INTERMEZZO LIRIC: UN POEM ANONIM

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME

Printre comentariile de pe blog (poate cu un anumit caracter aluziv, dar fără nici o legătură cu postarea respectivă!), am primit de mai multă vreme, bănuiesc că spre publicare, acest poem, practic anonim, pentru că autorul lui semnează cu zgîrcenie: Ștefan. Nu i-am dat drumul atunci, dar l-am păstrat (pentru că nu mi s-a părut rău), așa că-l fac public acum, chiar în ziua de Sf. Ștefan (urîndu-i autorului LA MULȚI ANI! – dacă acesta-i este cumva numele de botez – și așteptîndu-l să revină cu vreo eventuală lămurire). Textul a fost adaptat ortografiei curente a blogului. Ilustrația: Jacek Yerka, Ink Valley 2011. (R. C.)

 

[Ne amăgim cu vorbe și idei...]

Ne amăgim cu vorbe și idei, 
ne vrem deștepți și culți nevoie mare, 
dar să-i mai punem lumii vreun temei 
nici zel n-avem și nici n-am fi în stare.

Doar gura e și nasul sus de noi, 
dar nu-i nimic ce sfînt să ne mai fie: 
așa sunăm de falși și-așa de goi 
de parcă-am fi nu trupuri, ci sicrie.

Cu noi se-nfundă veacul în nămol 
și cerul năpîrlește de lumină, 
iar pe răzoare cască dracul gol, 
cuprins și el de-o lene levantină.

Ce trist o fi, pe crucea Lui uitată, 
Cel blestemat să fie Dumnezeu, 
la cît de jalnic lumea Lui arată 
și gata parcă de-a boli mereu!

De n-ar fi moartea șansa noastră bună, 
s-ar face viața cel mai crunt infern, 
dar Domnul, cu iubirea Lui nebună, 
ne-a izbăvit de ce-ar fi fost etern.

Iar dacă e de vreo-nviere loc, 
va ști măcar o rămășiță poate 
că între cer și iezerul de foc 
e un mister mai mare decît toate.

Ne amăgim cu vorbe și idei, 
ne vrem deștepți și culți nevoie mare,  
dar sîntem doar rîndașii mărunței 
ai morții cuibărite-n fiecare.