SUMARUL BLOGULUI
Revista Puncte cardinale a fost
întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut
politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără
nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a
fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene
Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia
închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista
alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai
revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această
antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
Gabriel Constantinescu spre sfîrșitul vieții
2009
GABRIEL CONSTANTINESCU:
3 RĂSPUNSURI PE LUNĂ
[LUNA AUGUST]
[1]
1. Cum apreciaţi situaţia politică postelectorală din
Republica Moldova şi mai ales grava declaraţie a preşedintelui Traian Băsescu
(care pe de o parte a condamnat comunismul dincoace de Prut, iar
pe de altă parte a sprijinit comunismul dincolo de Prut!): „... probabil
preşedintele Voronin şi-a adus aminte că la un moment dat i-am dat o mînă de
ajutor să formeze majoritatea de după alegerile trecute. [...] De data
aceasta preşedintele Voronin nu poate spera la sprijinul meu pentru a face
majoritatea de care are nevoie ca să desemneze preşedintele”?
Pentru un răspuns
corect şi credibil privind raporturile dintre România şi „Republica Moldova”
după alegerile parlamentare de acolo, din aprilie 2009, sînt necesare cîteva
precizări prealabile.
În martie 2006, un
grup de intelectuali ai societăţii civile româneşti au semnat, în nume propriu,
un apel adresat preşedintelui Traian Băsescu, solicitînd condamnarea regimului
comunist, care a guvernat ţara timp de o jumătate de veac, ca „regim nelegitim
şi criminal”. Celor patru sute de intelectuali semnatari ai apelului li s-au
alăturat o serie de organizaţii cu caracter anticomunist, precum şi un număr de
preşedinţi de sindicate reprezentînd peste un milion de membri. Preşedintele
Băsescu a dat curs solicitării şi, pentru a avea un fundament al actului de condamnare,
a instituit o comisie, prezidată de politologul Vladimir Tismăneanu, care să-i
prezinte un raport amplu al actelor de teroare şi al crimelor săvîrşite de-a
lungul anilor în care Partidul Comunist din România s-a aflat la guvernare.
În baza
concluziilor „Raportului final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza
Dictaturii Comuniste din România”, în ziua de 18 decembrie 2006, într-o şedinţă
solemnă a Parlamentului României, preşedintele Băsescu a rostit Proclamaţia de
condamnare a regimului comunist. Dacă rostirea menţionatei Proclamaţii a
constituit, fără îndoială, un act istoric, tot un act cu semnificaţie istorică
l-a constituit şi reacţia auditoriului, „aleşii naţiunii”, atît pentru starea
actuală, cît şi pentru viitorul ţării.
Un prim fapt
semnificativ l-a constituit totala absenţă (cu excepţia a trei personalităţi de
cultură: Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici) atît a
semnatarilor în nume propriu ai apelului, cît şi a milionului de anonimi care i
s-au asociat. În schimb, toate lojele sălii în care avea loc acest eveniment erau
pline de adepţi înverşunaţi ai comunismului rezidual existent încă în România. Este
de presupus că acest dezechilibru în participarea la această şedinţă
solemnă nu a fost întîmplător: pe de o
parte apatia şi indiferenţa celor care au cerut actul de condamnare, iar pe de
altă parte impresionanta organizare a adversarilor acestei condamnări, de care
în mod cert nu au fost străini conducătorii de la acea dată ai Camerei Deputaţilor
şi ai Senatului. Preşedintele Senatului, comunistul „reciclat” Nicolae Văcăroiu,
a lăsat mînă liberă dezlănţuirii agresivei şi groteştii manifestaţii antiprezidenţiale,
iar preşedintele Camerei Deputaţilor, liberalul Bogdan Oltean, nepotul evreicei
comuniste Ghizela Vass (membră a CC al PCR), a părăsit sala ostentativ, refuzînd
astfel ca prezenţa sa să fie interpretată ca aprobare a demersului
prezidenţial. Cît priveşte atitudinea copleşitor majoritară a parlamentarilor,
indivizi cu rădăcini adînc înfipte în structurile regimului comunist, aceasta
s-a concretizat în tăcere complice la spectacolul suburban şi dezonorat pus la
cale de „tribunul” C. V. Tudor. Or, consecinţele politice ale refuzului de
acceptare a ideii că trecutul comunist
ar putea fi condamnat nu au întîrziat să se manifeste. Preşedintele
Băsescu va deveni inamicul public numărul unu al întregii clase politice şi,
prin votul coaliţiei celor 322 de „aleşi ai naţiunii”, va fi suspendat din
funcţia de preşedinte al României. Tentativa de a-l elimina definitiv din viaţa
politică a eşuat însă. Cu prilejul referendumului care ar fi trebuit să ratifice
demiterea Şefului Statului, corpul electoral a făcut dovada că încă mai există
o Românie adevărată şi capabilă să ia atitudine împotriva comunismului
rezidual.
În aceste condiţii,
este absurd să i se reproşeze preşedinteui Băsescu că, în faţa evenimentelor
din aprilie anul acesta, din Basarabia, nu s-a pus în fruntea batalioanelor
oştirii române, proaspăt întoarse din Irak, adresîndu-le celebra comandă a
generalului Antonescu din iunie 1941: „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!”.
Bunul simţ şi respectul faţă de adevăr ne obligă să recunoaştem că, în prezent,
tentativele societăţii româneşti de a ieşi din „consecinţele comunismului” nu
au fost nici pe departe atît de viguroase încît să putem pretinde că această
ieşire s-a realizat. Avem o clasă politică de cea mai pură extracţie comunistă
(excepţiile sînt nesemnificative). Instituţiile fundamentale ale Statului –
Parlamentul, Justiţia (în frunte cu Înalta Curte de Casaţie şi cu Consiliul
Superior al Magistraturii), Şcoala (la toate nivelurile) şi Aparatul
administrativ (în cvasitotalitatea lui) – sînt continuatoarele directe ale
instituţiilor similare din anii comunismului, atît în ceea ce priveşte
personalul, cît şi ca mentalitate. În privinţa „societăţii civile”, cea care „a
instigat” la condamnarea comunismului, ea este altminteri din ce în ce mai apatică
şi mai indiferentă. Dar cea mai dezolantă realitate din actuala Românie este
comportamentul generaţiei tinere, total lipsite de capacitatea de dăruire, de
generozitate, de spirit comunitar.
În faţa acestei stări
actuale, a unei naţiunii căreia i se pretinde o intervenţie consistentă şi
energică în ajutorul românilor din Basarabia, cel mai potrivit răspuns este dictonul
latin Medice, cura te ipsum („Doctore,
tămăduieşte-te pe tine însuţi!”). Este greu de conceput că o lume bolnavă, aşa
cum este România zilelor noastre, să poată intreprinde acţiuni hotărîtoare în
sprijinul altui bolnav, aflat într-o stare de sănătate morală, socială,
politică şi economică asemănătoare. Dacă facem abstracţie de faptul că România
de dincoace de Prut face parte din structurile euro-atlantice (NATO şi UE),
asemănările cu Basarabia sînt atît de profunde încît pot merge pînă la a se
confunda, cu precizarea că sînt şi aspecte în care realităţile basarabene
înregistrează plusuri faţă de cele româneşti. În timp ce comuniştii din Basarabia
nu şi-au repudiat trecutul şi nu s-au travestit, declarîndu-se oficial ca
aparţinînd partidului comuniştilor, comuniştii din România s-au ascuns sub
diferite denumiri (FSN, FDSN, PDSR, PSD, PDNR, PDAR, PSM, PRM, PC etc.). Dar
domeniul în care basarabenii ne sînt net superiori mi se pare că este starea de
spirit a generaţiei tinere. În timp ce tineretul din România este aşa cum l-am
caracterizat mai sus, tinerii basarabeni dau dovadă de conştiinţa faptului că
fac parte din naţiunea română şi că sînt capabili să se opună deschis puterii
comuniste din Basarabia.
Şi pentru ca să nu
rămînem datori celor care-l acuză maliţios pe preşedintele Băsescu că ar fi
indiferent faţă de Basarabia românească, le reamintim faptul că, riscînd
critici severe atît din partea Federaţiei Ruse, cît şi a democraţiilor occidentale,
a hotărît acordarea cetăţeniei române tuturor celor care, ei şi urmaşii lor, au
deţinut acestă cetăţenie în anii în care Basarabia a făcut parte din Regatul României
Mari. De asemenea, le reamintim faptul că unificarea Germaniei nu s-a înfăptuit
printr-o acţiune de dărîmare a „Zidului Berlinului” de către tancurile
regimului de la Bonn. „Zidul Berlinului” a fost dărîmat de loviturile de tîrnăcop
ale partidelor germane din teritoriile aflate sub dominaţie sovieto-comunistă.
Şi încă: să nu se uite că înfăptuirea României Mari, în 1918, nu s-a făcut prin
acţiuni de cucerire militară, ci prin voinţa fermă şi conjugată a românilor din
Basarabia, Bucovina şi Ardeal.
În perspectiva
idealului de unitate naţională, dătătoare de speranţă sînt conştiinţa naţională
şi aspiraţiile tinerilor basarabeni. Să nu uităm un fapt cu semnificaţie
profundă: la alegerile din aprilie 2009, partidului comuniştilor i-a lipsit un
singur vot spre a-şi putea impune preşedintele şi guvernarea, dar nu au găsit
pe nici unul din tabăra deputaţilor din partidele de colaboratură românească în
stare să se vîndă. Este greu de imaginat că parlamentarii dîmboviţeni, pentru
care traseismul este mod de existenţă, ar fi fost capabili să facă faţă unui
asemenea test de conduită morală.
2. Cum vedeţi dvs. propunerea înfiinţării la Aiud, pe lîngă
viitoarea mănăstire, şi a unui centru de studii martirologice? Pomenirea religioasă
şi pomenirea istorică se exclud sau se completează?
Şi aici sînt
necesare cîteva precizări prealabile. La sfîrşitul Primului Război Mondial,
după înfăptuirea României Mari, „Cultul Eroilor” a fost o preocupare
fundamentală, atît a instituţiilor religioase, cît şi a celor laice. S-a constituit
Societatea „Cultul Eroilor”, care, folosind atît arhivele Ministerului de Război,
cît şi rezultatele cercetărilor la faţa locului, a identificat pentru fiecare
aşezare din ţară numele celor care, îmbrăcaţi în haina ostăşească, şi-au vărsat
sîngele pentru împlinirea idealului Întregirii. Pentru cinstirea lor veşnică,
în fiecare localitate au fost înălţate momente comemorative, pe ale căror
frontispicii au fost încrustate numele şi rangurile celor care n-au pregetat
să-şi jertfească viaţa pentru ţară şi neam. De asemenea, au fost înfiinţate
asociaţii ale invalizilor şi marilor mutilaţi de război, realizîndu-se totodată
şi o evidenţă completă a văduvelor şi orfanilor de război.
După decembrie 1989,
era normal şi necesar ca, dacă evenimentele de atunci ar fi fost o autentică
revoluţie anticomunistă, să fie adoptate măsuri similare celor de după Primul
Război Mondial, pentru cinstirea celor care şi-au sacrificat vieţile şi ale
celor care au suferit teroarea regimului comunist în anchete, temniţe şi lagăre
de muncă forţată. Dar, spre deosebire de Cehoslovacia, Ungaria şi Polonia, unde
au avut loc revoluţii anticomuniste autentice şi încununate de succes, în România,
pe fondul unei revolte populare anticomuniste, s-a produs o lovitură de stat în
care facţiunea din PCR condusă de Nicolae Ceauşescu a fost înlocuită cu altă
grupare din acelaşi partid condusă de Ion Iliescu. Nimic nu caracterizează mai
bine această situaţie ca directiva imperativă dată de tovarăşul Ion Iliescu
tuturor rebelilor organizaţiilor PCR din teritoriu: „Păstraţi structurile!”. Şi
pentru ca această directivă să fie urmată, într-o lume în care era evident că
orologiul comunismului încetase să mai bată, aşa cum caracterizează situaţia
din România politologul englez Tom Gallagher în remarcabilul său studiu Furtul unei naţiuni. România de la comunism
încoace, tovarăşii s-au lepădat de ideologie, dar au păstrat puterea întreagă!
O tristă şi dureroasă realitate care dăinuie de douăzeci de ani, de-a lungul
cărora comuniştii travestiţi în democraţi conduc aproape discreţionar ţara.
În ciuda faptului
că în România postdecembristă locul Partidului Comunist a fost luat de
„partidul comuniştilor”, noua conducere a fost nevoită să facă două concesii,
acceptînd două libertăţi democratice esenţiale: pluralismul politic şi
libertatea de expresie, ambele, în multe privinţe, iluzorii. De ochii Occidentului,
din trunchiul Partidului Comunist au fost desprinse cîteva aşchii sub denumire
de partide nou înfiinţate, cărora li s-au adăugat vestigiile democraţiei
autentice antebelice: Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal.
Totodată, ca un fapt cu semnificaţie majoră, s-a înfiinţat Asociaţia Foştilor
Deţinuţi Politici din România. Din păcate, însă, cei care au preluat conducerea
acestei asociaţii nu au înţeles faptul că pentru foştii deţinuţi politici
libertatea dobîndită a venit prea devreme pentru a putea intra în legendă şi
prea tîrziu spre a mai avea putinţa de a se realiza. În loc ca gruparea celor
care trăiseră mai intens decît oricare segment al populaţiei ororile regimului
comunist să devină o instanţă morală, deasupra meschinăriilor vieţii şi frămîntărilor
politice, ei nu au ezitat, mînaţi de orgolii şi ambiţii personale, să se arunce
în mocirla disputelor politice. O primă consecinţă nefastă a acestei realităţi,
a înţelegerii greşite a menirii supravieţuitorilor infernului temniţelor
comuniste, a fost scindarea a ceea ce ar fi trebuit să fie o unitate desăvîrşită,
expresie a luptei naţiunii împotriva ateismului comunist. Prin acest act
nesăbuit, o parte a Asociaţiei s-a alăturat nou reînfiinţatelor partide
istorice, nădăjduind ca, la bătrîneţe, să se „realizeze” ca factori activi pe
scena politică. Este trist că această categorie de foşti deţinuţi politici nu a
înţeles capcana întinsă de comuniştii aflaţi la guvernare. Acceptînd să intre,
ca o minoritate nesemnificativă, în Parlamentul dominat de foştii comunişti
travestiţi, le-a conferit acestora onorabilitate. După ce au îndeplinit acest rol
de aparenţi factori politici activi, nu au realizat altceva, în fond, decît
să-şi trădeze trecutul, iar de-a lungul anilor s-au stins biologic în izolare.
Cea mai mare parte
a foştilor deţinuţi politici şi-a înţeles însă rostul într-o lume pentru
viitorul căreia aveau menirea de mărturisitori. Această sarcină asumată s-a
materializat în apariţia unei lungi serii de scrieri memorialistice despre
ororile anilor în care iadul comunist a pîrjolit lumea românească, contribuind
în acest mod la dezvăluirea chipului hidos al acelui infern.
Dar, pentru
cunoaşterea în întregime a adevărului, ar fi fost absolut necesar sprijinul
autorităţilor, care deţineau controlul arhivelor din cuprinsul cărora se puteau
afla date concrete despre toate crimele şi fărădelegile săvîrşite în anii
comunismului. În pofida faptului că arhivele Securităţii au fost ţinute sub
obroc pînă destul de recent, meritorii iniţiative personale au fost
întreprinse. Prin primele nouă volume apărute pînă în prezent ale amplei
lucrări coordonate de fostul deţinut politic Cicerone Ioniţoiu şi intitulată Victimele terorii comuniste: arestaţi,
torturaţi, întemniţaţi, ucişi, ca şi prin Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste al Doinei Jela,
adevărat inventar al torţionarilor, s-a ridicat un colţ al cortinei în spatele
căreia se ascund dimensiunile nebănuite ale monstruozităţilor unui trecut deloc
îndepărtat. Cu aceleaşi nobile intenţii şi în acelaşi spirit al datoriei
mărturisitoare, Vasile Manea, pe urmele lui Paul Caravia, publică în anul 2001
lucrarea intitulată Preoţi ortodocşi în
temniţele comuniste, în cuprinsul căreia sînt descrise sumar biografiile
celor peste 1400 de arhierei şi preoţi ortodocşi care au trecut prin închisori,
dintre care cel puţin 120 au fost ucişi. În acest context, nu putem trece cu
vederea faptul că autoritatea supremă a Bisericii Ortodoxe Române nu a
întreprins la vreme cele de cuviinţă întru cinstirea memoriei fiilor ei
slujitori care au suferit şi au murit în numele lui Hristos în temniţele
comuniste, lăsînd această sarcină puţinelor posibilităţi de evocare ale unor
persoane particulare.
Starea faptelor în
acest domeniu s-ar fi putut schimba radical o dată cu înlăturarea peceţilor de
pe arhivele Securităţii, în urma unei măsuri iniţiate de preşedintele Traian
Băsescu, cel căruia nu i se va ierta acest act de profundă semnificaţie
naţională, similar celui al condamnării oficiale a regimului comunist ca „regim
nelegitim şi criminal”.
Din păcate, însă,
aşteptările noastre au fost neîmplinite. Principala instituţie care ar fi
trebuit să profite de desecretizarea arhivelor Securităţii, Institutul de
Investigare a Crimelor Comunismului în România, deşi dispunea de toate
condiţiile pentru a duce la îndeplinire sarcina asumată prin însăşi titulatura
sa, s-a limitat la investigarea cadrului exterior al procesului de lichidare a
rezistenţei anticomuniste (penitenciare şi torţionari), evitînd abordarea
aspectului martirologic, componentă esenţială a fenomenului. Atît prin ctitorii
acestui institut, cît şi prin apartenenţa politică a conducătorilor lui, se
poate constata cu uşurinţă dependenţa de actualul Partid Naţional Liberal, care
în afară de denumire nu mai are nimic comun cu tradiţia liberalismului românesc
brătienist. Liberalii zilelor noastre sînt urmaşii liberalismului tătărăscian,
care a colaborat substanţial cu Partidul Comunist în perioada de consolidare a
regimului totalitar subordonat intereselor Moscovei. Singura componentă
meritorie din structurile acestui institut este echipa de cercetători tineri
care, de fapt, efectuează munca de cercetare directă şi de analiză a temelor
încredinţate.
Cît priveşte
pomenirea istorică a martirilor prigoanei comuniste, ea a fost realizată
parţial de către gruparea de foşti deţinuţi politici care a iniţiat şi
înfăptuit ridicarea mausoleului de la Aiud. Numele lor şi temniţele în care au
fost ucişi este încrustat pe plăcile de marmură din interiorul Monumentului
Calvarului din Aiud, care la 14 septembrie 2000 – de sărbătoarea Înălţării
Sfintei Cruci – a fost sfinţit ca biserică, pentru ca în interiorul lui să se
poată oficia atît slujbele de pomenire a celor martirizaţi, ştiuţi ori
neştiuţi, cît şi Sfînta Liturghie. La iniţiativa părintelui
Iustin Pârvu, stareţul Mănăstirii Petru Vodă, alături de monumentul-mausoleu s-a înființat un schit de maici al cărui duhovnic oficiază zilnic slujbele de pomenire şi
care, pe măsură ce, prin extinderea cimitirului, sînt scoase la iveală
rămăşiţele pămînteşti ale altor victime ale terorii comuniste, se îngrijeşte ca
osemintele să fie depuse în osuarul mausoleului.
Pentru ca să se
poată desăvîrşi ceea ce în prezent se realizează la o scară redusă, crearea
unui Centru de studii martirologice este binevenită. Ideal ar fi ca scontatul
Centru de cercetări martirologice să poată fi pus sub oblăduirea mănăstirii nu
numai printr-o dependenţă spirituală, ci şi prin edificarea lui ca o anexă a
complexului mănăstiresc. Avînd însă în vedere dificultăţile logistice ale
cercetării istorice, este problematică posibilitatea înfăptuirii unui asemenea
complex. Pentru a evalua dificultăţile unei asemenea sarcini, să amintim două
fapte semnificative. Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat s-a aflat
la guvernare timp de patru ani. În acest răstimp nu a întreprins nimic pentru a
descoperi rămăşiţele pămînteşti ale întemeietorului său, Iuliu Maniu. Aceeaşi
indiferenţă trebuie imputată şi Partidului Naţional Liberal, care, de asemenea,
a guvernat ţara timp de patru ani şi nu a făcut cele de cuviinţă pentru odihna
veşnică a rămăşiţelor pămînteşti ale ultimului preşedinte liberal, Constantin (Dinu)
Brătianu.
Avînd în vedere
dificultăţile cercetărilor (în arhivele Securităţii, cît şi în cele ale
complexului de penitenciare, sau investigaţiile arheologice pentru descoperirea
gropilor comune în care au fost azvîrlite rămăşiţele pămînteşti ale celor ucişi
bestial), factorii de decizie urmează să cumpănească posibilităţile de
realizare a acestui proiect generos în cadrul complexului mănăstiresc ori în
altă parte, într-o locaţie care să uşureze îndeplinirea menirii sale. Aşadar,
problema rămîne deschisă [2].
3. Revista Puncte cardinale se apropie cu paşi
mari de al 20-lea an de apariţie neîntreruptă. Care este secretul acestei
longevităţi unice în presa românească de dreapta?
Pentru ca răspunsul
să fie complet, trebuie să amintesc că revista Puncte cardinale are un precursor. La repatrierea din captivitatea
sovietică, o perioadă în care foştilor prizonieri li s-a oferit posibilitatea
de a cunoaşte adevăratul chip al comunismului bolşevic, un grup din rîndul acestor
foşti prizonieri în Uniunea Sovietică a socotit că are datoria de a înfăptui cu
cuvîntul ceea ce nu a putut realiza cu armele în lupta contra criminalei ideologii
marxist-leninist-staliniste, care ameninţa să pună stăpînire pe întreaga lume.
Cu mijloace artizanale, am încropit o tiparniţă clandestină, tipărind manifeste
prin care îndemnam populaţia să se opună activ procesului de comunizare aflat
în plină desfăşurare. Era anul 1948. După doi ani de intensă activitate de răspîndire
de manifeste, îndeosebi în mediile universitare, inevitabilul, ca şi pentru
alte grupări similare de rezistenţă anticomunistă, s-a produs. Vigilenţa
Securităţii s-a dovedit mai abilă decît prudenţa celor urmăriţi şi în anul 1950
întregul grup a fost arestat. Au urmat anchetele în subsolurile Ministerului de
Interne şi simulacrul de proces care a durat mai puţin de două ore, la
Tribunalul Militar Bucureşti. Sentinţa a fost dată de celebrul – de tristă
amintire – general de Justiţie militară Alexandru Petrescu, provenit din
vechiul aparat de Justiţie militară şi deţinător al unui titlu de doctor în Drept
dobîndit la Paris în perioada interbelică. Unul dintre nenumăratele acte de
trădare morală şi politică, dintre cele care nu fac cinste intelectualităţii româneşti
interbelice. Pedeapsa hotărîtă de instanţă ce mi-a fost aplicată a fost de 10
ani de temniţă, completată, după uzanţele acelei perioade nefaste, cu o
condamnare de încă 7 ani pentru delictul de „uneltire contra ordinii sociale”
şi alţi 4 ani de închisoare corecţională pentru „deţinere ilegală de arme şi
muniţiuni”. Mulţumită aplicării prevederilor preluate de la „justiţia burgheză”,
cele trei pedepse au fost cumulate, urmînd să execut pedeapsa cea mai aspră, 10
ani de temniţă, iar după executarea integrală a acesteia, pentru ca nu cumva să
recidivez, am mai fost „dăruit” cu încă doi ani de domiciliu forţat în Bărăgan.
A urmat apoi transferul în marea închisoare care era România comunistă,
perioada anilor 1962-1989 petrecînd-o sub atenta supraveghere a aparatului de
represiune comunist.
După evenimentele
din decembrie 1989, recunosc că am avut naivitatea să cred într-o reală abolire
a regimului comunist. Trezirea la realitate s-a produs în cursul anului 1990, cînd
o parte a suflării româneşti a devenit conştientă că singura prefacere reală a
fost trecerea de la comunismul făţiş la cripto-comunism. Profitînd de
libertatea limitată de expresie îngăduită de noii guvernanţi şi dîndu-mi seama
că urgenţa era lupta – folosind ca armă principală cuvîntul – pentru
dezvăluirea esenţei comuniste a aparent noului regim „democratic”, am luat
hotărîrea, cu un număr de apropiaţi colaboratori, de a pune bazele unei
publicaţii în care să poată fi rostit fără înconjur adevărul despre ceea ce se
petrece de fapt în România postdecembristă. Aşa s-a născut, la 1 ianuarie 1991,
revista Puncte cardinale, avînd ca
deviză valorile creştine fundamentale – CREDINŢĂ, IUBIRE, SPERANŢĂ – şi ca marcă
distinctivă faţă de alte publicaţii nou apărute precizarea că sîntem un
„periodic independent de orientare naţional-creştină”.
Echipa
redacţională, alcătuită iniţial din combatanţi anticomunişti vîrstnici, a fost
întărită la scurt timp după apariţia revistei printr-o infuzie de sînge tînăr.
Poetul şi eseistul Răzvan Codrescu şi-a asumat sarcina complexă de
redactor-şef, secondat de Ligia-Mihaela Banea [3], care a preluat migăloasa
îndeleticire de secretar de redacţie, precum şi tehnoredactarea computerizată a
revistei.
Timp de aproape 19
ani, ne-am străduit să rostim ADEVĂRUL şi numai ADEVĂRUL despre realitatea din România
condusă de partidul comuniştilor travestiţi, care a luat locul fostului PCR,
păstrînd însă nealterate mai toate structurile vechiului regim. Ne-am străduit
să fim o tribună de la care să se exprime îndemnul spre o renaştere
naţional-creştină şi autentic morală, ca singurul mijloc posibil pentru a pune
capăt moştenirii regimului cripto-comunist.
Eforturile în
vederea atingerii acestui obiectiv nu s-au desfăşurat fără piedici şi obstacole,
care păreau uneori insurmontabile. În primul rînd, au trebuit depăşite
dificultăţile financiare inerente faptului că, pe de o parte, nu am acceptat
nici cea mai neînsemnată concesie în privinţa vreunui „patronat”, iar, pe de altă
parte, am refuzat să compromitem puritatea ideilor transmise cititorilor prin
acceptarea publicităţii, procedeu uzitat pe scară largă în mass-media de azi şi aducător de avantaje financiare.
Aşadar, timp de
aproape două decenii am fost nevoiţi să reducem drastic cheltuielile aferente
redactării, tipăririi şi difuzării revistei. Sediul Redacţiei a fost stabilit
într-o încăpere din propria locuinţă, scutindu-ne de plata apăsătoare a unei
chirii. Ne-am dispensat de aparatul funcţionăresc (secretar, dactilografe,
personal administrativ), operaţiile fiind făcute de voluntari recrutaţi din rîndurile
fostelor deţinute şi foştilor deţinuţi politici. Atît echipa de redactori, cît
şi nenumăraţii colaboratori nu au pretins niciodată în mod expres vreo
remuneraţie. Am renunţat la scurt timp de la apariţia revistei ca publicaţia să
fie difuzată prin oficiile specializate, care de multe ori s-au dovedit a fi
ostile publicaţiilor care nu se încadrau în limita şi termenii standardelor pe
care patronii lor le impuneau. În locul acestui procedeu de difuzare „oficială”,
am ales calea contactului direct, prin poştă, cu cititorii şi cu difuzorii
voluntari, majoritatea fiind reprezentată de filialele din ţară ale AFDPR.
Dar adevăratul
resort care ne-a susţinut în momentele de cumpănă, cînd se părea că va trebui
să ne încetăm apariţia, a fost credinţa că ceea ce facem este util şi necesar
pentru a sprijini lupta dusă de România adevărată împotriva României comuniste.
Totodată trebuie să recunoaştem că nu puţini din rîndurile abonaţilor şi cititorilor
din ţară şi străinătate au înţeles dificultăţile prin care am trecut şi, cu o
generozitate pentru care le sîntem recunoscători, au contribuit efectiv ca să
ne menţinem pe linia de plutire. Toate aceste consideraţii sînt valabile pentru
trecut, ca şi pentru prezent. În ceea ce priveşte viitorul, nu ne îngăduim să
facem pronosticuri. Dar cum speranţa este una dintre virtuţile creştine pe care
ne sprijinim de 20 de ani eforturile, privim cu încredere la posibilitatea de a
ne împlini şi în continuare rostul [4].
[1] Din primăvara (mai) și pînă în toamna (octombrie) anului 2009, nemaiputînd fizic să
scrie, directorul revistei a fost prezent în paginile ei prin răspunsurile la
trei întrebări lunare pe teme de actualitate, venite din partea cititorilor.
Răspunsurile au fost consemnate mai ales de profesorul Nicolae Pop, care i-a
fost poate colaboratorul cel mai apropiat din ultimul an de viață. Am selectat
pentru această antologie întrebările și răspunsurile din luna august 2009, în
care este vorba și despre soarta revistei. [Nota
Blog]
[2] Astăzi sînt ridicate la Aiud și noua mănăstire, și
centrul de studii martirologice din incinta ei, chiar dacă lucrările nu sînt
încă finalizate. Biserica (încă nepictată) a fost sfințită în 2014, iar activitatea
centrului martirologic a debutat în 2015, cu un mic simpozion. Acest adevărat
Martyropolis românesc este un ansamblu alcătuit din monumentul-biserică
(ridicat de A.F.D.P.R. - între 1992 și 1999 - și sfințit în anul 2000 de Î.P.S. Bartolomeu Valeriu
Anania), din schitul inițial (ridicat prin grija părintelui Iustin Pârvu, care
i-a dăruit și un clopot impresionant) și din noua mănăstire (cu centru de
studii martirologice și muzeu subteran) ctitorită sub egida Fundației Aiud
(prezidate de maestrul Dan Puric și dr. Pavel Chirilă). Dumnezeu a rînduit să
fie o linie de continuitate, confirmată și de faptul că starețul noii mănăstiri
de călugări este duhovnicul micii obști anterioare de călugărițe, părintele
ieromonah Augustin Vărvăruc. [Nota Blog]
[3] Născută Constantinescu, nimeni alta decît fiica autorului. [Nota Blog]
[4] Revista avea să apară pînă la sfîrșitul anului
2010 (supraviețuind cu 9 luni morții directorului ei și împlinind 20 de ani de
apariție neîntreruptă). În ce privește antologia de față, sper ca ea să poată
apărea și în volum, în anii următori. [Nota
Blog]
* Gabriel Constantinescu, „3 răspunsuri pe lună”, în Puncte cardinale, anul XIX, nr. 8/224,
august 2009, pp. 3-4 (rubrica „Pulsul vremii”).
Doamna Maria Blaj-Constantinescu în camera de lucru a soțului răposat
Mai
puteţi citi pe acest blog:
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire