SUMARUL BLOGULUI
Se împlinesc astăzi, 21
noiembrie, 10 ani de cînd vrednicul de pomenire părinte Gheorghe Calciu s-a
mutat la cele veșnice. Ieri (duminică 20 noiembrie 2016) a avut loc parastasul
de la Petru-Vodă, unde se află înmormîntat. Astăzi, de la ora 17.00, o slujbă
de pomenire va fi oficiată și în București, la Biserica Acoperămîntul Maicii
Domnului din strada Drumul Taberei nr.
28A (preot paroh: Sergiu Ristea), unde vor fi de față și cîțiva dintre prietenii
săi cei mai apropiați (foștii deținuți politici Marcel Petrișor, Demostene
Andronescu, Vasile-Jacques Iamandi, Dionisie Stoenescu, tocmai reveniți de la
Petru-Vodă).
Întru pomenirea părintelui nostru drag
(ce ar fi împlinit anul acesta, pe 23 noiembrie, 91 de ani), postez aici o
scurtă expunere a vieții sale, o listă la zi a cărților publicate și „Cuvîntul
suplimentar către tinerii teologi” (pe care n-a mai apucat să-l rostească în
1978, în continuarea celor „Șapte cuvinte către tineri” pentru care avea să fie
arestat și condamnat de autoritățile comuniste, cu impardonabila complicitate a
forurilor bisericești).
Dumnezeu să-l odihnească cu sfinții și
martirii neamului nostru, iar pe noi să ne facă vrednici de dreapta lui
pomenire. (R. C.)
Viața Părintelui Calciu
„Singura şansă de supravieţuire
a
creştinismului răsăritean
este
aceea a unui război întru Cuvînt.
Soluţia
noastră e aceea
a lui Calciu‑Dumitreasa...”
(N. Steinhardt)
Viitorul
părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa s-a născut în 1925, pe 23 noiembrie, la
Mahmudia, Tulcea, fiind al
unsprezecelea şi ultimul dintre copiii plugarului Dumitru Calciu şi ai Ilenei
Calciu (n. Bălan), familie de creştini dreptcredincioşi, bine integraţi în
tradiţia românească (folclorică şi bisericească), dar paşnic convieţuitori
şi cu celelalte comunităţi etnice şi religioase ale zonei (lipoveni, turci,
tătari, evrei). În amintirile sale (a se vedea mai cu seamă volumul Viaţa
Părintelui Gheorghe Calciu, după mărturiile sale şi ale altora,
ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Christiana, Bucureşti,
2007), părintele afirma – mai în glumă, mai în serios – că a învăţat mai multă teologie practică de la mama
sa decît din toate tratatele şi şcolile teologice de mai tîrziu.
Clasele
primare le-a urmat în satul natal, iar apoi, ca elev de liceu la Tulcea, a
venit în contact cu Mişcarea Legionară şi a trecut, ca mai toată floarea
generaţiei sale, prin Frăţiile de Cruce (organizaţia de tineret a Legiunii
Arhanghelul Mihail, destinată elevilor de liceu şi studenţilor din primii
ani, în care politică nu se făcea decît tangenţial, predominante fiind educaţia
creştină şi naţională, valorile morale şi intelectuale, spiritul civic şi
camaraderesc).
Dornic să-i
ajute în modul cel mai concret pe ţăranii sărmani din rîndul cărora se desprinsese,
optează, după obţinerea bacalaureatului, pentru studii universitare de
Medicină. Cînd a fost arestat, în mai 1948, pentru relaţiile sale cu lumea
legionară şi activităţile sale – cu totul nevinovate
– din sînul Frăţiilor de Cruce, era student în anul
II. Nu va ajunge niciodată să termine Medicina, deşi a încercat să reia
studiul ei după anii de detenţie, fiind însă împiedicat de către Securitate.
Ca mulţi
tineri cu rîvna credinţei şi cu patos naţional, membri ai Frăţiilor de Cruce
sau doar simpatizanţi ai cauzei legionare, ajunge în iadul de la Piteşti,
unde, între 1949 şi 1951, sub cea mai cumplită teroare fizică şi psihică, are
momentele sale de derută şi de slăbiciune („Mi se spunea îngerul căzut cu ochi albaştri”), devenind temporar unul dintre membrii echipei
de torţionari conduse de sinistrul Eugen Ţurcanu (personaj diabolic, cîndva
legionar, apoi trecut la comunişti, deţinut colaboraţionist şi element-cheie al
„experimentului Piteşti”, în cele din urmă eliminat de pe scenă chiar de către
cei în slujba cărora se pusese fără scrupule). Are însă o spectaculoasă
revenire morală (refuzînd să facă jocul Securităţii şi dînd peste cap procesul
intentat lui Ţurcanu şi apropiaţilor acestuia, prin care nu se urmărea să se
facă dreptate, ci doar să fie deculpabilizat Partidul Comunist, prin
străvechea metodă a „ţapilor ispăşitori”). Tînărul Gheorghe Calciu găseşte curajul să arate cu degetul spre
adevăraţii şi marii vinovaţi (Ministerul de Interne, Securitatea, comisarii
de la Kremlin) care instrumentaseră odioasa „reeducare”, folosindu-i ca unelte pe Ţurcanu şi pe alţii ca el
şi încercînd să acrediteze scenariul fantezist că totul ar fi fost regizat
de exilul legionar, pentru compromiterea noului regim din ţară. Atunci a
început odiseea răscumpărătoare, de dimensiuni
paulinice, a deţinutului politic Gheorghe Calciu, care va rămîne în
temniţele comuniste (Gherla, Jilava, Aiud) pînă în 1963 (iar pînă în 1964
făcînd şi un stagiu de domiciliu obligatoriu în Bărăgan), fără să mai accepte
vreun compromis şi făgăduind ca după eliberare să-şi închine viaţa lui Hristos
şi Bisericii Sale. Cum spuneam cu altă ocazie, „toată viaţa acestui om de după
tragicul episod piteştean a fost una de căinţă, de mărturisire şi
de jertfă. [...] Poate că nimeni n‑a mai reuşit după Piteşti o
victorie morală atît de pilduitoare şi de nedezminţită. Pentru că există un
caz Gheorghe Calciu, se poate afirma că «experimentul Piteşti» a eşuat. El a
zdrobit oameni, dar n‑a putut distruge, pînă la capăt, Omul. Greu încercatul
Gheorghe Calciu nu s‑a salvat numai pe sine: a salvat, în cele din urmă, demnitatea
umană în faţa a ceea ce Mircea Eliade numea «teroarea istoriei»”.
Pus în
libertate în 1964, cînd – mai ales la presiunile Occidentului – au fost lichidate oficial închisorile politice ale
epocii staliniste, are puterea să-şi refacă
viaţa şi să-şi împlinească exemplar făgăduinţa: se căsătoreşte cu
Adriana Dumitreasa (ea însăşi cu doi fraţi trecuţi prin închisorile
politice), care-i dăruieşte unicul fiu, Andrei (astăzi lawyer în
Washington DC şi, la rîndul său, tată al unui băiat), este „tolerat” de Securitate să urmeze Filologia şi apoi – cu sprijinul curajos şi abil al Patriarhului
Justinian – Teologia, se preoţeşte şi devine în scurtă vreme
profesor de franceză şi Noul Testament la Seminarul Teologic din Bucureşti,
iar după cutremurul din martie 1977 (atunci cînd, cu dărîmarea Bisericii
Enei, începe, în mai, scelerata campanie ceauşistă împotriva lăcaşurilor
bisericeşti), reia lupta deschisă cu regimul comunist, ţinînd, în Postul Mare
al anului 1978, în Biserica Radu-Vodă (sau pe treptele acesteia, atunci cînd
oficialii Bisericii i-au zăvorît-o), faimoasele sale „Șapte cuvinte către tineri”, prin care chema tineretul ţării – şi mai cu seamă pe viitorii preoţi – la rezistenţă în numele lui Hristos, criticînd
aspru materialismul ateu şi demenţa destructivă a regimului ceauşist.
Mai tîrziu, după
1989, pictorul Sorin Dumitrescu (primul său editor din România, în 1996, la
Editura Anastasia) avea toată dreptatea să vorbească despre „demersul aproape
sinucigaş al predicilor incendiare rostite de părintele Calciu-Dumitreasa”.
Predicile au
avut un larg ecou intern, dar şi internaţional, mai cu seamă prin intermediul
postului de radio „Europa Liberă”, au circulat „pe sub mînă”, în cópii dactilografiate, au marcat destine şi conştiinţe.
După ameninţări,
urmăriri, calomnii şi alte persecuţii (răsfrînte şi asupra familiei, ca şi
a celor mai fideli dintre elevii săi, aşa-numiţii „calcişti”), părintele-profesor este arestat (la 10 mai 1979), judecat sub acuzaţii aberante şi condamnat la 10
ani de închisoare (comutaţi ulterior la 7 şi jumătate), din care avea să
execute 5, fiind pus în liberate, în urma presiunilor internaţionale, la 20
aprilie 1984.
Aşadar,
părintele Gheorghe Calciu a făcut, în total, 21 de ani de închisoare sub
comunişti: 16 sub Gheorghiu-Dej (1948-1964, incluzînd şi anul de domiciliu obligatoriu)
şi 5 sub Ceauşescu (1979-1984)!
O pată de neşters
pe obrazul instituţiei BOR de atunci – în frunte cu Patriarhul Iustin Moisescu – rămîne faptul că, imediat după punerea sa în libertate din a doua
detenţie, l-a caterisit la porunca Partidului şi Securităţii pe cel care-i
apărase temeiurile şi salvase onoarea Ortodoxiei în cea mai ingrată
contemporaneitate, ridicîndu-se, de unul singur, la înălţimea tradiţiei ei
martirice. Pentru
tot acest trist şi ruşinos episod, a se vedea mai ales capitolul „Părintele
Gheorghe Calciu” (pp. 83-104) din cartea Prigoana
cea dinăuntru. Încercările drepţilor în Biserica lor (Editura Christiana,
Bucureşti, 2011) semnată de Pr. Dr. Mihai Valică şi Prof. Univ. Dr. Pavel
Chirilă, unde sînt reproduse şi comentate Sentinţa nr. 9/1984 a Consistoriului
Eparhial Bucureşti, contestaţia părintelui (16 octombrie 1984) şi referatul
final (Temei nr. 10.160/1984) al Comisiei canonice, juridice şi pentru
disciplină, care a hotărît că sentinţa Consistoriului „rămîne definitivă şi
executorie”. Caterisirea a fost anulată
tacit după 1989, iar părintele a co-liturghisit cu însuşi PF Teoctist.
În 1985, a
fost, practic, silit să părăsească ţara, împreună cu familia greu încercată.
După o scurtă trecere prin Europa occidentală, s-a stabilit în Statele Unite (unde i se acordase
deja „cetăţenia de onoare”, dar fără vreun avantaj pecuniar). Practic, a
trebuit să ia totul de la capăt, iniţial muncind cu braţele – deşi trecuse de
60 de ani – ca să‑şi poată întreţine familia şi să‑şi facă din nou un rost.
Celor
21 de ani de închisoare li s-au adăugat 21 ani de exil. Părintele Calciu s‑a
străduit, pe cît i‑a stat în putere, să continue lupta în numele lui Dumnezeu
şi al poporului român. Pe lîngă slujirea parohială curentă (la Alexandria,
lîngă Washington DC, unde a editat şi un interesant buletin parohial), a
apărat interesele românilor oprimaţi în faţa multor foruri internaţionale, a
fost primit – între alţii – de preşedinţii François Mitterand şi George Bush,
ca şi de Regele Mihai I al României, a fost o prezenţă centrală la mai toate
reuniunile importante ale „diasporei” româneşti (fiind, între altele, preşedintele
de onoare al Romfest‑ului,
întîlnire bienală a românilor de pretutindeni, iniţiată la sfîrşitul anilor
’80 de un grup de exilaţi anticomunişti de peste
ocean, cu primele cinci ediţii desfăşurate alternativ în Statele Unite şi
Canada, iar cu ultimele două în ţară: la Bucureşti, în 1998, şi la Sibiu, în
2000),
a înlesnit numeroase contacte şi ajutoare umanitare (mai ales imediat după
evenimentele din decembrie '89), a publicat volumul Christ Is Calling You.
A Course In Catacomb Pastorship (St. Herman of Alaska Brotherhood, Platina/
California, 1997), a scris constant în presa de dreapta a vechiului Exil (mai
ales în Cuvântul românesc din Canada), dar şi în unele publicaţii postdecembriste
din ţară (Puncte cardinale,
fosta pagină creştină săptămînală a cotidianului Ziua, Scara,
Rost, Lumea credinţei etc.), mereu cu acelaşi patos misionar şi
mărturisitor, pe care anii n‑au reuşit să i‑l istovească.
Din
1990, cînd a nimerit pe fondul primei „mineriade”, a revenit, toamnă de
toamnă, în ţara pe care o părăsise fără voie şi pe care a iubit‑o jertfelnic
pînă la ultima suflare, aducînd acelaşi mesaj al unităţii şi al iertării, cu
o forţă mărturisitoare ce a avut un ecou deosebit mai ales în rîndurile tineretului
studios ortodox (căruia i‑a şi adresat, în anii ‘90, la cererea expresă a
A.S.C.O.R., un „Nou cuvînt către tineri: Hristos
a înviat în inima ta!”).
Un
rol important a jucat, desigur, şi apariţia acasă a celor patru volume
antume ale sale: Şapte cuvinte către tineri (Editura Anastasia,
Bucureşti, 1996), Rugăciune şi lumină mistică. Eseuri şi meditaţii
religioase (Editura Dacia, Cluj‑Napoca, 1998), Războiul întru
Cuvînt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii (Editura Nemira, Bucureşti,
2001) şi Homo americanus. O radiografie
ortodoxă (Editura Christiana, Bucureşti, 2002; reed. 2007). În mare măsură i se datorează şi volumul Occidentali
convertiţi la Ortodoxie. Şase ipostaze mărturisitoare (Editura Christiana,
Bucureşti, 2002; reeditat recent, cu numeroase adaosuri: Occidentali
convertiţi la Ortodoxie. Drumuri spre Adevăr,
Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2012), pentru care a furnizat şi
chiar tradus mai multe texte, scriindu-i şi un consistent cuvînt înainte.
Într‑un
memorial de călătorie din 2003 (inclus şi în cea mai recentă ediţie antologică
a cuvîntărilor şi scrierilor sale: „Fiţi
jertfelnici!”. De la cuvintele către tineri la mărturiile testamentare,
Editura Christiana, Bucureşti, 2012), nota, cu tîrzie duioşie şi amară introspecţie:
„Anual,
duhul iubirii de ţară şi de oamenii ei, de mănăstiri şi de trăitorii din ele,
de prietenii şi de neamurile mele mă mînă spre locurile copilăriei şi ale
tinereţii, ale bucuriilor şi ale suferinţelor trăite acolo – comoara cea
mai de preţ a vieţuirii mele în România vreme de 6 decenii, pînă la timpul
înstrăinării de acum 18 ani.
Parcă
o prăpastie fără fund mi-a despărţit viaţa în 1985, mai adîncă şi mai lată
decît prăpastia închisorilor. Poate pentru că, fie şi în închisoare, viaţa
mea se petrecea pe pămîntul ţării; şi poate că de aceea trăiesc mereu în perspectiva
următoarei vizite pe care o voi face acasă, trecînd peste un ocean de apă şi
de amintiri…”.
Chiar
dacă mai rămîne încă destul de făcut în acest sens, părintele s‑a străduit
enorm şi a realizat paşi esenţiali şi în direcţia împăcării vechiului Exil
cu Biserica Ortodoxă din ţară (unic temei posibil, dincolo de toate
conjuncturile, al unei reale şi durabile reunificări moral‑spirituale a
românilor de dincolo şi de dincoace de hotare). Astfel, celor porniţi
orbeşte împotriva Bisericii naţionale li s-a oferit sugestia de a medita la
această atitudine a unui om care a făcut 21 de ani de temniţă sub comunişti,
care cunoaştea ca nimeni altul şi virtuţile, şi slăbiciunile
instituţiei bisericeşti, dar care nu putea ignora faptul că vremurile s‑au
schimbat, că iertarea (care nu se confundă nicidecum cu uitarea
iresponsabilă!) este principala dimensiune a unei atitudini creştine în faţa
lumii, că, în fine, Ortodoxia de două ori milenară este o valoare
nenegociabilă, a cărei maiestate mistică depăşeşte trecătoarele noastre
nedesăvîrşiri omeneşti.
Pe
23 noiembrie 2006 ar fi împlinit 81 de ani. S‑a stins însă pe 21 (ora 13.10; în
ţară: 20.10), după 3 zile de comă, în clinica din Virginia (Fairfax) unde
abia fusese strămutat, de hatîrul familiei nemîngîiate, de la Spitalul Militar
Central din Bucureşti, unde zăcuse în ultima lună şi apucase să‑i revadă,
pe îndelete sau doar în treacăt, pe toţi cei dragi de acasă.
Cînd
sosise în România, în pragul lui octombrie, încă pe picioare, se ştia deja ros
de boală (cancer la pancreas) şi nu le ascunsese vechilor camarazi că venise
să‑şi ia rămas‑bun, cu un fel de seninătate amară. Înfrîngîndu‑şi slăbiciunea
şi durerile, a trecut încă o dată prin locurile cele mai dragi inimii sale:
Mahmudia natală, Diaconeşti, Petru‑Vodă
(unde a lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat), Ocişorul (satul de baştină
al bunului său prieten Marcel Petrişor),
sălaş ardelenesc al răgazurilor dintre prigoană şi exil, dar şi Bucureştiul
ale cărui oaze de sfinţenie le apărase cîndva, cu preţul propriei libertăţi şi
cu riscul propriei vieţi, de furia dementă a buldozerelor ceauşiste.
Ultima
Liturghie i‑a fost dat să o ţină la Sfîntul Ilie‑Gorgani (parohii – părinţii
profesori Vasile Gordon şi Emanoil Băbuş – îi fuseseră pe vremuri elevi la
Seminar), pe 8 octombrie.
Era
mulţumit şi bucuros că văzuse ieşită de sub tipar, prin precumpănitoarea
strădanie a obştii de la Diaconeşti, cartea lui Ioan Ianolide Întoarcerea
la Hristos, pe care o considera cea mai fidelă şi mai adîncă mărturie
testamentară a întregii lui generaţii mucenicite. Prefaţa pe care o scrisese
chiar în ajunul vizitei în ţară – şi pe care o intitulase, cu smerită pietate,
„Un nevrednic cuvînt înainte la o carte de mare şi sfîntă vrednicie” – avea
să fie ultimul text mărturisitor redactat de mîna sa, încununînd „războiul
întru cuvînt” pe care‑l dusese decenii de‑a rîndul, în duhul marilor cruciaţi
interbelici şi al lui Valeriu Gafencu, „sfîntul închisorilor”. N‑a mai putut
însă să onoreze lansarea festivă a cărţii la Palatul Patriarhiei, unde ar fi
fost frumos să răsune „cîntecul de lebădă” al celui mai curajos predicator
al Ortodoxiei luptătoare din tîrziul secolului XX.
La
Spitalul Militar din Bucureşti, unde săptămîni de‑a rîndul cei dornici să‑l
vadă au făcut coadă de dimineaţă pînă seara, a fost cercetat de însuşi Părintele
Patriarh, dar şi de Mitropolitul Bartolomeu
Anania, vechiul camarad, care l‑a spovedit şi l‑a cuminecat pentru cea din
urmă oară.
Plecat
la Domnul cu doar două zile înainte de a împlini 81 de ani, a fost readus în
ţară de Sfîntul Andrei şi a fost depus la biserica Mănăstirii Radu‑Vodă
din Bucureşti, unde ţinuse pe vremuri cele „Şapte cuvinte către tineri”. Sîmbătă
2 decembrie s‑a oficiat slujba festivă, săvîrşită de PF Părinte Patriarh
Teoctist împreună cu ÎPS Iosif Pop, PS Varsanufie Prahoveanul şi PS
Irineu Duvlea (acesta sosit anume de peste ocean, ca reprezentant al ÎPS Nathaniel).
Părintele Patriarh a ţinut şi o memorabilă cuvîntare, evocînd, pe lîngă
virtuţile teologice şi duhovniceşti ale răposatului, şi lunga sa luptă împotriva
regimului ateu şi materialist, precum şi „mucenicia temniţelor comuniste”.
La
amiază s‑a plecat spre Petru‑Vodă, locul de îngropăciune ales de părintele
Calciu pentru sine şi pentru doamna sa (răposată 8 ani mai tîrziu). S‑au
adunat acolo cîteva mii de credincioşi (din toate colţurile ţării, dar şi
din străinătate), iar slujba a fost oficiată de un sobor de 34 de preoţi, în
frunte cu părintele stareţ Iustin Pârvu (la rîndul său fost deţinut politic,
timp de 17 ani). Părintele Calciu a rămas deci să odihnească sub „Muntele
Sfînt” al românilor, în gura de rai de la Petru‑Vodă, unde acum îi are „camarazi”
de meritată odihnă pe părintele Iustin Pârvu şi pe poetul Radu Gyr. Şi nu ne
îndoim că puternică este întreita lor rugăciune înaintea lui Dumnezeu
pentru neamul care rămîne să binemerite pe cît a fost iubit.
Răzvan CODRESCU
Bibliografie Gheorghe
Calciu
(scrieri
ale părintelui
apărute în volume: 1984-2016)
• Priester Gh. Calciu, Sieben Worte an die jungen Freunde, Jon Dumitru
Verlag, München, 1984.
•
Pr. Gheorghe Calciu, „Prefaţă” la vol. D. Bacu, Piteşti, ed. a II-a,
Editura „Cuvântul Românesc”, Hamilton/Canada, 1989 (prefaţa a fost inclusă şi
în noile ediţii scoase în ţară: la Editura Atlantida, Bucureşti, 1991, pp.
9-15 [cu distorsiuni], şi la Editura Christiana, Bucureşti, 2011, pp.
11-18).
•
Preot Gheorghe Calciu, Şapte cuvinte către tineri, ediţie îngrijită
şi prefaţă de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia (Col. „Omiletica”), Bucureşti,
1996.
•
Father Gh. Calciu, Christ Is Calling You.
A Course In Catacomb
Pastorship, St. Herman of Alaska
Brotherhood, Platina/California,
1997 (cuprinde cele şapte cuvinte către tineri).
•
Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Rugăciune şi lumină mistică. Eseuri şi
meditaţii religioase, cu un cuvînt înainte de Răzvan Codrescu, Editura
Dacia (Col. „Homo religiosus”), Cluj-Napoca, 1998.
•
Pr. Gheorghe Calciu, „Biserica în lumea contemporană”
[pp. 7-10], în volumul Romfest 2000: Despre rostul românilor
la 2000 de ani de la Naşterea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Conferinţe
şi comunicări tipărite cu binecuvîntarea Prea Fericitului Părinte Teoctist,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, volum editat de Asociaţia Română
pentru Cultură şi Ortodoxie, cu sprijinul publicaţiilor Scara (Revistă
de oceanografie ortodoxă – Bucureşti) şi Puncte cardinale (Periodic
independent de orientare naţional-creştină – Sibiu), Bucureşti-Sibiu, 2000.
•
Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Războiul întru Cuvînt. Cuvintele către
tineri şi alte mărturii, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Răzvan Codrescu,
Editura Nemira (Col. „Alfa & Omega”), Bucureşti, 2001.
•
Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Homo americanus. O radiografie ortodoxă,
ediţie îngrijită şi prefaţă de Răzvan Codrescu, Editura Christiana,
Bucureşti, 2002 (reed. 2007).
•
Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, „Cuvînt înainte” [pp. 7-10] la volumul Occidentali
convertiţi la Ortodoxie. Şase ipostaze mărturisitoare, ediţie
îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Christiana (Col. „Tainele credinţei”),
Bucureşti, 2002. Ediţia a doua, revăzută şi substanțial adăugită, îngrijită
de Răzvan Codrescu: Occidentali
convertiţi la Ortodoxie. Drumuri spre Adevăr, Editura „Lumea Credinţei” (Seria „Orientale lumen”), Bucureşti,
2012.
•
Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, „Un nevrednic cuvînt înainte la o carte
de mare şi sfîntă vrednicie” [pp. 5-14], în volumul Ioan Ianolide, Întoarcerea
la Hristos. Document pentru o lume nouă, ediţie îngrijită la Mănăstirea
Diaconeşti, Editura Christiana (Col. „Predanie a Mărturisitorilor Români
din Închisori”), Bucureşti, 2006.
•
Testamentul Părintelui Calciu (1925-2006). Ultimele sale cuvinte, cu un
portret biografic şi şapte evocări, volum alcătuit de Răzvan Codrescu, Lucian D. Popescu şi Claudiu Târziu, Editura
Christiana (Col. „Cruciaţii secolului XX”), Bucureşti, 2007.
•
Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Suferinţa ca binecuvîntare,
ediţie îngrijită de Ieromonah Savatie Baştovoi, Editura Cathisma, Bucureşti,
2007 (reed. 2008).
•
Părintele Gheorghe Calciu, Mărturisitorul prigonit. Predici, eseuri şi
meditaţii religioase, Editura Crigarux (Seria „Credo”), Piatra Neamţ,
2007.
•
Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, după mărturiile sale şi ale altora,
ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti,
cu o predoslovie a Înalt Prea Sfinţitului Bartolomeu Valeriu Anania,
Editura Christiana, Bucureşti, 2007.
•
Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte
vii. „A sluji lui Hristos înseamnă suferinţă”, ediţie îngrijită la Mănăstirea
Diaconeşti, Editura Bonifaciu, Bacău, 2009 (cu un cuvînt înainte de pr.
Dumitru Păun).
•
Lucian D. Popescu, Introducere în
omiletica Părintelui Gheorghe Calciu, Editura Christiana (Col. „Cruciaţii
secolului XX”), Bucureşti, 2010 (conţine integral cuvintele către tineri,
adnotate şi comentate).
•
Father George Calciu, Interviews, Talks
and Homilies, introduction by
Federica Mathewes Green, St. Herman Press, Platina, 2010 (cea mai
bună ediție străină).
•
Preot Gheorghe Calciu, „Fiţi jertfelnici!”.
De la cuvintele către tineri la mărturiile testamentare, ediţie îngrijită,
prefaţă şi note de Răzvan Codrescu, cu o postfaţă
de Lucian D. Popescu, Editura Christiana (Col. „Cruciaţii secolului XX”), Bucureşti,
2012
•
Dezgroparea
Părintelui Calciu. Dosarul unui abuz,
mic documentar îngrijit de Răzvan Codrescu, Editura Christiana (Col. „Învățături și rînduieli ortodoxe”, București, 2014 (cuprinde și cîteva texte ale
părintelui).
•
Părintele Gheorghe Calciu, Cele șapte Cuvinte către tineri. Viața. Acatistul. Către
canoninzare, Mănăstirea Sfinții Arhangheli
Mihail și Gavriil – Petru Vodă/Editura Scara
Print – București, 2014.
•
Gheorghe Calciu, Sieben Worte an die Jugend, Edition Hagia Sophia,
Wachtendonk, 2014 (o altă traducere decît cea din 1984, a lui Johannes Zultner,
noul traducător fiind Nicolae Robert Geisler).
•
Părintele Gheorghe Calciu, Cuvintele
către tineri, ediție îngrijită și
postfață de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, București, 2015.
•
Un glas care te cheamă: Părintele Gheorghe Calciu, album fotografic, Editura Bonifaciu, f. l., 2016 (cu fragmente din Cele 7 cuvinte către tineri în română, engleză și greacă).
Cuvîntul suplimentar către tineri [1]
CUVÎNT
CĂTRE
TINERII
TEOLOGI
„Cel
ce iubeşte pe tată ori pe mamă
mai
mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine;
cel
ce iubeşte pe fiu ori pe fiică
mai
mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine”
(Matei 10, 37)
Nu intenţionam
să adaug acest cuvînt suplimentar la cele „Şapte cuvinte către tineri” rostite
în Postul Mare, tînărul meu frate întru ale Teologiei, dar am fost silit la
această revenire din motive interne şi externe. De aceea voi face apel în „Cuvîntul”
de faţă, într-o mai mare măsură decît în cele anterioare, la simţul nostru de
dreptate, de onoare şi de curaj.
Din clipa în
care m-am hotărît să atac public şi deschis problema libertăţii cultului, din
clipa în care m-am decis să protestez public împotriva dărîmării bisericilor –
şi bine am întrebuinţat pluralul! [2]
– am ştiut la ce trebuie să mă aştept: la persecuţie, la teroare, la înscenare
de judecată, la şantaj. Şi, în cîteva luni, am trecut prin toate acestea, cu
singura deosebire că tot ceea ce s-a întîmplat a fost mai inuman şi mai josnic
decît mi-am închipuit. Din clipa aceea, tot ce se leagă – din fiinţa şi din
viaţa mea – de activitatea publică a devenit cu adevărat public. Pentru aceasta
vă dezvălui parte din cele întîmplate, ca să ştiţi la ce să vă aşteptaţi atunci
cînd credinţa şi iubirea voastră de oameni vă vor determina să acţionaţi în
sensul în care acţionez eu. Dar nu pe toate vi le voi spune, căci nu vreau să
credeţi că faţa oamenilor este numai hîdă, ci vi le voi spune doar pe cele ce
justifică acest „Cuvînt”.
Două reproşuri
mi s-au adus – şi total opuse – în legătură cu cele „Şapte cuvinte”. Pe de o
parte, mi s-a reproşat – şi cuvîntul este atît de eufemizat încît, faţă de realitate,
devine aproape dulceag – că predicile mele ar fi adresate seminariştilor şi că,
prin urmare, acuzaţia de ateism şi materialism ar cădea asupra profesorilor
Seminarului, în mod exclusiv. Această acuzaţie este atît de flagrant rău
intenţionată încît ar fi însemnat o inutilă şi păgubitoare pierdere de vreme
să mă fi ocupat de combaterea ei.
Pe de altă
parte, unii teologi mi-au reproşat că, acordînd prioritate tineretului laic în
predicile mele, i-am neglijat pe tinerii teologi. Aici trebuie să mă
dezvinovăţesc: nu v-am neglijat, tinerii mei prieteni şi fraţi! Ştiam că voi
sînteţi mai credincioşi, mai drepţi şi mai generoşi decît mine, că prezenţa
voastră numeroasă şi asiduă la predicile mele de la Biserica Radu-Vodă (sau de
pe treptele ei, atunci cînd biserica mi-a fost închisă) era o dovadă că voi
înşivă vă implicaţi în conţinutul „Cuvintelor” şi că eraţi, într-o largă măsură,
voi cei care vă rosteaţi părerile
prin gura mea.
În sfîrşit,
motivul intern stă în impulsul care mă îndeamnă să critic unele probleme
imediate, legate de noi, teologii.
Este vremea,
fraţii mei, cînd cuvintele Mîntuitorului – „... dar vine ceasul cînd tot cel
ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu” (Ioan 16, 2) – se adeveresc şi chiar de vin foarte
actuale. Nu fac afirmaţii fără adresă, ci vă spun aceste lucruri fiindcă
împotriva celor predicate de mine în numele lui Iisus, împotriva protestului
meu contra dărîmării Bisericii Enei, împotriva voastră, a teologilor care aţi
venit, peste toate interdicţiile, să ascultaţi adevărurile rostite cu curaj şi
răspicat în Biserica Radu-Vodă, s-au ridicat învăţătorii voştri cei mari,
directorii voştri de conştiinţă şi formatorii viitorilor preoţi ai neamului
nostru. S-au ridicat cuprinşi de „o nobilă mînie”, păzindu-vă cu toată
străşnicia, ca nu cumva să veniţi în serile de miercuri la cele „Şapte cuvinte”!
Nu v-au păzit de ispitele lumii, de beţie, de desfrînare şi de alte păcate cu
care lumea vă ademeneşte, ci v-au lăsat să vă apăraţi singuri, dar au sărit să
vă oprească să ascultaţi cuvîntul lui Dumnezeu spus într-un fel nou! Au fost –
vorba broşurilor de propagandă pentru lupta de clasă – „foarte vigilenţi”...
Fiindcă v-au determinat să daţi declaraţii unii împotriva altora, să-i
denunţaţi – denunţîndu-vă pe voi înşivă – pe toţi cei ce s-au făcut vinovaţi de
grava crimă de a-mi fi ascultat predicile! Splendidă acţiune duhovnicească,
prin care o instituţie teologică e transformată în una de anchetă! Aş dori să-l
întreb pe cel ce a desfăşurat ancheta, pe părintele spiritual Moldovan, dacă
şi pe atunci cînd era inginer a luat de la muncitorii şi subalternii săi
a-semenea declaraţii. Mă refer la tipul acestor declaraţii delatoare. Dacă a
luat şi atunci, înseamnă că este pe o linie de continuitate şi că, de fapt, nu
pentru Teologie se află acolo unde se află... Dacă nu, să ne explice: unde şi
cînd a învăţat sistemul acesta de anchetă?!
Cine are ca
îndreptar de conştiinţă pe: „Eu am copii de crescut” şi ca justificare morală
pe: „Rectorul m-a pus să iau declaraţii”, acela are, în loc de suflet, un
mecanism teleghidat. Să-şi aducă aminte acele cuvinte ale Mîntuitorului care
constituie motto-ul acestei predici...
Cunosc înfocarea
cu care preacucernicia sa luptă împotriva „Oastei Domnului” (o grupare ortodoxă
şi de pietate creştină), fiindcă a îndrăznit să pună pe melodii populare şi
de alt ritm anumite texte pioase. Ar fi însă bine să înţeleagă un lucru care
pentru un om credincios este foarte limpede: pe măsură ce falsa ştiinţă desacralizează
lumea, uneori chiar ajutată de anumiţi preoţi, pe aceeaşi măsură credinţa
simplă extinde sacrul în toate domeniile de manifestare umană.
Noi ştim însă că
pe cît de riscant este să combaţi ateismul oficial şi neoficial, pe atît este
de comod şi de rentabil să ataci „Oastea Domnului”, chiar dacă ar avea mici
nepotriviri, cînd şi aşa este obligată să-şi ţină adunările în semiobscuritate,
fiind uneori risipită cu brutalitate de către Miliţie. De fapt, nu există decît
o singură soluţie a problemei: aceea de
a-i aduna pe toţi membrii „Oastei Domnului” sub acoperişul Bisericii
noastre, fiindcă sînt oameni pioşi şi devotaţi, care doresc să fie reprimiţi.
Numai aşa se poate soluţiona o problemă, iar nu cu violenţă. În problemele
spirituale, violenţa nu soluţionează, ci complică. Vorbesc de aceşti oameni
simpli şi cinstiţi în credinţa lor, şi care vor trebui să fie reprimiţi. Căci
sînt oameni care ard pentru credinţă şi-şi apără fiinţa lor religioasă cu o
dăruire cu care nu toţi ştim şi vrem să o facem.
Căci unde a fost
parohul Bisericii Enei în noaptea cînd dărîmătorii ei au venit, noapte dinainte
ştiută? De ce nu a stat în altar să o apere, căci cine ar fi îndrăznit să
dărîme o biserică peste slujitorul ei?
Unde au fost
preoţii de la biserica din Focşani, atunci cînd secretarul de partid al
judeţului, domnul Dobrovici, la fel de român după nume ca şi după fapte, a
dărîmat acea biserică? Ar fi îndrăznit oare acest domn să arunce în aer biserica
o dată cu slujitorii ei? Fiţi siguri că nu! De altfel, mai demni şi mai
curajoşi s-au arătat unii dintre macaragii şi buldozerişti, care au refuzat să
participe la dărîmarea bisericii, pentru care fapt, din cîte mi-au relatat localnicii, la patru dintre ei
li s-a desfăcut „demonstrativ” contractul de muncă. Oare care va fi fost
răsplata dată celor ce au dărîmat aceste biserici şi care va fi fost
sancţiunea aplicată preoţilor dezertori de la datoria lor?
Va veni vremea –
şi ea nu este departe – cînd vom şti lista completă a celor care au semnat pentru dărîmarea Bisericii
Enei şi vor fi cu toţii acoperiţi de ruşine; va veni o vreme cînd vom
cunoaşte lista completă a celor care au
refuzat să semneze, socotind acest act de distrugere drept o acţiune
barbară şi anticulturală, iar aceştia vor fi cinstiţi de toată suflarea
românească. Ceea ce pot să vă spun de pe acum este că aceia care au refuzat să
semneze sînt cei mai de seamă reprezentanţi ai culturii noastre contemporane
(istorice, literare, artistice), iar pronunţarea în public a numelui lor va
întări şi mai mult în noi stima pe care le-o purtăm şi va dovedi că numai cine
este barbar în concepţie poate distruge trecutul religios şi cultural al
neamului nostru, pentru a pune în locul lui fantoşa schiloadă a ateismului.
Aceşti oameni au ascultat, chiar dacă nu le cunoşteau lămurit, cuvintele Mîntuitorului,
dintr-un sentiment adînc de cinste şi de onoare: „Sau ce ar putea să dea omul
în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 37).
În ultimele luni
am primit numeroase telefoane de intimidare, de la persoane care îşi ascundeau
instinctele teroriste, pornirile de torturatori morali, după anonimatul telefonului. Gama ameninţărilor adresate mie, dar şi
familiei mele, se întindea de la distrugerea noastră morală şi pînă la cea
fizică şi civică.
Pe măsură ce se
va ivi necesitatea, voi face publice aceste ameninţări, ca să vedeţi toţi de
cîtă „cinste şi omenie” dau dovadă aceşti indivizi! Unii se erijau în
apărători ai regimului politic din ţara noastră, care ar fi fost ameninţat,
chipurile, nu ştiu cum, de... predicile mele! Poate fi o minciună mai mare
decît aceasta?! Ceea ce este însă ciudat este faptul că toţi aceşti „apărători”
se străduiau să mă convingă de faptul că regimul pe care îl apărau este un
regim gata la orice abuz şi care ar putea să mă distrugă pe mine fără nici o
vină, iar pe familia mea pentru vina că eu nu am vină! Aceasta în timp ce eu
credeam că regimul din ţara noastră mai are în vedere anumite principii
umanitare, care nu-i îngăduie asemenea abuzuri...
Vă spun toate acestea
oarecum în treacăt, pentru ca voi să le faceţi publice şi să înceteze o dată
pentru totdeauna acest şantaj şi acest gangsterism moral, care îmi cere sufletul
meu drept răscumpărare pentru familia mea ameninţată. Ca ele să devină
publice, spre condamnarea unor astfel de atitudini şi spre sporirea demnităţii
noastre umane, după cuvîntul lui Iisus: „Ceea ce vă grăiesc la întuneric,
spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe acoperișurile
caselor” (Matei
10, 27).
Căci glasul meu
nu ajunge, ci el trebuie multiplicat de sutele voastre de glasuri, ca adevărurile
de credinţă şi de omenie să ajungă la urechile tuturor.
Rămînem strîns
uniţi în jurul ierarhiei şi ierarhilor noştri, fiindcă fără ierarhie Biserica
ar fi ca un organism fără schelet tare. Rămînem în jurul lor şi le amintim că
sînt conducătorii spirituali a cel puţin paisprezece milioane de credincioşi
români şi că printre aceştia se găsesc oamenii cei mai buni, care ştiu să
unească iubirea de patrie cu universalitatea iubirii creştine, ca şi credinţa
cu adevărata cultură.
Să aibă ei
această conştiinţă şi vor fi apostolii lui Hristos pe pămînt românesc, iar noi
– mărunţii lor ucenici. Dacă un singur episcop ar fi fost alături de noi, nu
am fi asistat la dărîmarea Bisericii Enei, sau, în cel mai rău caz, la ora
aceasta am fi văzut-o reconstruită pe locul ei. Nici nu am fi asistat
îndureraţi la aruncarea în aer a Bisericii Domneşti din Focşani. Îi rugăm cu
umilinţă pe ierarhii noştri să nu îngăduie ca pe locul Bisericii Enei să fie
construită o cîrciumă profanatoare, în care se vor dezvolta beţiile, violenţele
şi prostituările ulterioare! Să apere acest pămînt sacru, pe care au călcat
unii dintre voievozii noştri, iar biserica să fie reclădită, cu toate odoarele
de preţ, aşa cum a fost! Aceasta este o datorie de român şi de creştin pentru
fiecare dintre noi!
Nu vom înceta să
protestăm împotriva acestui sacrilegiu şi acestei ilegalităţi. Nu vom osteni
niciodată să ne opunem unor asemenea abuzuri şi acte anticulturale, precum cele
săvîrşite la Focşani şi la Bucureşti, şi vom face publice aceste încălcări.
Este dreptul nostru, al tuturor, de a încerca să le împiedicăm. Şi cine ne-ar
putea opri, cîtă vreme Hristos este cu noi?
Căci ce preţ are
viaţa noastră în afara lui Hristos, de vreme ce El Însuşi ne asigură că „cine
va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său
pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Marcu 8, 35)? Sau: „Voi sînteţi sarea pămîntului. [...] Voi sînteţi lumina lumii” (Matei 5, 13-14).
În fiecare an
ies de pe băncile facultăţilor mii de ingineri, doctori, profesori etc. şi se
pierd în anonimatul masselor şi al profesiei lor. Dar dacă într-un singur an
ar ieşi o mie de preoţi tineri, pătrunşi de duhul jertfelniciei, preoţi aşa cum
ne cere Hristos, în mai puţin de un an faţa spirituală a ţării noastre s-ar
schimba, aşa cum S-a schimbat la faţă Iisus pe Muntele Taborului. Căci astfel
de preoţi sfinţesc lumea şi aduc un duh nou de adevăr şi de dreptate, o
dragoste cerească şi o consolare hristică pentru lumea în suferinţă.
Poporul acesta
al nostru este ca un lan copt, care aşteaptă să fie secerat pentru Hristos: „Ridicaţi
ochii voştri şi priviţi holdele că sînt albe pentru seceriş”(Ioan 4, 35).
Dar unde sînt
oare vrednicii secerători?
Ridicaţi-vă
ochii, vă spun eu, şi veţi vedea cît de puţini sînt aceştia! Iar grîul se
scutură pe cîmp, în afara împărăţiei lui Dumnezeu...
Fiţi voi
secerătorii cei harnici! Uitaţi de instinctele voastre supraincitate de către
unii dintre dascălii voştri, al căror principiu este: „Am mamă, am tată, am
fii, am fiice, am salariu prea mare ca să accept sacrificiul şi suferinţa
pentru Hristos şi pentru Biserica Lui!”.
Ridicaţi ochii
duhului vostru spre poporul care crede în voi şi pentru care nu există altă
salvare spirituală decît Biserica!
Să fiţi
secerători, să fiţi păstori!
Şi, mai ales,
rugaţi-vă lui Dumnezeu să dea neamului acestuia secerători buni, care să nu-şi
iubească nici părinţii şi nici copiii mai mult decît pe Hristos, Care „văzînd
mulţimile, I s-a făcut milă de ele, căci erau necăjite şi rătăcite, ca nişte
oi care nu au păstor. Atunci a zis ucenicilor Lui: Secerişul este mult, dar
lucrătorii sînt puţini. Rugaţi, deci, pe Domnul secerişului, ca să scoată lucrători
la secerişul Său” (Matei
9, 36-38).
Să ne rugăm lui
Dumnezeu şi pentru seceriş, şi pentru secerători!
[1] Această predică
trebuia rostită în ziua de 17 mai 1978, în Biserica Radu-Vodă, conform noului
program de predici anunţat de părintele Calciu în ziua de 10 mai. Noul ciclu
urma să trateze tema „Creştinismul şi cultura”. (N. ed.)
[2] La data
respectivă fuseseră dărîmate două biserici: una la Bucureşti, alta la Focşani. În
anii următori, distrugerile şi profanările vor continua. Nu avem o statistică
exactă pentru întreaga ţară. Ştim însă că în Capitală au fost dărîmate sau „translate”
20 de biserici. Ierarhia bisericească nu a schiţat nici un gest de protest
public sau oficial! (N. ed.)
Mai puteţi citi pe acest blog:
1 comentarii:
Domnul să-l odihnească între sfinții săi si să bine-primească rugăciunile lui pentru noi, cei rămaşi! Mulțumim pentru postarea amplă!
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire