LUCIAN D. POPESCU: DESPRE OAMENI VII

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Profesorului Ştefan Stănescu

Este ceva, în lumea recentă în care trăim, care mă pune din ce în ce mai des în imposibilitatea de a înţelege ce se întîmplă. Adică de a înţelege care sînt resorturile fenomenelor cotidiene. Nu că mai înainte aş fi priceput totul. Dar în mod cert altădată ziua mă surprindea mai rar cu factologia ei.

Am să relatez trei întîmplări mărunte şi monstruoase – mărunte din unghiul statisticianului, dar monstruos de importante din perspectiva celor implicaţi direct ori indirect – pe care, dacă nu aş le-aş fi fost martor sau dacă nu mi-ar fi fost relatate la prima mînă de persoane dincolo de orice suspiciune, le-aş fi crezut inventate.

Mai întîi închipuiţi-vă o persoană de vreo 35 de ani. Bărbat în putere, cu studii superioare şi o ocupaţie care îi înlesneşte prosperitatea, ceva în domeniul imaginii şi promovării. Nu are contracte cu statul. Ar face parte din middle-class, dacă ar exista aşa ceva la noi, poate chiar high-end middle class. Fără să fi experiat comunismul şi fără să fi beneficiat ori să fi fost prejudiciat de el, e neatins de tarele lui. E un tip eco-friendly, mănîncă şi se poartă bio, nu fumează şi nu aruncă hîrtii pe jos. Selectează gunoiul chiar dacă ştie că, selectat, gunoiul va fi amestecat în cele din urmă în groapa de gunoi bucureşteană, şi chiar dacă ideea inutilităţii îl cam irită. Este esenţialmente politicos, dar are nerv şi îşi cunoaşte drepturile. Respectă cu obstinaţie regulile urbanităţii, mai ales cînd e la volan. O face demn. “Un gentleman nu se grăbeşte niciodată” e ceva ce îi răsună adesea în cap. E ponderat.

Şi, într-o bună zi, cu toate astea, e cît pe ce să lovească o femeie aflată regulamentar în traversare pe trecerea de pietoni. Reuşeşte cu greu să o evite, trece pe sub nasul ei terifiat, îşi continuă deplasarea pe lîngă echipajul de poliţie locală staţionat la mică distanţă şi care e imposibil să nu îl fi văzut, dar care – domnul cel corect nu ştie de ce – nu îl opreşte. În aceeaşi zi, povesteşte indignat unui prieten la fel de corect:

- Nu ştiu cum s-a întîmplat, că eu dau prioritate la toată lumea pe trecere. Dom’le, îţi zic cinstit, n-am văzut-o din cauza stîlpului din dreapta... Stîlpul maşinii... Ştii, la maşina mea ăsta e lat. S-o fi mişcat şi ea prea repede, nu ştiu… Oricum, eu în orice caz eram de vină!

Povestind, se aprinde şi ajunge la ceea ce i se pare cel mai de seamă în toată întîmplarea:

- Dom’le, da’ imbecilii ăia de poliţişti trebuie daţi afară! Păi de ce nu m-au sancţionat?! Stau aiurea pe stradă, plătiţi din banii mei! De ce nu m-au oprit? Asta era o chestie de luat permisu’! Tu ştii cîte accidente se întîmplă pe trecerea de pietoni? De ce nu mi-au luat permisu’?

Şi domnul cel corect continuă expunînd recentele şi proastele schimbări ale legislaţiei care guvernează situaţiunea respectivă. Are perfectă dreptate. Se întreabă cum de a fost atît de lipsit de civism încît să nu reţină numărul maşinii de poliţie pentru a putea face plîngere – poate chiar penală, dar nu îşi dă seama exact cum să o încadreze –, împotriva poliţiştilor care, plătiţi din banii lui, nu i-au luat permisul.

Obiecţia prietenului său, care cunoaşte legea chiar mai bine decît el, că poliţiştii locali nu sînt competenţi din punct de vedere legal să sancţioneze astfel de fapte, nu îl pune în dificultate şi nici nu îl domoleşte:

- Dom’le, da’ trebuia demult schimbată legea! Nu e posibil aşa ceva! De la A.N.A.F. să fi fost şi trebuia să-mi ia pemisu’! Nu, nu! Totul merge aiurea! Scuze, mă sună cineva de la firmă... Hai, spor!

Nu ştiu cum era îmbrăcat domnul cel corect, dar mi-l pot închipui îmbrăcat într-un costum modern, cu pantaloni cu dungă fermă, însă aproape mulaţi, uşor ridicaţi pe glezne şi cu şosete de culori diferite. Nu din neglijenţă. Ci conform modei...

În aceeaşi zi, în alt colţ al Bucureştiului, închipuiţi-vă că murea de cancer un bugetar cam de aceeaşi vîrstă, pătruns în breaslă pe baza unui concurs extrem de dur şi riguros organizat. În ultima vreme, în stadiul final al bolii, nu a mai putut să îndeplinească lucrările cu gradul normal de dificultate, foarte ridicat, pentru slujba sa. Strict legal, ar fi trebuit să intre în concediu medical, iar după 6 luni sau maximum 9, să devină pensionar pe caz de boală. Însă asta ar fi atras o scădere foarte mare a veniturilor, pentru că pensia de boală ar fi fost mult mai mică decît salariul. Aşa că şeful i-a atribuit cîteva lucrări net inferioare ca dificultate, puţine, numai să poată fi păstrat în serviciu. Îi dădea de lucru aproape de formă. Ceva ce, într-adevăr, în alte condiţii ar fi de neconceput. Colegilor li s-au repartizat şi lucrările lui obişnuite, dar colegii erau foarte mulţi, aşa că diferenţa de muncă în plus era realmente nesemnificativă pentru ei. Ar fi fost la fel şi dacă bolnavul ar fi plecat în concediu medical, iar apoi la pensie, pentru că postul ar fi rămas neocupat mult timp după pensionare. Toţi colegii ştiau că diferenţa de venituri îi era foarte necesară, pentru că soţia lui nu mai putea să meargă la serviciu. Aveau un copil autist care trebuia supravegheat permanent, pe care îl iubeau şi pe care nu îl voiau abandonat într-o instituţie.

După moarte, colegii au dat sfoară în ţară şi mulţi omologi au participat la o chetă de ajutorare.

Dar încă în viaţă fiind muribundul, unul dintre colegi – aici masculinul are funcţia generalitaţii, nu a indicării sexului respectivului coleg, căci nu importă dacă e bărbat sau femeie – a făcut plîngere împotriva şefului pe motiv că îl favorizează pe bolnav...

Într-o sîmbătă am dus-o pe prietena mea cea mai bună, soţia mea, la facultatea de stat la care predă. Uneori sîmbăta ţine seminarii suplimentare pentru studenţii interesaţi. Matematica e grea, acum e uşor să iei bacalaureatul fără să ştii nimic, la inginerile se intră fără examen, iar universităţile nu mai primesc fonduri dacă studenţii sînt picaţi şi nu trec în anul următor. Combinaţia e ucigătoare, iar studenţi interesaţi să înveţe cînd se poate şi fără sînt din ce în ce mai puţini.

Trecînd prin curte, văd o persoană îmbrăcată în hainele distinctive, imposibil de confundat, ale femeii de serviciu. Mă gîndesc cu mulţumire că cei de aici nu au externalizat. Mi se strînge inima cînd mă gîndesc cîţi bani se cheltuie în instituţiile bugetare de unde – oare de ce? – au fost concediate femeile de serviciu pentru a face loc firmelor particulare de curăţenie. La mine la insitituţie, tot bugetară, de cînd au apărut cele patru angajate ale firmei private în locul celor două femei de serviciu de pe vremuri, s-au schimbat două lucruri: se folosesc produse de curăţenie puternic odorizate şi au apărut la toaletă prosoape de hîrtie şi săpun. Care e costul net al acestor îmbunătăţiri, nu ştiu.

Dar de ce lucrează femeia asta şi sîmbăta?

- Tanti Margareta locuieşte aici – sînt informat.

- Cum adică?

- Şi-a pierdut locuinţa şi e lăsată să locuiască pe undeva prin clădire.

Clădirea a aparţinut uneia dintre şcolile catolice din Bucureştiul de altădată şi are încăperi pentru tot felul de întrebuinţări. Pe vremuri locuiau aici eleve cuminţi, călugăriţe catolice erudite, poate şi vreo harnică putzfrau. Se vede că unui singur tip de spaţiu de aici nu i s-a restaurat activitatea: spaţiului sacru. În capelă e tot magazia comunistă, iar crucea din basorelieful frontispiciului a rămas tot zdrobită, aşa cum zdrobite au rămas pînă azi şi chipurile sfinţilor de la Mont Saint-Michel după Revoluţia Franceză. Aşa ceva e de ţinut minte. Dar Hristos alungat din capelă e în inima omului: ştiu sigur că cei mai rafinaţi matematicieni din facultatea asta Îl poartă cu ei. Cum o face şi omul cel mai interesant dintre inginerii care au predat aici în comunism şi după. Şi cu siguranţă că şi alţi dascăli, studenţi şi personal auxiliar.

Tanti Margareta nu are aspectul unui homeless. Deşi în vîrstă, e vioaie, ordonată în mişcări şi aş fi zis că e de permanenţă la curăţenie, nu că e aciuată pe-aici. Nici nu e aciuată. E un om demn, aflat într-o nenorocire pe care o poartă exemplar. Îngăduinţa staff-ului facultăţii – aşa trebuie să zici acum ca să te-nţelegi ca lumea – îmi ameliorează impresia alcătuită din cioburi de ştiri despre administraţie.

În Germania, o putzfrau Margarita nu ar putea ajunge în situaţia de a avea nevoie să fie găzduită de o universitate. Pentru că în Germania nici măcar o putzfrau nu ajunge într-un asemenea hal. Nici măcar dacă o cheamă Margarita şi, stînd în marginea neimportantă a mediului faustic al zilelor noastre, are toate datele lui Gretchen a lui Goethe – Gretchen e un diminutiv de la Margarita –, pentru a fi pierdută sau salvată de proximitatea maeştrilor cunoaşterii speculative ori nu. Mefisto nu-i mai încearcă pe nemţii universitari cu alde Margarita. Mefisto a ratat o dată cu Gretchen şi a găsit alte căi.

Pe de altă parte, mă întreb dacă Mefisto nu a cîştigat deja, pentru că e posibil ca universitarii nemţi să fie definitiv puşi în imposibilitatea de a se mai salva de pe urma Margaritei. Procedurile, normele europene, în general corectitudinea, par să facă să nu se mai poată aşa ceva.

Dar la noi, iată, se mai poate.

Cît timp se va mai putea, nu ştiu.

Căci, pînă să ajungă România la standardul Germaniei, care îi găseşte în mod regulamentar Margaretei un heim[1]civilizat, mi-e teamă că, judecînd raţional după primele două întîmplări povestite aici, oamenii din România sînt pe cale de a pierde acele însuşiri care o îngăduie pe tanti Margareta prin clădirea universitară.

Şi dacă o ţin pe calea asta exclusiv raţională pînă la capăt, adică fără a se salva sufleteşte pe ei înşişi şi unii pe alţii, oamenii vor muri.

Lucian D. POPESCU

---

[1] Cămin, casă de bătrîni, azil.

Autorul textului