Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de
către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob
Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de
20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel
Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia
Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul
revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a
sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici.
Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici.
(R. C.)
2006
«SFÎNTUL» MIŞA DIN
CLEJANI
Cînd spui Clejani, te gîndeşti
imediat la celebrul "taraf din Clejani", şi parcă îţi imaginezi
palatele pe are le-au construit ţiganii după 13 ani de cîntat pe la case mari
şi prin ţări străine... Cu greu ţi-ai putea imagina că mai toţi (doar vreo 3-4 sînt
mai răsăriţi) stau în case de chirpici, lipite cu bălegar, "aşa cum se
făcea înainte", cu copiii, cîte 6-7, duduind prin bătătură, cel mai adesea
în fundul gol, murdari şi cu ochişorii sticloşi adînciţi în dîre de praf
dospit... Dar noi în Clejani am fost, de fapt, să-l căutăm "Sfîntul"
Mişa, pe urmele unei legende care nu ne-a putut lăsa indiferenţi...
Curiozitate şi suspiciune. Pe drum, trecînd prin sate sărace şi
printre case pipernicite, bătute de vremuri şi uitate de toţi, ca să treacă
timpul, discutăm intrigaţi despre "Sfîntul" din Clejani, pentru că ni
se pare nefiresc totuşi ca într-o localitate prăfuită să existe, de 118 ani [1], trupul neputrezit al unui maior sîrb,
care a făcut istorie în ţara lui. În timp ce cîmpia pîrjolită de soarele dogoritor se scurge pe sub
ochii noştri, facem fel de fel de speculaţii. O fi fost blestemat, de nu a
putrezit? Unde l-au ţinut? O fi vreo tehnică secretă de păstrare a trupului,
care s-a pierdut în neguri? Dacă era vreun sfînt, cum de nu-i trecut în
calendar? Da’ ce caută o figură legendară într-un sat în care majoritatea
locuitorilor sînt ţigani? Cînd am ajuns în Clejani şi am oprit în dreptul
bisericii, ca vrednici urmaşi ai lui Toma Necredinciosul, plutea în noi o vie
curiozitate, împletită însă cu o suspiciune pregnantă.
Lăcaşul dintre ruine. În dreptul bisericii, cu hramul Sf.
Arhangheli Mihail şi Gavriil, roboteau nişte muncitori. Biserica în formă de corabie, cu turlă zveltă
pe naos – de proporţii mari –, ne-a impresionat prin masivitatea construcţiei.
Alb ca neaua, sfîntul lăcaş contrasta puternic cu un grup de puradei goi, are
îşi făceau de lucru lîngă nişte ruine jumătate tuciurii, jumătate roşiatice, de
caramidă care zîmbea ştirb la soare. În aşteptarea preotului, ne-am toropit de
căldură, de acea secetă prăfuită a Cîmpiei Române. Soarele care ne bate în cap
ne face şi mai sceptici, în timp ce privim chiorîş, încercînd să străpungem cu
puterea minţii misterul "Sfîntului" de pripas.
Apare şi părintele Costel Ciocan, care, în
ciuda căldurii sufocante, îşi poartă cu demnitate reverenda preoţească. Imediat
după ce facem prezentările, îmi dau seama că este un vrednic om al Bisericii,
după pasiunea cu care vorbeşte despre Casa Domnului. Cu dragoste, cu
gingăşie... Şi repede, foarte repede. Vrea să ne spună atîtea şi cît mai multe
deodată. Părintele a ajuns în parohia Clejani în 1994 şi a găsit o biserică în
ruină, afectată de cutremurul din 1977. Ca să nu credem că le înfloreşte cumva,
părintele ne arată şi fotografii ale bisericii de atunci. Încet-încet biserica
a fost reconstruită, iar în 1996 resfinţită de PS Vincenţiu Ploieşteanul.
Boierul sîrb din Cîmpia
Română. Din
vorbă în vorbă ajungem şi la ctitor. "Maiorul Mişa Anastasievici s-a născut în 1803 şi era
un oier sîrb. Avea moşie aici, dar era extrem de bogat şi la el în ţară. Casa
sa din Belgrad este acum clădirea Universităţii şi are 365 de camere. Averea
lui era estimată la 200 de milioane de dolari, cum ar veni acum în monedă
forte. Avea zeci de vapoare, 23 de cămăşerii, iar peste 1000 de oameni lucrau
pentru el. Un mare filantrop şi milostiv, numai în România a ridicat trei
biserici: aceasta, biserica Sf. Apostol şi Evanghelist Luca din comuna Brînceni
şi cea din Valea Pragului, în Banatul Sîrbesc".
