierdut în faţa lui Vasile Blaga şi a rupt partidul. În alegerile pentru Parlamentul European din acest an, pusă de asemenea de Băsescu lider neoficial şi vector de imagine al PMP, Udrea a obţinut un scor mai degrabă modest. Cu toate acestea, nu-i putea scăpa preşedinţia PMP, ieri, căci pentru ea a fost creat acest partid. Însă, chiar imediat după victorie, Udrea a ţinut să anunţe o nouă înfrîngere: candidatul PMP la preşedinţia statului este... Cristian Diaconescu. Normal, un partid de dreapta trebuia să fie reprezentat de un socialist reşapat... Omul pare civilizat, dar nu are nici o legătură cu valorile şi principiile Dreptei, are un trecut pesedist şi este lipsit de orice priză la public - un fel de "Dragă Stolo" din scena retragerii cu lacrimi încă înainte de a începe campania. După eşecul de la prezidenţiale, Udrea mai are un singur pas pentru a-şi încheia cariera politică: să nu treacă PMP peste pragul electoral în 2016. Deşi, cine ştie, poate PMP nici nu va mai exista pînă atunci, fiind absorbit de marele partid "de dreapta" rezultat din fuziunea PNL şi PDL.

În cele din urmă, Elena Udrea nici nu este atît de vinovată pentru eşecurile sale trecute şi viitoare. Ea nu este decît un alter ego al lui Traian Băsescu. Încă de la începutul carierei sale politice, a transmis unele mesaje ale lui Băsescu, pe care acesta nu le putea da direct din funcţia de şef al statului, a dus războaie în numele lui, i-a susţinut financiar campaniile, i-a reprezentat voinţa în PDL şi în guvern etc. De aceea, eşecurile Elenei Udrea sînt, de fapt, ale lui Traian Băsescu.

Claudiu TÂRZIU

(preluat de pe blogul autorului)

UPDATE 9 IUNIE 2014, 10.45 AM:

Cîţiva cititori ai blogului îmi solicită să-mi exprim şi eu punctul de vedere (probabil ca să mi se măsoare astfel "băsismul", ca şi cînd ţi se ia glicemia). Deşi abjecţia oligofrenică a vieţii noastre politice a încetat demult să mă mai intereseze, am să răspund aici pe scurt, ca să nu par "nedialogal".

Aşa cum văd eu lucrurile (şi îmi pasă din ce în ce mai puţin dacă şi alţii le văd la fel sau nu), România, de la prăbuşirea vechiului regim comunist încoace, a ratat cu brio cele trei mari şanse istorice care i s-au oferit spre a se despărţi de ciuma roşu-trandafirie (iar ceea ce s-a pierdut astfel nu va mai putea fi recuperat, probabil, niciodată): în 1990 (cînd firesc şi benefic ar fi fost să fie reinstaurată monarhia, ce ar fi asigurat ţării o cu totul altă aşezare internă şi un cu totul alt destin european), în 1996 (cînd, pe ţărîna încă proaspătă a mormîntului lui Corneliu Coposu, preşedintele Emil Constantinescu şi CD ar fi putut aduce adevărata "schimbare", dar n-au făcut decît să ucidă pe termen lung speranţa unei posibile primeniri) şi în 2004 (cînd, menţinută şi bine gestionată, alianţa liberalo-pedistă ar fi putut elimina pentru totdeauna primatul pesedismului, care nu se mai confruntase niciodată cu o opoziţie atît de puternică). Neo-cripto-comunismul a avut însă de fiecare dată abilitatea abjectă de a triumfa şi de a se reîntări, nu prin cine ştie ce virtuţi proprii, nici cu sprijinul extern al vreunei "Înalte Porţi", ci pur şi simplu prin banalul, dar mereu eficientul procedeu Divide et impera, aplicat securistic atît unei clase politice nevertebrate, cît şi unui electorat acefal. Aceste ratări istorice ne-au adus de fiecare dată la singurul nostru statut nedezminţit: acela de "lume a lui Caragiale" şi de personaje caragialeşti (Mitici şi Miţe, Caţavenci, Farfurizi, Brînzoveneşti etc., dar mai ales "cetăţeni turmentaţi" - netrecuţi nici măcar printr-un ciur cenzitar, ca pe vremea lui nenea Iancu). Tot ce se întîmplă pe scena publică românească a ultimului deceniu vine în prelungirea tragicomică a acestui traseu sinucigaş şi este pînă la urmă irelevant: cărţile s-au jucat demult, iar noi ne-am cronicizat, viermănos, în condiţia de "umblătoare" a Europei şi a propriei noastre istorii (ba încă într-una cu profil "turcesc"). Mai nou, tandemul Băsescu-Udrea reeditează, mutatis mutandis, tandemul paradigmatic Tipătescu-Zoe (cu Trahanache ieşit din cărţi şi cu cîţiva gravitoni intelectuali pe post de Pristanda). A-i lua în serios nu poate fi decît o complicitate la indecenţă şi la derizoriu. Or, a înceta să fim complici este singurul lux pe care ni-l mai putem permite în halul în care ne-am adus sau am fost aduşi. (Răzvan Codrescu)