DE PRAZNICUL SFÎNTULUI GHEORGHE

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

LA MULȚI ANI, CU SĂNĂTATE  ȘI BUCURIE, 
TUTUROR CELOR CE POARTĂ 
NUMELE DE GHEORGHE/GEORGE 
SAU NUME ÎMPĂRTĂȘITE DIN NUMELE ACESTA!

SFÎNTUL GHEORGHE,
PURTĂTORUL DE BIRUINŢĂ

Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe a trăit doar 28 (sau, după unii, chiar numai 23!) de ani şi totuşi a ajuns mai vestit decît apostolii şi decît oricare alt sfînt al creştinătăţii! L-a mărturisit pe Hristos în anul 303, primind moarte martirică la Diospolis, lîngă Lydda Palestinei, unde şi este îngropat. (După Eusebiu din Cezareea, acest lucru s-a întîmplat în ziua de 23 aprilie, însă în Nicomidia – fosta capitală a Imperiului roman de Răsărit, mutată aici de împăratul Diocleţian, în 286.)

Numele

Numele Gheorghe/George este cel mai răspîndit printre popoarele creştine şi marele mucenic este protectorul a numeroase ţări şi oraşe. Cel mai adesea, este reprezentat în armură, călărind un cal alb (doar în trei icoane ruseşti din secolul 14 călăreşte un bidiviu negru: una din Novgorod, una din Stanylia Lvov şi alta din Pskov) şi ucigînd cu o suliţă (totdeauna subţire, ca să ne arate că binele înfrînge lesne răul) un balaur mîncător de oameni. Apusului – şi în special cardinalului de Genoa, Jacobus de Voragine (1230-1298), şi celebrei sale Legenda Aurea, care a fost mai citită decît Biblia într-o perioadă a epocii medievale – i se datorează reprezentarea clasică iconografică a Sfîntului Gheorghe omorînd balaurul de la Selente (sau Silena). O cruce roşie pe fond alb era semnul acestui sfînt megalomartir pe scuturile medievale cruciate, sau pe drapelul Britaniei. Crucea lui, transformată, stă la originea însemnului heraldic al Ierusalimului şi Georgiei (ţara care-i poartă numele) – fiind însoţită de alte 4 cruci mai mici, simbolizînd pe Iisus Hristos şi cei 4 evanghelişti, sau cele 5 răni ale Mîntuitorului – şi a fost purtată pentru prima oară de întemeietorul regatului Ierusalimului, cruciatul Godefroi de Bouillon, în 1099.

“Numele Sfîntului Gheorghe este onorat de credincioşii de pretutindeni, dar adevăratele sale fapte sînt ştiute numai de Dumnezeu“, mărturisea papa Gelasius în 495, după ce cu un an înainte îl canonizase în Apus. În mod inexplicabil, un alt papă – Paul al VI-lea – avea să-l scoată însă din rîndul sfinţilor calendarului catolic pentru 6 ani, între 1969 şi 1975, cultul său neavînd însă de suferit în rîndul credincioşilor în urma acestei nedreptăţi.

În afară de etimologia, îndeobşte acceptată, de la gr. geos, „pămînt”, şi orge, „a semăna” – deci agricultorul –, se mai spune că numele Gheorghe şi-ar avea rădăcina în gerar, „sfînt” şi gyon, „luptă”, adică sfîntul luptător (cf. Legenda Aurea).

Mucenicia

„A suferit o mie de morţi succesive”, spunea oarecînd cardinalul Melchers, şi tare departe de adevăr nu era, pentru că sfîntul acesta purtător de biruinţă a înfrînt moartea de multe ori în mucenicia sa: nici varul nestins în care a fost aruncat, nici suliţa cu care a fost împuns, nici piatra cu care a fost zdrobit şi vinele de bou uscate cu care a fost bătut, nici otrava ce i s-a dat s-o bea, dar nici – mai ales – roata care l-a făcut bucăţi, nimic n-a avut nici o putere asupra lui! „Şi cînd i s-a înfipt suliţa în trup, a curs sînge mult; iar vîrful suliţei s-a întors înapoi şi a rămas sfîntul nevătămat. Apoi legîndu-l de o roată ţintuită cu fiare ascuţite, care a fost pornită din sus spre o vale, şi rupîndu-se trupul în mai multe bucăţi, cu ajutorul dumnezeiescului înger a rămas el sănătos”. Şi pentru multa lui dreaptă credinţă i s-a dat putinţa de a învia din moarte chiar şi un necredincios ce pătimea în iad de mai bine de 300 de ani, spre a mărturisi acesta în faţa lui Magnenţiu, care ceruse semn. Şi cerînd idolilor să mărturisească înşelarea lor înaintea oamenilor, au trebuit aceştia, înainte de a se sfărîma, să spună cu glas tare că nu li se cuvine închinăciune lor, ci unui singur Dumnezeu adevărat, slăvit de mucenicul Gheorghe. Cît de înrăit trebuie să fie omul încît să rămînă idolatru după aşa mărturisire! Ba mai mult, să-i tai şi capul unui astfel de mărturisitor!

Minunile

Însă nu cu toţi s-a întîmplat aceasta, pentru că mulţi au crezut atunci în Domnul şi s-au botezat în sînge martiric – creştină murind pe cale şi împărăteasa Alexandra, pentru minunile sfîntului. Care minuni n-au contenit nici după moartea lui, pentru că Sfîntul Gheorghe s-a aflat în fruntea oştilor creştinătăţii şi în bătălia pentru Antiohia, din 1098, dar şi în faţa oastei lui Ştefan cel Mare şi Sfînt, care multă evlavie a avut la acest mare purtător de biruinţă, ce l-a ajutat în lupte. Pentru aceasta a scris pe steagul său de luptă: „O, luptătorule şi biruitorule, mare Gheorghe, în nevoi şi în nenorociri grabnic ajutător şi cald sprijinitor, iar celor întristaţi, bucurie nespusă, primeşte de la noi această rugăminte a smeritului tău rob, a Domnului Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Ţării Moldovei. Păzeşte-l pe el neatins în lumea aceasta şi în cea de apoi, pentru rugăciunile celor ce te cinstesc pe tine, ca să te preamărim în veci. Amin”. Pentru biruinţa de la Vaslui, unde se pare că sfîntul l-a ajutat în mod deosebit, a înnoit el toată mănăstirea athonită închinată Marelui Mucenic Gheorghe, ce se cheamă a Zografului, căreia i-a dăruit şi icoana sfîntului, cu care mergea la luptă împotriva „balaurului” otoman. Se mai află aici, la ctitoria bulgarilor Moise, Aaron şi Vasile din 919, două icoane făcătoare de minuni: una ce singură s-a zugrăvit pentru hramul mînăstirii, care are un deget lipit pe nara stîngă (a unui episcop de Vodin, ce n-a crezut minunea aceasta, pînă nu a fost constrîns!) şi care se cheamă Fanuil (pentru că a dispărut de la această mănăstire de lîngă Lydda), şi o alta care a venit pe mare în golful Vatopedului şi a fost purtată de un mular pînă la Zografu (toate mănăstirile şi-au dorit-o, şi atunci, neputîndu-se hotărî a cui să fie, au legat-o pe catîr şi l-au lăsat să meargă unde va voi).

Mie, care am avut bucuria să mă închin la mormîntul sfîntului meu protector, mi se pare a fi o minune chiar şi faptul că biserica lui din Lod (Lydda) este lipită de o moschee. Asta pentru că musulmanii au început să dărîme bazilica zidită de cruciaţi, iar cu piatra eclesială îşi construiau lăcaşul lor de închinăciune. Pînă au ajuns în dreptul mormîntului, pentru că oricine mai lua vreo piatră de acolo rămînea fără acea mînă şi, după cîteva mutilări, arabii au lăsat biserica în pace, ba mai mult, au căpătat un mare respect şi teamă pentru Marele Mucenic Gheorghe! Astfel mi-a explicat ieromonahul grec, care slujeşte acolo, ciudăţenia construcţiei: biserica pare că a fost mai mare şi arată ca retezată într-o parte!

Se ştie că sfîntul a făcut mult mai multe minuni ajutînd şi pe Leontie şi Teofana din Amastrida Paflagoniei să-şi recapete fiul din robia bulgărească; acelaşi lucru săvîrşind şi pentru preotul cipriot din Mitilene, căruia agarenii îi luaseră pruncul rob; vindecînd pe saracinul ce s-a pocăit şi s-a încreştinat după ce mai înainte trăsese săgeată ce n-a vrut să meargă spre icoana mucenicului, ci s-a întors spre arcaş şi l-a rănit; sau ajutînd-o pe văduva din Ramelul Siriei să-şi care stîlpul ei pentru biserica ce se construia acolo.

Cinstirea

Pentru acestea şi pentru multe altele, Sfîntul Gheorghe a fost ales protectorul Angliei (încă din secolul XII, de către Richard Inimă-de-Leu), Georgiei (de către regele Georgi al V-lea Strălucitul, în veacul al XIV-lea), Cappadociei, Armeniei, Maltei, Lituaniei, Serbiei, Etiopiei, Palestinei, Rusiei, Portugaliei, Greciei, Muntenegrului, Aragonului, Cataloniei, Germaniei, Siciliei şi Tirolului; sau al oraşelor Constantinopol, Lod, Moscova, Londra, Montréal, Suceava, Barcelona, Milano, Geneva, Veneţia, Ferrara, Amersfort, Ptuj, Freiburg şi Koblenz. Există din 1326 un Ordin Internaţional al Cavalerilor Sfîntului Gheorghe, întemeiat de Carol I Robert al Ungariei (1308-1342), iar celebrul „Ordin al Jartierei”, înfiinţat de Edward III în 1348, ca şi Ordinul St. George, stau sub patronatul său. Armata română este pusă sub ocrotirea purtătorului de biruinţă încă din vremea voievodului Ştefan, iar poporul român l-a cinstit dînd numele său unui oraş şi chiar unui braţ al Dunării.

Aducătorul primăverii, Sfîntul Gheorghe, este protectorul călătorilor, ţăranilor, oştenilor, străjerilor, potcovarilor, şelarilor, curelarilor, măcelarilor, fierarilor, dogarilor, lemnarilor, minerilor, şi tot el este cel care te apără de ciumă, febră şi boli de piele.

Cei doi mari sfinţi militari ai Ortodoxiei, Gheorghe (23 aprilie) şi Dimitrie (26 octombrie), au împărţit dintotdeauna calendarul în două: unul aducea vara pastorală, celălalt, iarna pastorală. Pe vremuri se obşnuia să se închirieze şi casele, de la Sînmedru pînă la Sîngeorz. „Cînd Sfîntul Gheorghe aleargă cu calul său împrejurul pămîntului, iarba înverzeşte, codrul înfrunzeşte, pămîntul se deschide şi primăvara vine”, spune tradiţia noastră populară (cf. Elena Niculiţă-Voronca, Datinile poporului român). Înnoirea aceasta temporală, adusă de sărbătoarea marelui mucenic, este marcată în tradiţia noastră populară de anumite obiceiuri: tatăl meu (Dumnezeu să-l odihnească) mă aştepta în fiecare an de Sîngeorz, cu ramuri de salcie înfipte-n brazde de pămînt la poartă, doar-doar oi trece pe-acasă! Mai punea şi pe la uşi şi ferestre, iar dacă îi promiteam că vin, îmi pregătea şi un foc mare („focul viu”, aprins fără chibrit!) prin care trebuia să sar în noaptea dinaintea sărbătorii... În frumoasa tradiţie bucovineană se crede că, în timp ce Sfîntul Gheorghe poposeşte pe la casele oamenilor de ziua lui, îşi leagă calul de creanga de salcie, iar acesta paşte iarba verde de pe brazdă!

A învins balaurul, moartea şi istoria, măritul şi slăvitul Purtător de Biruinţă, Marele Mucenic Gheorghe! Poate s-ar cuveni să biruim şi noi – cu ajutorul sfîntului chiar – şarpele răului ce s-a-ntins din Selente tot mai mult peste lume...

George CRASNEAN