La intrarea în biserică există un monument al
maiorului, ridicat de Liga de Prietenie Româno-Sîrbă. Pe pisania bisericii
scrie: "S-a zidit acest sfînt sanctuariu de maiorul Mişa Anastasievici,
proprietarul moşiei Clejani şi cetăţean al Belgradului din principatul Serbiei,
consacrînd Sf. Arhanghel Mihail, în zilele fericite ale domniei Prea Înaltul
Domn al Principatelor Unite Române Alexandru Ioan I – 1864".
În biserică se mai pot vedea o parte din
picturile lui Gh. Tattarescu, celebrul pictor care a înfrumuseţat-o în
totalitate. În pronaos,
de-o parte şi de alta a uşilor, se pot observa tablourile în ulei ale
ctitorilor: maiorul Mişa Anastasievici, în dreapta, şi soţia sa, în stînga.
Contrastînd violent cu sărăcia satului, pardoseala este din mahon şi marmura de
Carrara.
O biserică de 120000
de galbeni. "Biserica
aceasta a fost construită în 1864, cu meşteri italieni, şi a costat 120000 de
galbeni. Strănile sînt aduse şi făcute din lemn de cireş, la Viena, iar ceasul
tot acolo. Numai ca să repar ceasul, mi s-au cerut 11000 de euro!", ne-a
povestit părintele. Tot de la el aflăm că ruinele din faţa bisericii aparţin
şcolii construite în 1865 de maiorul Mişa, cunoscută sub numele de "Institutul
de la Clejani". Construcţia era sub formă de careu, cu un etaj, fiind
prima şcoală modernă din judeţul Vlaşca, din timpul domniei şi reformei lui
Alexandru Ioan Cuza. Şcoală modernă construită special pentru copiii ţăranilor,
clăcaşilor din această comună şi din împrejurimi. Clădirea a luat foc la un
revelion tovărăşesc, organizat de comunişti prin anii ‘80, şi nu a mai fost
refăcută niciodată, deşi este un monument istoric. Ba mai mult, locuitorii din
Clejani folosesc acum, fără nici o jenă, cărămizile la construcţii particulare.
Maiorul mort de 118 ani n-a putrezit! Din explicaţie în explicaţie, ajungem şi la
ceea ce ne incita curiozitatea cel mai tare, adică la "locul de veci"
al maiorului. În naos, în partea dreaptă a bisericii, cum te uiţi spre
catapeteasmă, stă mormîntul lui Mişa Anastasievici. O placă mare de marmură şi
un basorelief amintesc că aici odihneşte patriotul sîrb. La capătul mormîntului,
lîngă cruce, se deschide un tunel, aproape imperceptibil. Scările duc la
criptă. Pînă caută părintele ceva de luminat, noi, ca să ne facem curaj, îl mai
iscodim: "E stafidit?". "Nu, e intact". "Probabil are
un microclimat special acolo şi e ermetic închis, de nu a putut să putrezească".
"Aşa am crezut şi eu, dar iarna se abureşte geamul şi se văd picăturile de
apă în interior, deci are legătură cu exteriorul. Au fost şi de la
Medico-Legal, au fost doctori renumiţi, şi nimeni nu a ştiut să ne dea vreo
explicaţie". Explicaţia istorică sună sec, fără să aducă vreo lămurire: "Trupul
său se găseşte şi astăzi îmbălsămat în cavoul-subsol din biserică şi se pot
vedea foarte bine capul şi o parte din corp, fără să fi suportat stricăciuni,
fiind conservat foarte bine".
Îmi fac curaj, mai mult să nu mă fac de rîs
faţă de colega noastră, care pare să nu aibă nici o teamă. Intrăm pe rînd în
criptă, părintele aprinde un neon, iar noi luminăm cu o lampă mormîntul, care e
placat cu marmură şi prevăzut cu geam în dreptul capului defunctului. De
aproape, aplecaţi cu lanterna peste coşciugul lui, ţi se ridică părul pe ceafă
şi nu ştii dacă să-i zici "sfînt" sau "minune", iar
creierul caută în gol cuvinte în măsură să descrie grozăvia imaginii, ori
termeni de comparaţie de care să se agaţe. Probabil vă imaginaţi că am dat
peste o mumie! Ei bine, nu! Prin geamul mormîntului, dublat de cel al
coşciugului, am văzut un chip intact, ce părea al unui om care doarme...
Chipul mortului e
neschimbat! Acolo
era un mort care păstrase apa în ţesuturi timp de 118 ani! Rozaliu şi cărnos,
cu mustăţile roşii, aşa cum l-au îngropat în 1885! De obicei, morţilor le cresc
părul şi unghiile, însă maiorul Mişa este neschimbat. Cu părul şi favoriţii
aranjaţi la fel ca în timpul vieţii, te uluieşte şi te înspăimîntă. Mintea
refuză să înţeleagă, cauţi în zadar explicaţii logice. Nici hainele nu s-au
deteriorat, nici culorile nu s-au schimbat, nici un miros în criptă, de parcă
ieri ar fi fost pus acolo ca să tragă un pui de somn!
Simt nevoia să ies imediat afară din criptă,
dintr-o frică animalică, crescută pe tăcute din perplexitatea încercată în faţa
unui mister pe care nimeni nu-l poate explica. Îmi cam tremură mîinile, şi îmi
tremură şi vocea cînd îi răspund preotului, care, vizibil satisfăcut de reacţia
noastră, mă întreabă ce cred. Încerc o altă explicaţie: o fi fost blestemat.
Însă preotul Ciocan mi-o retează iarăşi, scurt: i s-au făcut demult citirile de
dezlegare. Şi nu o dată, ci de mai multe ori, ultima dată chiar de către doi
episcopi: PS Vincenţiu şi PS Calinic. Dacă era blestemat, putrezea; mai mult,
cei blestemaţi nu rămîn neschimbaţi, ci se îngălbenesc sau devin vineţii.
De ce sicriu cu
geam?! "Aşa
păţesc toţi, staţi linistiţi. Păi, cînd vin sîrbii – a fost chiar şeful de Stat
Major la el –, rămîn trăsniţi. Nici nu le vine să creadă", ne mai
încurajează părintele. Au fost legişti, profesori de la Universitate care s-au
zgîit pe geam, ca şi noi, şi mai mult decît că aşa ceva nu s-a prea pomenit pînă
acum n-au ştiut nici ei să zică". Din cîte ştie părintele, nimeni nu a
umblat pînă acum în interior, şi nici nu are de gînd să o facă, dacă nu vor
hotărî cei de la Patriarhie. Ştie doar că cei de la Liga de Prietenie Româno-Sîrbă
ar fi cerut canonizarea sa. Însă treaba asta durează, pentru că, după canoanele
ortodoxe, pentru a fi sfînt trebuie să întruneşti mai multe condiţii: viaţă
milostivă, trup nestricăcios, dar şi înfăptuirea de minuni. Or, de minuni nu
ştie nimeni nimic, deşi lumea din partea locului îi spune "Sfîntul".
La întoarcere, pe drum, discutăm din nou
despre ce-am văzut, iar în maşină mi se pare frig, deşi afară este o zăpuşeală
de nedrescris. Pe lîngă toate enigmele de mai sus, mai e un lucru care mă
intrigă cel mai mult, o întrebare care-mi sfredeleşte creierul: de ce maiorul
Mişa Anastasievici a vrut să fie îngropat într-un sicriu cu geam? Ştia el că nu
va putrezi?! Şi iar mă încearcă un fior, în timp ce în minte îmi revine,
severă, figura maiorului, cu favoriţii săi de epocă. Mai tîrziu, la fel ca şi
senzaţia de groază, întrebările se estompează, pe măsură ce în subconştient se
instalează ideea că am văzut o minune. Iar minunile trebuie lăsate aşa cum sînt,
neexplicate. La urma urmei, de aceea sînt minuni, pentru că noi nu le putem
înţelege...
Mişa
Anastasievici, "capetan dunarian". Unul dintre voluntarii din Serbia, care
luptau împotriva Imperiului Otoman, a fost şi Mişa Anastasievici, "capetan
dunarian". În 1804, sub conducerea lui Rarg-Gheorghe, poporul sîrb s-a
răsculat împotriva turcilor, învingindu-i şi eliberînd cea mai mare parte din
Serbia. Mişa Anastasievici, o personalitate în istoria poporului sîrb, este
cunoscut drept "capetan dunarian", deşi nu condusese vreun vas. A
început ca zilier, fiind foarte sărac.
În 1813, turcii reocupă Serbia şi se răzbună
cumplit. Sîrbii s-au răsculat din nou în 1814, sub conducerea lui Miloş
Obrenovici, iar Mişa Anastasievici a fost unul dintre cei mai buni tovarăşi ai
cneazului Miloş. Mişa a reuşit să devină unul dintre cei mai mari negustori şi
politicieni ai vremii. A început să ţină negoţ cu sare, făcînd drumuri cu
vapoarele pe Dunăre şi aprovizionînd toate oraşele din Balcani cu acest produs.
În 1816 şi-a început cariera de negustor, în
domeniul vapoarelor. Cu 7000 de groşi şi-a cumpărat primul vapor mare de
transport pe Dunăre, transportînd de
trei ori mai multe mărfuri din Poreci la Belgrad decît ceilalţi negustori. Cu
ajutorul a doi profesori, Mişa a devenit, zice-se, cel mai mare negustor din
Balcani.
Dar Mişa Anastasievici se afirmă şi pe plan
politic. El făcea parte din organizaţia secretă "Societatea Amicală",
avînd ca program eliberarea popoarelor din Balcani supuse de turci. Prin
legăturile cu negustorii greci, a cunoscut activitatea revoluţionară a Eteriei.
Legăturile şi corespondenta dintre Alexandru Ipsilanti şi cneazul Miloş se
făcea prin intermediul lui Mişa. În urma eşecului răscoalei de eliberare din
Grecia, Mişa a strîns donaţii pentru Grecia, iar însuşi poetul Byron a
călătorit pe vaporul lui. Din cauza îngheţurilor mari din 1825, Mişa pierde
vapoarele, acestea fiind distruse de blocurile de gheaţă de pe Dunăre. Cneazul
Miloş îi vinde un vapor mare cu 10000 de groşi şi totodată îi deschide credite
nelimitate. În timpul războiului ruso-turc din 1829, Mişa cumpără vapoare de la
negustorii turci, cîştigînd de 700 de ori mai mult decît plătise şi ajunge din
nou cel mai mare negustor din Balcani. În perioada Statului autonom sîrb,
cneazul Miloş îl numeşte, în anul 1833, "capetan dunarian". În 1849
era proprietar a 74 de vapoare şi avea în serviciul său cam 1000 de angajaţi.
Moşia de la
Clejani. În
anul 1830, se deplasează în Ţara Românească, ca angrosist de cereale. A ajuns
şi prin părţile localităţii Clejani, jud. Vlaşca, cumpărînd cereale de la
logofătul Stan, fiul lui Stancu Nicoară.
Mişa a făcut negoţ cu cereale şi sare. "Un kilogram de sare ajungea
să valoreze cît un kilogram de carne"
(cf. Marele dicţionar geografic al românilor,
vol. IV, Bucureşti, 1901, p. 473). Una dintre fiicele sale s-a căsătorit cu
nepotul lui Gheorghe Karagheorghevici. Mai tîrziu, Mişa îşi pierde, din cauza
speculaţiilor, o mare parte din avere. La decădere a contribuit şi luxul prea
mare în care trăia familia: de pildă, doar cînd pleca la vînătoare cheltuia
peste 2000 de ducaţi. În 1863, Mişa a terminat palatul său din Belgrad,
construit în piaţa mare şi care l-a costat 100000 de ducaţi. Între 1863-1864, construieşte în România, la
moşia sa din Clejani, jud. Giurgiu, un palat de proporţii mici, cu un etaj,
după tipul celui din Belgrad. Aici a construit şi minunata biserică în stil
gotic, pentru a cinsti trecutul de luptă împotriva turcilor şi în amintirea
bătăliei date de Radu de la Afumaţi, la 1522, chiar la Clejani, pe apa
Neajlovului.
Măreţie şi declin. La 14 februarie 1863, Mişa
Anastasievici îşi dăruieşte palatul din Belgrad învăţămîntului, acesta devenind
clădirea Academiei din Iugoslavia.
Între 1865-1866 pierde monopolul pe sare, iar
venitul său scade foarte mult. După această perioadă, activitatea sa se
desfăşoară în România. În 1866, "capetanul dunarian" Mişa
Anastasievici este înaintat la gradul de maior şi tot el este cel care-l aduce
cu vaporaşul, pe Dunăre, pînă la Turnu-Severin, pe Prinţul Carol de
Hohenzollern. După această dată, activitatea sa politică şi comercială scade,
el rămînînd mai degrabă un boier scăpătat, cu oarece relaţii, care-şi va duce
viaţa mai departe la moşia sa din Clejani, sau la Bucureşti şi Belgrad.
În anul 1885, pe data de 21 ianuarie, Mişa
Anastasievici moare la Bucureşti şi este înmormîntat în incinta bisericii din
Clejani, zidite de el la 1864-1865, pe care continuă s-o vegheze din sicriul cu
geam, sfidînd parcă tăcut mirările noastre înfiorate...
Florian BICHIR
(din volumul de
reportaje creştine
Credinţa noastră cea de toate zilele,
în curs de apariţie
la Editura Revistei
"Lumea Credinţei"
din Bucureşti [2])
[1] Acum s-au făcut 126. [Nota Blog]
[2] Cartea a apărut în acelaşi an şi la aceeaşi editură,
dar cu un alt titlu: Reporter pe tărîmul
minunilor. 25 de popasuri mărturisitoare. În volum, textul se află la pp. 71-79.
[Nota Blog]
* Florian Bichir, "«Sfîntul» Mişa din Clejani", în Puncte cardinale, anul XVi, nr. 11/191,
noiembrie 2006, p. 12 (cu urm. în p. 13).
Mai puteţi citi pe
acest blog:
(1999)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire