INTERMEZZO LIRIC: VEAC STRĂIN

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME
  

Foto: Vladimir Bulat

  
În mine port urîtul altui veac, 
cum port și restul lui de frumusețe, 
ca pe o boală ce mai trage-a leac 
și poate încă minte să ne-nvețe.
  
Dar ce-i în jur așa străin îmi pare 
și-așa de fără rest în zurba lui 
că nici un răsărit de alinare 
pe lume jos sau sus în ceruri nu-i. 

Doar moartea poate capăt să-i mai pună 
acestui iad ce ne-a-nghițit de vii 
și-n care loc de firea noastră bună 
n-a mai rămas, oricît ne-am osteni.
  
Cu zdreanța mea de suflet de-altădată 
te caut, Doamne, ca pe-un țărm stelar, 
dar simt, în sinea mea înfricoșată, 
că vrednic nu mai sînt de nici un dar. 

De vină greu, cu tot ce mă-nconjoară, 
risipitor și-aievea, și în vis, 
ce fac mai mult decît să trag pe sfoară 
icoana mea uitată-n paradis?
  
Dar mila ta e mai nebună poate 
decît credința noastră în minuni 
și nu-i de-ajuns potopul de păcate 
ca tu dreptatea-n noi să o răzbuni.
  
Nu-i rău în toți pe cît e-n tine bine 
și ne iubești oricît de răstignit 
ai fi pe cruci sau minte n-am mai ține 
Cuvîntul tău, prin care ne-ai zidit. 
  
Cu cît te dor, cu-atît îmi ești mai tată 
și lumea nu-i decît răbdarea ta, 
cu tot ce sîntem sau am fost vreodată, 
dar și cu tot ce vom mai fi cîndva.
   
De nu rămînem nimeni și nimic, 
e doar că tu te vrei în fiecare, 
iar de nădejde mai nutresc vreun pic, 
e doar că ești pe cît te cred de mare.
  

Răzvan CODRESCU