INTERMEZZO LIRIC CU VALENTIN DAN

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME

Autocaracterizare:
PERFECT NORMAL

Nu sînt, de fapt, decît un om normal

Și viaţa mea ca viaţa voastră este.

Abonamentul gri plătit la stal

Stă desenat pe frescele rupestre.

Și eu sînt numărul vreunui dosar,

Vreo fracţie zidită-n anuare,

De viaţă întrebaţi-l pe primar:

Este ca a oricărui oarecare.

Am partea mea de zi trăită ieri,

Îmi fac şi eu injecţii şi iluzii,

Ca voi, şi eu am despre tot păreri

Și flutur în surîs cînd n-am concluzii.

Sînt solidar în clipele fierbinţi

Cu lacrima ieșită la paradă,

Visez frumos în postul mare sfinți

Și-n restul timpului – cai verzi pe stradă.

Pășesc semeț cînd am pe ce să calc,

Mai cad, cînd am cu ce plăti, pe moale,

Beau îngeri muți păzind la catafalc,

Strîng vorbe-n vînt țîșnind din sticle goale.

Îmi nasc, ca șerpii, pielea an de an,

Fac umbră lumii în cealaltă lume,

Firește,-mi place marea – sînt muntean.

Înot: m-arunc pe val și ies în spume.

Am palmă grea și-o fac căuș întreg

Luminii presărate-n somn pe vină,

Cu colțul pleoapei umezesc și-mi șterg

Sudoarea strînsă-n zei de plastilină.

Asemeni formelor de relief,

Cobor și sui – în carne cu un pinten.

Nu simt că mor, dar știu că simt un chef

De-a nu mai fi așa de prost de sprinten.

Am uneori mirare și că sînt,

Dar și că sînt la margine de mine.

V-asemăn: bat din aripi chiar căzînd.

V-asemănați cu mine: în vitrine.

Călcîiele-s de prinț, săgeata-i prinț.

I-un rege-n miezul firii noastre? Fie-i!

Dospește-n noi chimia din părinți

Și-un chin și-un chiot aspru al chimiei.

Mai des ca voi nici eu nu pot să-nvîrt

Dinamul inimii în dramoletă,

Dar pot să trag de coadă, și să rîd,

Pisica roz închisă în gheretă.

Fac bine-atunci cînd mi se dă prilej,

Fac rău cînd mă-ncîlcesc în destrămare.

Aștept, senin, să mi se facă preș

Tot timpul curs din vis în așteptare.

În tot ce vi se pare mă presimt.

Nu jur pe roșu – roșul n-are fugă –,

Mă-ntind sub cer, deși mă mai și mint,

Și-ascund în curcubeu un fel de glugă.

Mă încălzesc alăturea de voi

La focul înfiat de artificii

Și, nărăvit la bune, mă-ncovoi

Sub soare-apus pe dealurile fricii.

Cu-aceeași poftă ca a voastră sorb

Morfina morții care-o să ne cruțe,

Pe umeri am, sfătuitori, un corb

Și-un surdo-mut orbit de trei maimuțe.

Dar – pată pe un cîmp de reverii,

Dar – fulger alb pe-ntindere pustie,

Eu am un zor și-un fel de-a nu mai fi,

Ca o a minții tahiocardie,

Ca o infecţie, ca un seism

În cifrul sec al ultimei detente,

Cînd nervii mei ajunşi la paroxism

Plesnesc circumvoluţiuni absente.

Şi-atunci alerg haite de cîini turbaţi

Și-i urlu lung, şi urletu-i îngheață,

Și noaptea mea-i fixează fulgeraţi

În tot ce nu mai latră-n dimineață,

În tot ce nu mai mușcă din ispită,

În tot ce n-are praznic în sfîrșit,

Nici respirație neîmpărțită,

Nici rest al cărnii neîmpărtășit,

În tot ce-n rîu de foc s-a botezat,

Urcînd din foc icoană și pecete:

Mă-ntorc spre mine însumi înghețat.

Dar nu vedeţi nimic. Căci nu se vede.

Derivei și eratei sînt hamal,

Plătesc şi eu expansiunii costul,

Căci, chiar dacă eu sap la alt canal,

Căci, chiar dacă nu sînt cu totu-al vostru,

Rămîn, de fapt, un om perfect normal.

 

Valentin DAN