† GABRIEL CONSTANTINESCU: ULTIMUL INTERVIU

SUMARUL BLOGULUI

În seara zilei de sîmbătă 6 martie 2010, acasă la Sibiu, după o lungă agonie, s-a stins din viaţa aceasta fostul prizonier de război şi fostul deţinut politic Gabriel Constantinescu, întemeietorul şi directorul revistei sibiene Puncte cardinale (1991-2010). Încă din toamnă, cînd l-am sărbătorit la împlinirea vîrstei de 88 de ani, era ţintuit la pat de boala necruţătoare (un cancer pulmonar, cu metastază la creier). În numărul jubiliar al Punctelor cardinale din ianuarie-februarie 2010 (ultimul pe care a apucat să-l vadă ieşit de sub tipar), ce a marcat intrarea în cel de-al douăzecilea an de apariţie neîntreruptă, i-a fost publicat cel din urmă interviu, consemnat de prietenul Claudiu Târziu. Îl postez şi aici, cu cea mai înfiorată reverenţă, ca pe testamentul său moral-spiritual, chemînd la rugăciune pentru sufletul pornit acum spre vămile văzduhului şi pentru mîngîierea familiei îndurerate (Maria Blaj Constantinescu; Ligia, Toma şi Andreea Banea; Eugenia, Oscar şi Cristina Auner). Slujba de înmormîntare va avea loc marţi 9 martie, de la ora 13.00, la Catedrala Episcopală “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din str. Gh. Dima (Sibiu). Voi reveni pe acest blog cu o mai amplă evocare a personalităţii sale în cursul săptămînii viitoare. Punctele cardinale – care l-au preocupat pînă în ultimele clipe viaţă – vor continua să apară, cu efortul conjugat al familiei, al redacţiei şi al prietenilor apropiaţi, pe tot parcursul acestui an, aşa cum şi-a dorit şi a lăsat cu limbă de moarte. (R. C.)

Iată-vă, domnule Gabriel Constantinescu, în cel de-al 20-lea an al Punctelor cardinale! Ce sentiment vă stăpîneşte?

De bucurie că am ajuns pînă aici şi de amărăciune că nu mai am tot atîţia ani mai puţin, ca să mă mai pot gîndi serios nu numai la trecut, dar şi la viitor. Eu fac parte dintr-o generaţie crescută în cultul datoriei împlinite. Şi am căutat şi eu, pe cît am putut, să-mi împlinesc datoria mea, atît înainte, cît şi după decembrie 1989. Am ţinut la Puncte cardinale ca un părinte la un copil. Le-am zămislit, dar nu le-aş fi putut creşte fără sprijinul entuziast şi generos al tuturor celor cu care am împărtăşit credinţa, idealurile şi munca de fiecare lună. Le mulţumesc că m-au ajutat pînă acum şi îi rog să mă ierte că eu nu prea îi mai pot ajuta de acum înainte...

Cum aţi reuşit să formaţi această echipă, care a rezistat aproape neschimbată atîta timp?

Nu am format-o eu; a dat Dumnezeu să ne întîlnim şi să ţinem la un loc. Nu numai echipa redacţională propriu-zisă, ci tot lotul, ca să zic aşa, care e mult mai extins. E aici, în 20 de ani de apariţie neîntreruptă, munca multor oameni, ştiuţi şi neştiuţi. Din familia mea şi în sens restrîns, dar şi în sens larg, de înrudire sufletească. Poate că nu am realizat tot ce ne-am fi dorit să realizăm, poate că n-am făcut întotdeauna tot ce trebuia sau aşa cum trebuia, dat am arătat măcar că este cu putinţă, chiar în această vreme a tuturor dezbinărilor, să fie oamenii solidari pe termen lung, să pună preţ pe nişte principii şi să jertfească pentru ele. Nu-i puţin lucru, cred eu.

De fapt, care este, spusă cît se poate pe scurt, povestea Punctelor cardinale?

Păi totul a început pe la jumătatea anului 1990, cînd mai toată generaţia închisorilor, şi eu o dată cu ea, am început să ne dăm seama, din mersul evenimentelor, că speranţele din decembrie ’89 fuseseră mai degrabă o amăgire. Relansarea Securităţii sub numele de S.R.I., rezultatele alegerilor din luna mai, chemarea minerilor pentru a apăra “democraţia originală” şi reprimarea sîngeroasă a Pieţii Universităţii, toate acestea m-au pus în faţa alternativei: resemnare sau luptă. Valorificînd singurele urmări pozitive ale evenimentelor din decembrie ’89, adică libertatea de asociere şi libertatea de expresie, am optat pentru luptă, iar arma aleasă fost cuvîntul. Cu un grup restrîns, alcătuit din foşti deţinuţi politici şi din tineri intelectuali sibieni, am luat iniţiativa înfiinţării unei publicaţii care să apere tradiţia românească autentică, demascînd diversiunile neocomuniste, dar şi orice alte forme de stîngism anticreştin şi antinaţional. Primii “militanţi” de bază în redacţia Punctelor cardinale au fost camaradul de puşcărie Constantin Iorgulescu, din Mediaş, şi tînărul inginer Constantin Apolzan, din Sibiu.
Iniţiativa noastră a găsit repede sprijin la Bucureşti, mediator fiind scriitorul Marcel Petrişor, şi el fost deţinut politic. Istoricul Demostene Andronescu, alt fost deţinut politic, şi Răzvan Codrescu, profesor de română din generaţia tînără, care scoseseră mai înainte o foaie numită Veghea, ni s-au alăturat în mod fericit. Cu timpul, cercul colaboratorilor s-a lărgit, angajînd şi vechiul Exil anticomunist. Numărul de pagini a crescut şi el: întîi de la 8 la 12, apoi de la 12 la 16, iar uneori chiar la 24. Dar a fost în primul rînd o creştere calitativă, experienţa acumulată spunîndu-şi cuvîntul. Nu zic că au fost eliminate toate stîngăciile, sau toate excesele de ton, dar s-a ajuns la un plus de echilibru matur, pe care nu l-au nimerit întotdeauna publicaţiile de dreapta...

Cu doamna Maria Constantinescu

Într-o declaraţie despre Puncte cardinale, scriitorul Dan Stanca spune: “Plecînd de la titlul cărţii lui Crainic Puncte cardi­nale în haos, cred că această revistă tensionează spiritul şi, strîngînd în jurul ei colaboratori de prestigiu, ar putea să fie nu Axa sau Buna Vestire, aşa cum se crede îndeobşte despre ea, ci Gândirea sau Vremea acestui prezent problematic”. Editorul Gabriel Stănescu este însă de altă părere: “Am răsfoit-o curios, cu gîndul la Nichifor Crainic... Nu, nu era o revistă care să continue linia gândirismului interbelic, ci mai degrabă o replică vie, necesară, dar şi argumentată la acea «teroare a istoriei» de care vorbea Mircea Eliade”. Cine are mai degrabă dreptate?
Unii mai cred că denumirea revistei ar fi fost preluată din titlul cărţii lui Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos. Am spus şi cu alte ocazii că e o simplă coincidenţă. Ceea ce am avut noi în vedere, dincolo de orice aluzie sau înrudire culturală, a fost ideea pură şi simplă de orientare, de recuperare a reperelor, atît de necesară unui popor dezorientat cu brutalitate de lungile decenii de comunism. Nu ne-am propus să fim nici Axa, nici Gândirea, nici altceva decît am fost sau am putut fi în contextul acestor vremuri, care nu prea mai seamănă cu cele de odinioară şi în care dreapta adevărată, creştină şi naţională, continuă să fie mai mult un deziderat decît o realitate. Autodefinindu-ne ca “Periodic independent de orientare naţional-creştină”, noi am încercat să provocăm la o reconstruţie a dreptei pe fondul noilor realităţi, iar nu la o simplă imitaţie epigonică a dreptei interbelice. Trecutul trebuie avut în vedere, dar nu poate fi reiterat ca atare. Este ceea ce n-au înţeles, din păcate, mulţi supravieţuitori de bună credinţă ai Mişcării Legionare şi mulţi tineri exaltaţi sau teribilişti, care au preferat unei reconstrucţii anevoioase o agitaţie ieftină şi anacronică.
Am auzit spunîndu-se că la început – eu nu v-am descoperit decît în ultimii 16-17 ani – aţi fi fost, totuşi, o revistă de partid, cu angajare democrat-creştină...
E mult prea mult spus, chiar dacă nu-i total neadevărat. Să încerc să mă explic. La începutul anului 1990, un grup de foşti deţinuţi politici înfiinţase o formaţiune politică de inspiraţie occidentală, mai ales germană, Uniunea Democrat Creştină (U.D.C.). Prin ianuarie 1990, venind la Bucureşti, întîlnisem la sediul acesteia, din Piaţa Amzei, mulţi camarazi de temniţă şi de prizonierat în U.R.S.S., unii intelectuali de o valoare deosebită (ca de exemplu regretatul Virgil Alexandru Ioanid), majoritatea foşti legionari sau membri ai Frăţiilor de Cruce. Am încercat să sprijinim publicistic U.D.C., ca prim nucleu al unei drepte în reconstrucţie, căreia nu-i putea strica în context o firmă europeană. Dacă această formaţiune politică ar fi viat, poate că ar fi fost un cîştig pentru dreapta din România, nu ştiu... Cert este că Securitatea a avut însă grijă să infiltreze U.D.C.-ul, chiar la vîrf, cu agenţi pregătiţi din vreme, unii recrutaţi chiar din emigraţie. Unul dintre aceştia, lider al partidului, a şi făcut, cu un prilej oficial, următoarea declaraţie: “Primim în partid foşti comunişti, dar nu primim foşti legionari”. Ei bine, a doua zi, sediul U.D.C. era gol de valori autentice… În acel moment, deşi personal n-am fost membru al Legiunii, am hotărît să ne delimităm principial şi să menţionăm explicit “independenţa” Punctelor cardinale, ca să evităm orice confuzii sau suspiciuni. N-am fost niciodată “organ de partid” – nici legionar, nici nelegionar.
În ce priveşte precizarea: “de orientare naţional-creştină”, ea s-a impus conştiinţei noastre din momentul în care P.N.Ţ. şi-a adăugat, din interese strict conjuncturale, codiţa “creştin şi democrat”; “creştin-democraţia” potenţială a fost atunci iremediabil confiscată de politicianism. Ţărăniştii au ucis-o demagogic, din faşă, ei rămînînd şi astăzi fără o adevărată identitate doctrinară, şi cu atît mai puţin creştină… La fel se întîmplă acum, am impresia, cu ideea de “conservatorism”, asumată abuziv de P.C., sau cu cea de “partid popular”, spre care tinde P.D.-L. în dorinţa de a se delimita formal şi de social-democraţie, şi de liberalism... În România, tot ce atinge politicianismul se spurcă sau se ieftineşte; şi dispare, în orice caz, ca alternativă credibilă şi viabilă pentru o dreaptă adevărată.
Pentru că a venit vorba de etichete doctrinare sau ideologice, în ce raport vă aflaţi cu legionarismul, de care sînteţi curent acuzaţi, ca publicaţie şi ca grupare?
Avem convergenţe certe, nu la nivelul formelor, ci la cel al principiilor directoare: slujim, după puteri, acelaşi ideal naţional şi creştin. Ca şi vechiul legionarism, credem că înnoirea socială pleacă de la om, mai precis de la o reformă moral-spirituală. Nu ne asumăm excesele trecutului legionar (care şi-au avut, totuşi, motivaţia lor politică şi psihologică), dar ne înclinăm cu respectul cuvenit în faţa sacrificiilor legionare şi nu uităm persecuţiile pe care aceşti cruciaţi ai românismului integral le-au îndurat sub toate regimurile de dictatură (carlist, antonescian, comunist).
Concret, ce v-aţi propus în mod prioritar cu Punctele cardinale şi cît consideraţi că aţi realizat din ce v-aţi propus, pînă în acest al 20-lea an?
Mai întîi, am ţinut să cinstim memoria celor căzuţi (pe front, în munţi, în lagăre, în închisori) şi să încercăm să le facem dreptate. Apoi am creat cîteva punţi: între bătrîni şi tineri, între ţară şi Exil, între confesiunile creştine tradiţionale ş.a.m.d. Ne-am atras un public fidel şi am arătat că o publicaţie serioasă de dreapta este posibilă şi că Tradiţia poate răspunde plauzibil provocărilor actualităţii.
Sigur, formulat de mine, bilanţul nu poate fi decît unul subiectiv. O idee ceva mai obiectivă cred că îşi poate face cineva din părerile formulate pe scurt de cîţiva cititori reprezentativi, aşa cum pot fi citite în paginile următoare [cf. Puncte cardinale, anul XX, nr. 1-2/229-230, ianuarie-februarie 2010, pp. 5-7, care pot fi accesate şi aici – n. R. C.].
Cum vedeţi situaţia politică de astăzi a României?
Dreapta adevărată în România este încă firavă şi marginalizată. În prim-plan se înghesuie să se ilustreze o “dreaptă” contrafăcută (“o dreaptă a stîngii”, cum îi place lui Răzvan Codrescu să spună), gen P.N.L., P.D.-L. sau P.N.G. Eu am fost la recentele alegeri prezidenţiale de partea lui Traian Băsescu, dar fără să-l idealizez şi fără să cred vreo clipă că P.D.-L. ar putea ţine loc de dreapta pe scena politică. A fi conjunctural “mai la dreapta” nu înseamnă “a fi de dreapta” (cum tot Răzvan Codrescu aduce aminte chiar într-un articol din acest număr [“Pseudomorfozele contemporane ale dreptei. Butaforii politicianiste la «dreapta stîngii»”, p. 8]). Mă tem că mai trebuie încă vreo 20 de ani ca România să iasă din toate consecinţele comunismului… Acesta este însă de-acum pariul altor generaţii…

A consemnat

Claudiu TÂRZIU

Cu cele două nepoate:

Cristina Auner şi Andreea Banea

VOLUME PUBLICATE DE REGRETATUL
GABRIEL CONSTANTINESCU

* Filosofia arabă a istoriei. Ibn Haldun, Editura Anastasia (Colecţia “Religiile Cărţii”), Bucureşti, 1996;
* Marginalii la Talmud, Editura Dacia (Colecţia “Homo religiosus”), Cluj-Napoca, 1999;
* Evreii în România (secolele XVI-XX), Editura FRONDE, Alba Iulia-Paris, 2000;
* Gîlceava anticomunistului cu lumea. Cronica unui deceniu de tranziţie (1991-2001), Editura Christiana, Bucureşti, 2002;
* Şah la rege. Declinul monarhiei române în secolul XX, Editura Christiana, Bucureşti, 2007 (în curs de reeditare la aceeaşi editură).

Una dintre ultimele fotografii

(de la stînga la dreapta: M. Petrişor, R. Codrescu, D. Andronescu,

G. Constantinescu, E. Călinescu, J.-V. Iamandi)