Modesta ediţie din 1998
DUMITRU (TACHE) FUNDA
ŞI DATORIA MĂRTURISIRII
Prin pasiunile pro şi contra pe care le-a stîrnit în epocă, precum şi prin ecourile ei de
lungă durată, în ciuda unei istorii atît de potrivnice, Mişcarea Legionară,
tutelată de figura emblematică a lui Corneliu Zelea Codreanu (1899-1938), a
reprezentat una dintre cele mai profunde şi mai complexe "aventuri"
(în sensul de "înfruntare a destinului") din viaţa publică
românească, sfîrşind prin a angaja o întreagă generaţie şi acoperind deopotrivă
zona social-politică şi zona moral-spirituală – fenomen aproape unic în
contextul general al dreptei europene.
Desigur, între ceea ce a fost în
realitate Mişcarea Legionară şi imaginea publică tendenţioasă care i s-a creat
(printr-o conlucrare mistificatoare a tuturor fronturilor stîngii) există o
diferenţă pentru mulţi incredibilă. Pe de altă parte, legendei negre făurite de propaganda stîngistă (fie ea comunistă
sau democrată) unii supravieţuitori ai vechiului legionarism au căutat să-i
opună un fel de legendă aurită,
tentată să împingă nevoia apologetică spre o retorică exaltată, greu digerabilă
pentru spiritul mai degrabă circumspect al generaţiilor mai noi. Dacă însă
legenda neagră a devenit aproape curentă, legenda aurită circulă în cercuri
destul de restrînse, ceea ce-i întăreşte aerul de partizanat marginal.
Le revine în primul rînd
istoricilor oneşti răspunderea de a
scoate din legendă trecutul legionar, printr-o analiză lucidă a faptelor şi
ideilor, ţinîndu-se seama de contextul epocii respective (atît intern, cît şi
internaţional), dar şi de anumite permanenţe ale gîndirii româneşti de dreapta
(de la Hasdeu şi Eminescu pînă la Eliade şi Ţuţea), de care legionarismul nu
poate fi izolat. Abia atunci Mişcarea Legionară va putea fi cîntărită în
adevărata ei amploare şi semnificaţie, cu virtuţile şi cu viciile pe care le-a
avut, ca orice înjghebare omenească supusă relativismului istoric. Se pare,
însă, că deocamdată onestitatea morală şi profesională a istoricilor noştri
rămîne în grea suferinţă, după o jumătate de veac de ideologizare marxistă.
Ce-i drept, un Gh. Buzatu (secondat de cîţiva colaboratori mai tineri) a
deschis deja calea unei reconsiderări istoriografice corecte a legionarismului [1]; începutul a fost făcut, dar
prejudecăţile sînt departe de a fi fost biruite.
În orice caz, istoricul de azi
sau de mîine nu se va putea dispensa, dincolo de alte izvoare documentare, de
mărturiile directe ale celor angajaţi în marea aventură legionară, începînd cu
literatura "clasică" a legionarismului (în fruntea căreia stau
scrierile lui Codreanu, Moţa şi Marin) şi terminînd cu scrierile de dată mai recentă,
cum este şi volumul semnat de Dumitru Funda, După 60 de ani mistificarea continuă. Cui foloseşte? (Editura Fundaţiei Buna Vestire,
Bucureşti, 1998, în condiţii editoriale jenant de modeste; s-ar impune o nouă ediţie, "reparatorie", a aceleiaşi edituri) [2].
Acuzaţia de
"subiectivism" nu poate funcţiona generic şi aprioric, fie şi numai
pentru că nu se poate renunţa la principiul audiatur
et altera pars. Supravieţuitorii vechilor structuri legionare (fie că este
vorba de persoane angajate "la vîrf" în desfăşurarea evenimentelor,
fie că este vorba de simpli "ostaşi" ai Mişcării, nivelurile de
percepţie fiind complementare) au şi dreptul, şi datoria de a se face
ascultaţi, mai ales că adeseori este vorba de oameni de înaltă ţinută morală şi
intelectuală, mărturisitori nu doar cu vorba sau cu condeiul, dar şi cu
întreaga lor viaţă de jertfelnică luptă anticomunistă, de fidelitate creştină
şi naţională. Desigur, nota de "subiectivitate" este implicită, dar
numai prostia sau reaua-voinţă poate confunda principial subiectivismul cu
mistificarea tendenţioasă. Discursul "subiectiv", cîtă vreme este
onest şi întemeiat pe probe/argumente, nu este nici nefolositor, nici neavenit [3]. În fond, ce înseamnă "obiectivitatea"
dincolo de concreteţea diferiţilor "subiecţi"? În faţa unui
"punct de vedere" nu trebuie să ne întrebăm dacă este
"obiectiv" sau "subiectiv", ci dacă este onest şi coherent.
Legionar vechi, de origine
macedo-română (n. 1916, la Hrupiştea, în Macedonia grecească [4]), format de timpuriu în spiritul
lui Codreanu, autorul acestei cărţi, inginerul Dumitru Funda
("Tache", cum îi spuneau cei apropiaţi
şi cum este cunoscut în cercurile legionare), a fost nu doar martorul, ci şi
protagonistul multor evenimente importante de după asasinarea
"Căpitanului" (1938), mişcîndu-se în structurile superioare ale
Legiunii. Chiar octogenar, omul impresiona prin vitalitate şi luciditate, iar
memoria sa părea să funcţioneze fără greş. Toţi cei ce l-au cunoscut, legionari
sau nu [5], pot mărturisi despre
exemplaritatea trecutului său anticomunist, fie că este vorba de luptele
legionare din preajma lui 1940, fie că este vorba de înfruntarea prigoanei
bolşevice de după 1945 (a fost deţinut politic şi deportat în Bărăgan, între
1948 şi 1964), fie că este vorba de hărţuielile neîncetate ale Securităţii de
după 1964.
Desigur, asemenea tuturor
"machedonilor", paginile sale vădesc o evlavie cu totul deosebită
faţă de "Căpitan" (a cărui "linie", în primul rînd moral-spirituală
şi numai în al doilea rînd politică, se regăseşte în noţiunea de
"codrenism") şi o mărturisită inaderenţă faţă de aşa-numitul
"simism" (care pare a fi inversat raportul, punînd în primul plan
obiectivele politice imediate). Polemicile interlegionare nu lipsesc nici din cartea
aceasta, dar ele îşi păstrează un aspect de echilibru şi urbanitate,
caracteristic întregului scris al autorului. De altfel, după 1989, inginerul Dumitru
Funda s-a numărat printre cei ce au făcut eforturi în direcţia unei medieri (din
nefericire, eşuate) în conflictul păgubos dintre cele două tabere legionare
(conflict adîncit şi întreţinut mai ales de mediile legionare din Exil,
acutizat în Ţară abia după 1990, cu riscul de a fi lăsat moştenire şi noii
generaţii de aderenţi ai "crezului legionar"). Probabil că dacă mai
mulţi vechi legionari influenţi ar fi manifestat "disponibilitatea la
dialog" (ca să întrebuinţez o sintagmă la modă) a autorului acestei cărţi,
atunci conflictul ar fi fost în mare măsură dezamorsat, mai ales după moartea
"Comandantului" (1993). În orice caz, portretul pe care i-l face,
spre exemplu, regretatului Gheorghe Brahonschi (m. 1997), "simist"
notoriu, dar legionar ireproşabil, onorează atît pe cel evocat, cît şi pe cel
care evocă, demonstrînd că adevărata calitate umană depăşeşte conjuncturile şi
netezeşte calea armoniilor esenţiale, în acel duh creştin pe care, altminteri,
toţi legionarii îl revendică discursiv (şi în absenţa căruia legionarismul, cu
împlinirile sau cu neîmplinirile lui, n-ar mai fi decît o
"bisericuţă" politică între altele...) [6].
Textele reunite în volum sînt
diverse şi incitante; unele au mai fost publicate, de-a lungul anilor '90 (mai
ales în Cuvântul românesc din Canada
şi în Puncte cardinale), dar aici
capătă parcă o nouă însufleţire, ca notele disparate cînd se regăsesc într-o
simfonie. Unele zugrăvesc evenimente la care autorul a luat parte (ridicarea,
de la Spitalul Militar din Braşov, a celor sortiţi decimării, în ajunul
carlistei "nopţi a cuţitelor lungi"; arestarea în Cadrilater a
maiorului Dinulescu, asasinul "Căpitanului"; darul de trei sute de oi
făcut lui Codreanu de vajnicii macedoneni ş.a.m.d.), altele se constituie în
memorabile portrete (Corneliu Codreanu, Petre Ţuţea, Petre Pandrea, Corneliu
Coposu, Nicolae Cojocaru, Gheorghe Brahonschi etc.), iar cîteva ţin de
registrul polemicii de idei şi principii (cei vizaţi fiind fie legionari cu
vederi divergente, precum un Sebastian Mocanu sau un Filon Verca, fie adversari
de cele mai diverse categorii: Regele Mihai I, Andrei Pleşu, Virgil Măgureanu
ş. a.).
Biografia autorului (căreia i se
pot identifica, pe baza textelor antologate, următoarele etape: rădăcinile şi
formaţia intelectuală, luptele legionare ale primei tinereţi, experienţa
închisorilor şi lagărelor comuniste, surogatul de "libertate" de pînă
în 1989, apoi polemicile postdecembriste, cu o atenţie deosebită nu doar asupra
ultimelor înjghebări de sorginte legionară, dar şi a situaţiei mai generale din
A.F.D.P.R.) [7] se topeşte, practic,
în destinul obştesc al unei Românii martirizate, conştientizat cu iubire şi cu
durere, dar şi cu o cotruşiană "nădejde flămîndă de izbîndă".
Semnatarul cărţii a fost tăiat, fără îndoială,
din stofa celor care pot fi zdrobiţi, dar niciodată înfrînţi, atestînd, o dată
în plus, uriaşa forţă formativă şi mobilizatoare a "şcolii
spirituale" create de "geniul" lui Codreanu [8].
Scrisul apologetic şi
mărturisitor al inginerului Dumitru Funda rămîne limpede şi măsurat, străbătut
de căldura unui crez slujit cu onestitate, capabil să trezească respect chiar
şi atunci cînd afirmaţiile par discutabile sau insuficiente. Cartea prezintă
interes deopotrivă documentar, ideologic, moral şi sentimental; fluxul ei
depăşeşte cazul individual al autorului şi devine mărturie a unei generaţii
crucificate, care reclamă o dreaptă judecată, cu morţii şi cu viii ei. Pe
alocuri, tablourile se colorează, fără ostentaţie, cu pasta pitorească a vieţii
aromâneşti [9], trec prin ele
"armatolii" ca nişte umbre legendare şi răzbate printre tuşe glasul
tainic al "dimîndării părinteşti". O chemare cu care duhul lui
Dumitru Funda, cel "adăugat la neamul său" în august 1999, s-a făcut una, în eternitate.
Răzvan CODRESCU
[1] A se vedea, între altele, Kurt W. Treptow, Gh. Buzatu,"Procesul" lui Corneliu Zelea
Codreanu (mai 1938), Colecţia "Românii în istoria universală",
Iaşi, 1994, sau Gh. Buzatu, Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, Radiografia dreptei româneşti (1927-1941),
Ed. FF PRESS, Bucureşti, 1996.
[2] Dacă ar fi să încercăm o clasificare a principalelor surse
informative asupra legionarismului (atît sub aspect faptic, cît şi sub aspect
doctrinar), ea ar putea arăta astfel (incluzînd nu doar poziţiile
"partizane", ci şi pe cele potrivnice sau "obiectivate"): I. Literatura legionară şi prolegionară
(românească sau străină) – 1) din faza "clasică" (anii '30-'40), 2)
din faza Exilului postbelic (anii '50-'80), 3) din faza postcomunistă (mai ales
din anii '90); II. Literatura
antilegionară: 1) democrato-stîngistă, 2) antonesciană, 3) comunistă, 4)
strict evreiască; III. Literatura
istoriografică cu pretenţii de obiectivitate: 1) românească (Gh. Buzatu
etc.), 2) străină (Armin Heinen etc.); IV.
Arhivele oficiale (guvernamentale, diplomatice, militare, poliţieneşti,
juridice etc.): 1) româneşti, 2) străine; V.
Declaraţiile orale ale unor martori autorizaţi (şi consemnate de persoane
autorizate). În "literatura" problemei se includ nu doar volumele sau
broşurile (expuneri doctrinare, expuneri istorice, comunicate, manifeste,
pagini memorialistice, pagini de corespondenţă etc.), ci şi articolele sau
menţiunile din mass media (scrise sau
"audio-vizuale", mai vechi sau mai noi, din ţară sau din străinătate,
cu o prudentă prioritate acordată presei contemporane evenimentelor). În ce
priveşte "literatura legionară şi prolegionară", de la un moment dat
(a doua jumătate a deceniului al cincilea) trebuie să se ţină tot mai serios seama
de divergenţele (adeseori foarte derutante) dintre punctul de vedere
"simist" şi cel "antisimist" (sciziune care constituie
marea tragedie internă a legionarismului postbelic). Numai din însumarea şi
analiza critică şi comparativă a tuturor acestor categorii de surse poate rezulta o imagine relativ obiectivă a "fenomenului
legionar".
[3] Nu contestă nimeni că există şi discursuri (pro)legionare de un
"subiectivism prost", în care interesele partizane şi zelul
propagandistic conduc spre o formă de idolatrie triumfalistă, anumite realităţi
fiind eludate sau "ajustate", iar limbajul alunecînd fie spre o
grandilocvenţă găunoasă şi desuetă, fie spre o anumită violenţă radicalistă şi
suburbană. Asemenea discursuri se compromit prin ele însele şi nu pot face obiectul
de interes al unui cercetător serios. Se întîmplă însă ca ele să aibă
echivalente în discursul antilegionar curent, aproape fără excepţie de o oarbă
visceralitate, împinsă pînă la injurie şi calomnie (mai ales sub pana
publiciştilor de origine evreiască sau a "fosilelor" ideologice ale
vechiului regim). Este oarecum curios că "subiectivismul prost" este
remarcat îndeobşte numai în contul anumitor persoane sau grupări
(neo)legionare, iar nu şi în contul împătimiţilor adversari ai dreptei
naţional-creştine!
[4] Unde a şi urmat şcoala primară, gimnaziul şi liceul, abia
studiile politehnice făcîndu-le la Bucureşti.
[5] Să remarcăm, în treacăt, că un Corneliu Coposu,
bunăoară, îl preţuia în mod deosebit. A se vedea, în volumul în discuţie,
textul intitulat "Cu privire la «extreme»".
[6] Realitatea este că, sub aspect pur politic, legionarismul poate
falimenta (iar după unii a şi falimentat, laolaltă cu celelalte mişcări
europene de dreapta); însă prin deschiderea lui moral-spirituală, prin civismul
său creştin, acţionînd social "în paralel cu linia Bisericii", el nu
poate falimenta decît o dată cu creştinismul însuşi.
[7] L-am cunoscut – ca şi pe bunul său prieten dr. Ionel Zeană (n.
1912), tot macedo-român – într-o lungă călătorie pe traseul Bucureşti-Budapesta-Londra-Glasgow-Toronto-Hamilton,
în 1992, şi am fost profund impresionat de extraordinara energie de care dădeau
dovadă, deşi se apropiau amîndoi de 80 de ani.
[8] Îmi vine în minte un pasaj din Memoriile lui Mircea Eliade: "Şi mai tîrziu, cînd tragedia se
consumase, unul din lucrurile care mă fascinau mai mult era să descopăr aceeaşi
credinţă, neclintită, la puţinii supravieţuitori ai măcelurilor" (ed.
Humanitas, 1991, vol. II, p. 30; întregul capitol XVI este închinat de Eliade
problemei legionare şi experienţei personale din lagărul de la Miercurea-Ciuc).
[9] Capitolul "Mişcarea Legionară şi aromânii"
este unul dintre cele mai interesante ale cărţii. Mai menţionez, în treacăt, că
sora sa, Atena, a fost căsătorită cu un alt legionar de vază, Leonte Radu din
Sibiu (şi el cu ani grei de închisoare). La aromâni, angajamentul legionar era
împărtăşit, foarte adesea, de familii întregi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu