RADU PREDA: EUROPA FĂRĂ BISERICI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Un scurt exerciţiu de imaginaţie: ce ar cuprinde un album fotografic despre România, dar nu şi lăcaşurile ei de cult? Carpaţii, Delta Dunării, întinderi de pădure şi o poiană plină de narcise. Un fenomen al naturii. Nimic în plus. Ce ar fi, în continuarea acestui gînd, Europa de azi fără bisericile ei? Tragedia de la Paris a mişcat inimi şi, sper, a trezit conştiinţe. 
Acum doar cîţiva ani în urmă, un lanţ de magazine ştergea, pe calculator, crucea de pe cupola unei biserici greceşti. Nu dorea, s-au scuzat reprezentanţii, să jignească sentimentele celor de altă credinţă sau care nu aveau nici una. Ca şi cum am putea să ne ascundem de noi înşine, să fugim din propria istorie, să negăm ceea ce sîntem, să tratăm moştenirea culturală şi spirituală drept un balast pe care trebuie să îl camuflăm în debaraua modernităţii. 
Contrar zeloţilor laicităţii fără rest, identitatea europeană nu poate fi gîndită şi cu atît mai puţin prezentată altora scoţând din mijlocul ei tocmai pivotul în jurul căruia s-a articulat. În Est sau în Vest, în lumea catolică şi protestantă sau în cea ortodoxă, spaţiile de rugăciune creştine au coagulat de-a lungul secolelor generaţii de oameni care, măcar pentru o clipă, au suspendat războiul, comerţul şi zarva. Ştiu, unii văd doar defectele creştinilor, certurile dintre ei, dar toate acestea nu au reuşit, la scară istorică, să pună fundamental în umbră Evanghelia lui Hristos. 
De trei decenii încoace, românii noştri punctează şi ei cerul occidental cu turlele credinţei pe care o poartă. La Viena, unde se construieşte deja a doua biserică, la Salzburg sau München, unde minunate biserici de lemn încîntă şi uimesc pe cei care le privesc, la Paris, unde în foste fabrici s-au amenajat laboratoare de mîntuire sau în subsoluri unde ce coace pîinea virtuţilor, la Madrid sau în Irlanda – Europa de azi a devenit în bună parte casa noastră lărgită. Motiv ca cele petrecute acum cîteva zile să ne privească nemijlocit, să ne tulbure şi să ne motiveze deopotrivă. 
Nu zidurile sînt aici determinante, oricît de vechi, nici măcar odoarele, oricît de preţioase, şi nici măiestria celor de dinainte, oricît de evidentă. Bisericile Europei sînt garanţii că spaţiul nostru, mic pe hartă, dar cu atît mai profund, nu aparţine doar celor care au putere sau bani, că sîntem purtaţi de o forţă dincolo de politică, economie sau ideologie. Că destinul nostru, al europenilor, este copleşitor, că nu putem dispărea fără urmă, că, la urma urmelor, avem o combustie ce întrece în intensitate pasiunea piromană a celor care vor să ne distrugă.

Radu PREDA